Anul în curs își pregătește ieșirea din scenă, iar ceea ce va aduce 2022 e deopotrivă greu și oarecum ușor de intuit. În primul rând, e limpede că nu vom scăpa fără risipă de efort de problemele mari pe care le-a bătut în cuie 2021: prelungirea pandemiei de Covid-19, spectrul încă nebulos al inflației la nivel global, revenirea agresivă în actualitate a spectrului războiului (ca să ne raportăm numai la cele mai vizibile puncte fierbinți care amenință să dea în clocot: Ucraina, Taiwan, Balcani).
Lumea, însă, tinde să meargă mai departe, fie și pe acest fundal presărat de obstacole. Cele 10 tendințe de urmărit pentru anul viitor, listate de revista britanică The Economist, arată cât se poate de clar că orizontul rămâne unul larg, nu bate pasul pe loc și lasă o marjă îngustă de întors celor care vor o poziționare sănătoasă la startul unui viitor deja foarte vecin cu prezentul (mesajul e clar: cine vrea mai mult, nu are sens să-și piardă vremea cu lamentări, psihoze și inventarea de justificări pentru păcatul eventualei inacțiuni).
Cât privește România, ea nu este nici decuplată și nu nici se află în poziția de a se decupla unilateral de mersul general al lucrurilor. Oricine – politician, partid, intelectual, ONG ș.a.m.d. – care ar fi tentat să gândească în asemenea termeni și să angajeze promisiuni pe o atare linie, își poate pune planurile în cui. Evoluția României în afara concertului națiunilor, problemelor și soluțiilor globale e imposibilă logic, e improbabilă practic, își poate duce traiul doar la nivel imaginar.
Lucrurile au stat astfel și până acum, iar fiecare nou an nu face decât să consolideze această realitate – 2022 urmând să confirme și să revalideze starea de fapt.
Din punctul meu de vedere, aceasta este și cea mai bună veste pentru o țară aflată în situația României. Evident, ea vine cu tolba bilndată deopotrivă de suișuri și coborâșuri.
Că vrem sau că nu vrem, că suntem mai mult sau mai puțin populiști, mai mult sau mai puțin suveraniști, că ne umflăm sau nu în pene cu meschinării dacopate, ori că unii militează la modul extrem(ist) pentru „tradiții”, iar alții pentru desfacerea lor ca pe ceapă, România nu va merge pe drumul ei decât într-o relație tot mai strânsă cu lumea largă și mai ales cu proximitatea – (cea geografică, cu problemele ei grele, cristalizate în jurul Mării Negre, spațiului ex-sovietic și Balcanilor, respectiv cea de valori, izvor de soluții adesea moritic ignorate, coagulată pe axa UE-NATO-Washington).
Iar anul care s-a scurs a reflectat pe deplin atributele perspectivei – și dacă-l analizăm prin prisma evoluțiilor petrecute pe plan intern, și dacă-l cântărim cu balanța evoluțiilor de pe plan extern.
Iar 2021, el însuși, a fost o oglindire a anului precedent (intern) și a anului precedent plus a celor anteriori (extern).
Dacă ne raportăm la politica internă, vom constata că am intrat în 2021 cu speranțele naturale, dar firave, infuzate de finalul lui 2020, și îl încheiem cu realitatea concretă a unei reașezări indigeste, dar naturale, în siajul concluziei pe care a lăsat-o moștenire tot 2020.
În locul unei guvernări cu zero PSD și net înclinate spre reforme abrupte, cum speraserăm mulți să avem, la momentul 1 ianuarie 2021, suntem în plină acomodare cu o guvernare PSD cu zero USR, la momentul 1 ianuarie 2022. Un tablou indigest, dar natural, căci până la urmă actuala coaliție de guvernare este rodul modului în care s-a votat la legislativele din decembrie 2020 și mai ales a nivelului neverosimil de absenteism la vot de la acel scrutin. Nu a fost nici lovitură de palat, nici rezultatul unor conspirații cu grad de complexitate gestionabil de soft-uri bazate pe AI, ci pur și simplu o reordonare mai apropiată de maniera în care electoratul a tratat urna de vot. Din această perspectivă, cărțile au fost așezate pe masă perfect democratic.
Din păcate, acest lucru nu se va dovedi și suficient pentru punerea în practică a reformelor ample, necesare și deranjante pentru cea mai mare parte a clasei politice tradiționale, dar astfel de griji ar fi fost binevenite și practice acum un an, nu azi. Azi e prea târziu. Azi, România este (din nou) în situația în care progresul la care mulți visăm ține mai mult de ceea ce pot face alții pentru ea, chiar și împotriva voinței unei părți a elitelor locale, decât de ceea ce poate face ea, 100% din proprie inițiativă, spre beneficiul său. Este de prisos să adaug faptul că o componentă USR în arcul guvernamental ar fi asigurat o pondere mai ridicată a polului înclinat spre reforme și consolidare instituțională, la Palatul Victoria, decât absența componentei USR; dar la acest capitol, explicații pe care le tot aștept, dar nu mai apar veac, ar trebui să dea liderii USR, căci ei au cedat neverosimil de ușor. Mângâierea circumstanțială e totuși aceea că PSD-ul care guvernează acum nu mai e chiar același lucru cu PSD-ul din precedenta guvernare (cel puțin nu la vârf), dar scepticismul este alimentat de faptul că nici PNL-ul care guvernează nu mai e întru totul PNL-ul care se opusese vechii guvernări.
S-ar zice că tabloul, așa cum a fost schițat în rândurile de mai sus, e pe deplin tern și lipsit de promisiuni. Personal, însă, nu voi spune așa ceva, cel puțin nu încă, întrucât nici actuala guvernare nu este chiar de capul ei, oricât ar fi tentată să creadă o parte din electorat, oricât și-ar dori asta o parte dintre cei care azi guvernează.
Iar aici e punctul în care apare joncțiunea dintre planul intern și planul extern.
Din fericire, cum arătam în prima parte a acestui text, România zilelor noastre depinde foarte mult de proximitatea ei de valori din zilele noastre; și depinde mult mai mult decât s-ar fi putut crede la un moment dat.
La Washington nu mai este Donald Trump, iar în Europa ceața politico-instituțională se risipește, ușor-ușor. După cum arăta o analiză Le Monde de zilele trecute, astrele reîncep să se alinieze deasupra bătrânului continent, cu o axă Paris-Berlin-Roma care are șanse majore să țină în șah aventurile populiste și patosul arhi-suveranist destructiv, care, ambele, au apucat să lase totuși cicatrici vizibile; dar care, la fel de bine, sunt încă departe de a monopoliza viitorul.
În 2022, o parte substanțială a acestor tendințe vor prinde un contur și mai accentuat, odată încheiate alegerile din Franța și Italia. În septembrie-decembrie, Germania a făcut un prim pas în acest sens. Și-a consolidat, inclusiv electoral, dimensiunea pro-europeană, liberală și integraționistă, iar din ceea ce vedem în ultimele zile, din ieșirile la rampă ale unor miniștri din noua coaliție și nu numai, sunt șanse să se cristalizeze și o abordare mai frontală decât cea din era Merkel a dosarului rus. În fine, dincolo de Canalul Mânecii, se observă o saturație față de obiceiurile discreționare și aparent de inspirație „balcanică”, fenomenul Boris Johnson începând să guste din amarul reculului exact acolo unde contează mai mult – la urne.
Ei bine, pe un astfel de fundal, 2022 promite să fie un an în care pot scădea dramatic rezervele de răbdare ale partenerilor strategici cu jocul politic de tip dus-întors la care au putut asista pe săturate privind spre țări ca România.
Iar vestea asta este bună în primul rând pentru români. Ceea ce nu am fost noi în stare să facem la urne, în decembrie 2020, adică asigurarea unei paze noi și adecvate bostănăriei naționale, vor găsi de cuviință să facă alții, în primul rând dintr-un simplu calcul strategic. Și aici nu este vorba doar de modul elegant în care se așează lucrurile, din punct de vedere politic, în țări-cheie din Europa, unde populiștii și inamicii integrării pe cât de repede și de facil au câștigat puncte de pe urma nevrozelor produse de pandemie, pe atât de greu au reușit să le convertească în capital politic relevant pentru a acapara puterea.
De ce?
Pentru că dincolo de o organizare-model, mai ales în universul virtual al rețelelor de socializare și dezinformării în cascadă, și dincolo de o retorică frapantă și colorată, aceste forțe au eșuat lamentabil în a convinge pături largi că au soluții practice. Iar spectrul problemelor economice și sociale cu care oamenii se confruntă, în Europa, e unul generos și greu de tratat în alb și negru. De la inflație și criza energetică, la o piață a muncii în plină transformare, inițial sub imboldul tehnologiei, iar acum și sub impulsu pandemiei, sute de milioane de europeni simt că ecuația e mult mai încărcată decât o sugerează schema simplistă a teoriilor conspirației, livrată de populiști și extremiști, și este nevoie mai mult de creiere dezvoltate și de cunoaștere testată în teren decât de corzi vocale vânjoase.
Or, faptul că lucrurile merg în direcția asta, mai sănătoasă, se simte și din modificările greu de făcut până la pandemie, dar accelerate în 2021, în zona Comisiei Europene.
Europenii și-au accelerat integrarea (altfel, un proces istoric care va fi lung și plin de provocări chiar și dincolo de pandemie și de tehnologie) prin planul de redresare care injectează bani în statele membre cele mai aflate în nevoie și pune datoriile la comun de o manieră fără precedent. Iar bulgărele acesta, odată pornit la vale, se va dezvolta natural și va avea tendința să crească înghițind totul în rostogolirea sa. Legarea statului de drept și a conformării la standardele unei integrări tot mai profunde vor face din puseurile naționaliste ieftine o chestiune tot mai puțin capabilă să reziste doar de pe metereze ideologice ori retorice și tot mai înclinată să cedeze din considerente economice. Lucrurile au mers atât de departe (mai ales conparativ cu ritmul de până în pandemie), încât deja există cel puțin două terenuri mari de testare – Polonia și Ungaria.
România ar trebui să urmărească cu un interes nedisimulat aceste evoluții, căci ele vor avea darul de a șlefui politica națională mai mult decât vor putea-o face numeroși actori politici locali. Din acest punct de vedere, date fiind și problemele economice potențiale care ne pasc, pe fondul tranziției la energia verde și al ravagiilor făcute de pandemie în zona finanțelor, PNRR-ul va funcționa ca un airbag pentru multe potențiale accidente locale.
Poate că la final de 2021 nu am avut guvernarea pe care și-o doreau mulți (deși nu destui, după cum se poate constata din analiza rezultatelor votului) la sfârșit de 2020, dar anul 2022 promite să astupe natural multe dintre gropile pe care nu am avut inspirația să le nivelăm singuri, atunci când a existat o astfel de ocazie.
Este motivul pentru care am învățat în acest an să privesc cu mai puțin patos guvernarea de la București, dar cu mai multă atenție rece guvernarea la nivel european, în aceste circumstanțe cu totul speciale.
Multe obiceiuri proaste de la noi vor fi puse la grea încercare de imperativele pe care le-au înțeles foarte bine alții și cărora au avut inteligența de a le răspunde în mod adecvat. Este motivul pentru care, din perspectiva așezărilor interne la care am asistat în ultima vreme, poate că 2022 începe mai puțin promițător, dar în același timp are șanse să se termine mai puțin înșelător.
