Dreptul UE sau dreptul național? Contextul din România

După spargerea coaliției liberale, prin ieșirea USR de la guvernare, și forjarea unei noi formule de coabitare la Palatul Victoria, la capătul unor lungi zbateri retorico-procedurale și al cooptării indigeste a PSD în Cabinetul Ciucă, România face din nou titluri în presa europeană.

Cu o semnificativă întârziere față de metabolismul din notoriile state-problemă – Polonia și Ungaria – România își vede numele amestecat în problema strategică a priorității dreptului UE în raport cu dreptul național.

Recentele observații din mass-media continentală sunt corecte, pe fond și formă, având în vedere în primul rând faptul că au la bază fapte, nu speculații. Într-adevăr, Curtea Constituțională a României a emis, înaintea Crăciunului, un punct de vedere potrivit căruia decizia CJUE referitoare la faptul că judecătorii nu pot fi cercetaţi disciplinar pentru sentinţe care nu respectă decizii ale CCR, dacă acestea contravin dreptului UE, nu produce efecte practice decât după revizuirea actualei Constituţii.

Prin urmare, întrebarea care se ridică, de aici înainte, e simplă ca bună ziua: Este totuși România deja o țară-problemă, pe acest dosar, sau mai trebuie așteptat cu sentințele definitive?

Aș înclina spre o abordare combinată. Ar fi sănătos să nu scape nici mass-media și nici societății civile absolut nicio poziționare publică/oficială, într-un sens sau altul, indiferent de nivelul de la care vine ea, pe această temă atât de sensibilă și cu potențiale implicații atât de mari (interne și externe). În același timp, aș nota că, în faza actuală, România nu s-a profilat încă drept țară-problemă; nu este nicidecum exclus ca ea să devină așa ceva, însă există indicii că dinamica de la noi ar putea fi diferită de cea pe care o vedem la lucru în Polonia și Ungaria.

Primul element în susținerea tezei unui parcurs aparte al Bucureștiului, pe acest dosar, rezidă în configurația puterii.

În timp ce Varșovia și Budapesta au atins deja stadiul abordării eminamente guvernamentalo-politico-ideologice a problemei, la noi e încă sezonul mugurilor. Momentan, la București cheia strâmbă în broasca UE a fost răsucită nu politic, ci juridic. Subiectul a fost deschis nu de guvern, nici de un partid aflat la guvernare, ci de Curtea Constituțională. Și nu printr-o decizie de instanță, ci într-un comunicat de presă.

E drept, odată rostogolit de CCR, bulgărele a fost împins la vale câteva zeci de metri de către o forță politică, în speță AUR (ar fi fost, de altfel, „suspect” ca partidul lui Simion&Târziu să nu profite, mai ales că tema „suveranității” e foarte probabil să fie toba pe care AUR o va bate până la epuizare în „războiul” electoral pentru 2024). Totodată, dacă în Polonia și Ungaria se observă un aliniament total și „coerent”, deși nefast și cu subordonări clar definite, între puterea politică și puterea judecătorească, în România lucrurile nu stau încă la fel. Bucureștiul vine după câțiva ani de luptă la capătul cărora românii au câștigat timp, iar tentativele de subordonare totală a justiției nu s-au concretizat după tiparul polono-ungar.

În ciuda reculului luptei anticorupție, a vânătorii deschise împotriva magistraților incomozi și reformatori, a unei Curți Constituționale care a rămas acceași din timpul asaltului la statul de drept, România nu s-a împotmolit în modelul de guvernare Orban-Kaczynski (sigur, nici nu este ferită la infinit de așa ceva). Iar o dovadă a faptului că lucrurile stau astfel este și faptul că primul actor relevant care a importat problema primatului dreptului UE în raport cu cel național nu a fost unul politic, de tipul Iohannis, Ciucă, Ciolacu, Cîțu, ci unul juridic – CCR – și cvasi-politic – Valer Dorneanu.

Sigur că prin Valer Dorneanu și CCR s-a acționat de la nivel politic, în anii în care s-a dus lupta furibundă cu anticorupția și statul de drept, dar de data asta, pe un asemenea subiect, actorii politici naționali, cel puțin cei de nivel guvernamental, sunt constrânși de împrejurări să opereze cu o mult mai mare băgare de seamă. Iar până acum, s-au conformat imperativului. Chingile care fac ca lucrurile să stea astfel sunt în primul rând externe (iar despre faptul că ele vor fi fundamentale în viitorul apropiat, am scris recent – AICI). Și chingile astea sunt serioase: de la banii UE din fondul de consolidare post-Covid, care vin prin PNRR, și până la contextul de securitate care proiectează spectrul războiului la granițele țării și cu care numai un aspirant la titlul riscant de trădător de țară s-ar putea juca în perioada asta atât de incandescentă.

Pentru unii politicieni din opoziție și pentru magistrații din grupările rebele, strașnic mafiotizate, din sistemul de justiție, e ușor mai simplu de jucat cu acest foc. Însă lucrurile stau cu totul altfel pentru structurile guvernamentale și cele politice cu decizie la nivel guvernamental, atunci când se pune problema antagonizării partenerilor strategici, în condițiile în care pârghiile financiare și de securitate se găsesc dincolo de granițe, nu între ele.

Iată de ce nu este deloc exclus ca în România, pe chestiunea primatului dreptului UE, să asistăm la o cacofonie și nu la o congruență pe model Polonia-Ungaria între tabăra politică guvernamentală și tabăra cristalizată în siajul CCR-Dorneanu. Iar asta e o diferență fundamentală de relief între ceea ce găsești privind spre Varșovia și Budapesta, și ceea ce se poate observa privind spre București.

Relevantă e și filiera, dacă vreți chiar, filiația pe care subiectul a fost injectat în România.

Cele două forțe care au introdus, respectiv rostogolit, tema la noi sunt deschis anti-europene, anti-occidentale. Ăsta le e trecutul verificabil, ăsta le este prezentul palpabil.

CCR a demonstrat-o fără doar și poate nu doar retoric, ci practic și instituțional, atunci când a pulverizat o legislație anticorupție a cărei menire fusese să ne apropie de Occident, nu să ne îndepărteze de el. Logica banală ne spune că actorul care face praf un astfel de proiect este anti-occidental. Și dacă ești anti-occidental, firește că e o jignire la adresa oricărui intelect minimum dezvoltat să pozezi în electron liber. Afilierea la forțe externe anti-occidentale e inevitabilă, explicită și implicită.

Ca o încununare pentru busculada produsă în legislația anticocupție și în relațiile României cu partenerii săi strategici – UE, NATO, SUA – Sputnik a lăudat CCR și a declarat Curtea „adevăratul factor de echilibru în 2019”. Același organ al propagandei ruse în limba română l-a botezat pe șeful instituției, Valer Dorneanu, „personalitatea anului”. Probabil contase și călătoria lui Dorneanu în Rusia, într-un moment geopolitic delicat și în ciuda solicitării MAE român (am scris atunci – AICI), de a nu face deplasarea (am scris despre asta la vremea respectivă – AICI).

Iar printre altele mai arătam, tot atunci, că:

• „Merită punctat faptul că episodul Dorneanu-Sankt Petersburg marchează instalarea definitivă – nu ştiu dacă neapărat şi confortabilă – a lui Valer Dorneanu în noua ligă, cea a politicii externe, în care debutul şi-l făcuse deja în luna martie a.c., când a anunţat că instituţia pe care o conduce nu mai doreşte să fie implicată în discuţiile cu partenerii europeni din cadrul Mecanismului de Cooperare Verificare (MCV). Un balans pe direcţia Vest-Est, aşadar, tot mai evident, pe care şeful CCR nu-l poate masca foarte uşor, nici explica, justifica sau, de-aici înainte, inversa prea curând”.

Merită reamintit totodată faptul că plenul Curții, instituția care acum și-a asumat de-a dreptul punctul de vedere legat de primatul dreptului autohtomn în fața celui UE, i-a pus șefului ei în buzunar, acum peste trei ani, cartea verde, aprobând, cu majoritate de voturi, deplasarea lui Valer Dorneanu la Sankt Petersburg.

La rândul său, actorul politic care acum a rostogolit imediat, în spațiul public intern, problema care poate arunca anatema pe fruntea României este „patrioticul” AUR. Atât de patriotic și atât de naționalist „de bine” este acest partid, încât indiferent ce face tot un kalașnikov îi iese. Pentru fotografii, liderii AUR se învelesc în drapelul național și asudă sub șuba de oaie pe care o poartă precum fetișcanele de bani gata poșetele Louis Vuitton. Prin acțiunea politică de zi cu zi, în schimb, AUR împinge România la periferie, în brațele unui stat care încă ține departe de patria-mamă un teritoriu pe care, după ce l-a smuls țării și după ce s-a terminat până și Războiul Rece, l-a blindat cu trupe de „menținere a păcii”.

Prin urmare, nu este chiar un șoc că o temă care fusese urcată pe cele mai înalte culmi de către cei mai anti-europeni lideri europeni din Europa, Viktor Orban și Jaroslaw Kaczynski, intră în România prin mijlocirea unor „contrabandiști” juridico-politici, precum CCR-Dorneanu și AUR-Simion-Târziu.

Șocul real, în schimb, ar fi și la București, așa cum s-a întâmplat încă din prima fază la Varșovia și Budapesta, să intre în ecuație vectori guvernamentali. În orice caz, dacă printre aceștia din urmă există deja unii care scotocesc prin intestinele imaginației lor politice pentru a găsi căi de a face un asemenea joc, un sfat care le-ar prinde bine e să aștepte. Să mai aștepte puțin.

Comisia Europeană a început – și ar fi autodistructiv pentru ea să nu accelereze – testarea pârghiilor financiare și politice pe care le are pentru a întoarce Polonia și Ungaria din drum. Iar banii joacă deja un rol central. Totodată, în 2022, sunt programate alegeri cruciale și pentru regimul de la Varșovia, și (mai ales) pentru cel de la Budapesta. În ambele capitale, perspectivele prezintă, azi, un tangaj mai accentuat decât oricând în ultimii câțiva ani. Deja e lucru mare. Implicațiile jocului politic intern, și într-o capitală, și în cealaltă, vor avea totodată certe reverberații geopolitice.

Ca atare, orice actor politic sau cvasi-politic, din România, tentat să apese înfierbântat butonul decuplării, chiar și de facto, de UE, instrumentalizând problema primatului dreptului comunitar în raport cu cel național, riscă să se trezească după beție într-o poziție de șah dacă trenul iliberal și anti-european va deraia fie și doar într-una dintre cele două țări-problemă, Polonia sau Ungaria.

Acum o lună și jumătate, explorând șansele reale pe care le are o guvernare lungă PSD-PNL-UDMR, cu liberalii roata mică și socia-ldemocrații roata mare, mai scriam, printre altele, că:

• << Singura amenințare pe care o văd, pentru PNL, astfel încât să iasă sau, mai exact, să fie scos de către roata mai mare dintr-o asemenea schemă are legătură cu o eventuală creștere, pe mai departe, a AUR.
• Și poate că mulți, în PSD, sunt deja tentați să vadă lucrurile astfel și să joace la dublu, stimulând, mai mult sau mai puțin fățiș, ascensiunea AUR, dar aici se profilează un risc pentru PSD, la care nu îmi dau încă seama cum se raportează partidul: riscul ca AUR să ajungă să „muște” din electoratul PSD (mai ales din cel potențial).
• O astfel de situație va obliga PSD, inevitabil, să împrumute mai mult din discursul de tip AUR, iar în planul acțiunii guvernamentale să dea frâu și mai mare unor impulsuri populiste latente, convertite în măsuri cu impact bugetar greu.
• Totodată, un discurs mai pronunțat de tip AUR al PSD și chiar o eventuală alianță de guvernare a PSD cu AUR, în loc de PNL, i-ar face din nou pe social-democrați tot mai puțin frecventabili în Europa și în SUA. Iar PSD a avut deja o experiență nefastă cu urmările ignorării și chiar sfidării partenerilor strategici (până și actuala generație de talibani, din Afganistanul răvășit de războaie fratricide, pare să țină cont de asta și să încerce să nu repete eroarea de acum 20 de ani, în privința raportării la sensibilitățile cu iz de linie roșie ale comunității internaționale). >>

În doar o lună și jumătate, prin poziționarea în chestiunea dreptul UE vs dreptul național, AUR a spulberat dubiile cu privire la adevăratele resorturi care-l mână în luptă și a ransforsat preocupările naturale ale pro-europenilor și partenerilor startegici față de o asemenea forță politică.

De acum, mingea este în curtea PSD. Un partid care are ocazia să acționeze pro-european, chiar și lăsându-i portițe de exprimare anti-europeană filo-rusului Dorneanu și instituției pe care acesta vremelnic o păstorește; după cum, are ocazia să înfunde România în siajul Orban-Kaczynski, cu ajutorul AUR. Dar în acest din urmă caz, din momentul în care problema se va pune frontal, de la Bruxelles și Washington, în termeni financiari, s-ar putea vedea nevoit să cedeze teren. Și ce ai cedat o dată, e dificil să mai recuperezi integral în secunda doi.

Care este cea mai mare frică a Rusiei?