A îmbinat personalul cu politicul, exaltantul cu cotidianul, sordidul cu sublimul. Cine mai face asta în zilele noastre? Cine măcar mai încearcă?
Să zăbovim o clipă și să-i aducem un omagiu lui Mario Vargas Llosa, al cărui deces la 89 de ani, în acest weekend, pune capăt uneia dintre micile bucurii constante ale vieții: certitudinea că, o dată la câțiva ani, avea să apară cu un nou roman care să ne lumineze și să ne încânte. Dispariția lui face ca propria mea existență să fie, într-o mică dar sesizabilă măsură, ceva mai puțin fantastică. Cine nu i-a citit încă opera ar trebui să o facă — pentru că Vargas Llosa, din punctul meu de vedere, a fost unul dintre ultimii titani ai literaturii universale — o formă de artă pe care mă tem că o paște o dispariție iminentă.
Și totuși, cât de natural făcea totul să pară! Poveștile peruanului despre America Latină erau deopotrivă profund ancorate în realitatea locală și universal valabile, legate de un spațiu concret, dar ușor de înțeles oriunde în lume. A fost acel tip rar de romancier care scria cu seriozitate și pasiune, fără să devină vreodată apăsător. Avea darul de a transforma istoria în narațiune, de a da viață realităților politice și sociale prin personaje în carne și oase, al căror adevărat decor era absurditatea comediei umane în sine.
Proza lui era elegantă, dar niciodată prețioasă. Reușea să fascineze fără să atragă atenția asupra gestului în sine. În timp ce lumea literară celebrează adesea etericul și opacitatea, Vargas Llosa a rămas fidel clarității. Cum poți scrie ceva profund uman, conștient din punct de vedere politic și chiar senzual, fără să cazi în clișeu sau banalitate? Nu am nici cea mai vagă idee. Dar el a reușit, iar și iar.
Spre deosebire de fostul său prieten devenit ulterior rival, Gabriel García Márquez (pe care, după cum se știe, l-a lovit odată cu pumnul în față), Vargas Llosa a rezistat în mare parte cântecului de sirenă al realismului magic — pe care eu l-am considerat mereu o cârjă narativă. Imaginația lui era imensă, dar, în adâncul sufletului, era jurnalist. Poveștile lui nu se sprijineau pe mit sau miracole, ci pe faptele dure și bizare ale vieții în sine.
„Sărbătoarea țapului” — o capodoperă despre dictatorul dominican Rafael Trujillo — reușește să fie atât un thriller politic tensionat, cât și o profundă meditație asupra traumei, memoriei și complicității. Este brutală și vie, cu o arhitectură narativă la fel de riguroasă ca orice roman modern. Ultima sa carte tradusă din spaniolă, „Vremuri grele” (2019), a fost una de același calibru, despre o lovitură de stat în Guatemala. Nu te interesează Guatemala sau naționalizarea industriei fructelor? Nici nu contează — nu o vei putea lăsa din mână.
Nici măcar atunci când s-a aplecat asupra vieții moderne și a încurcăturilor personale, opera lui nu a părut niciodată superficială. „Cinci colțuri” (2016), plasat în cercurile elitiste din Lima, abordează șantajul, bârfa și puterea cu un umor subtil și o înțelepciune tăioasă. Lumea scandalurilor din înalta societate și a politicii de tip tabloid pare, în mod surprinzător, de o actualitate frapantă. Această carte, ca multe altele ale lui, explorează sexualitatea cu o franchețe care ar fi putut cu ușurință să alunece în vulgar sau gratuit, dar n-a făcut-o niciodată.
„Elogiu mamei vitrege” rămâne unul dintre cele mai îndrăznețe romane ale timpului său: erotic, transgresiv și, totodată, ciudat de tandru. Doar un scriitor cu o profundă înțelegere psihologică și un control estetic desăvârșit ar fi putut transforma ceva atât de provocator într-o operă atât de sinceră. „Mătușa Julia și condeierul” pășește pe linia fină dintre realitate și ficțiune, îmbinând povestea de dragoste din tinerețea autorului cu un portret semi-autobiografic plin de umor al ambiției artistice, haosului romantic și granițelor difuze dintre viață și ficțiune. „Rătăcirile fetei nesăbuite” explorează obsesia tinereții din perspectiva vârstei și a dezamăgirii, țesând o poveste de dragoste care se desfășoară prin Europa; am citit-o la piscină, în Grecia — din nou, o carte imposibil de lăsat din mână.
Un aspect esențial este acela că Vargas Llosa a scris o ficțiune care nu s-a perimat niciodată prin trimiterea la tehnologie sau tendințe de moment. Nu există nimic stânjenitor legat de gadgeturi sau argouri care să trădeze o epocă anume. Poveștile lui rămân atemporale nu pentru că evită modernitatea, ci pentru că o abordează prin intermediul personajelor și al temelor, nu prin noutate. Într-o eră literară afectată de uzura instantanee, ăsta e lucru mare.
Cât de puternic a fost impactul său? Prietenul meu, Mihai Răzvan Ungureanu, își amintește cum l-a citit pentru prima oară pe Vargas Llosa în 1987, pe când era în armată. Regimul comunist permisese traducerea unei singure cărți — Războiul sfârșitului lumii — pentru că, teoretic, era despre un alt sistem politic și economic: Brazilia. „A fost incredibil, toată lumea o citea”, își amintește Mihai, care avea să devină ulterior prim-ministru al României democratice și să-l cunoască personal pe Vargas Llosa. „Era percepută ca o parabolă a regimului Ceaușescu. Dar autoritățile au crezut că e o fantezie și n-au fost interesate. Asta spune multe despre forța lui”.
Câțiva ani mai târziu, Vargas Llosa avea să devină el însuși o figură politică — controversată, ca să spunem lucrurilor pe nume. Campania sa prezidențială din 1990, în Peru, s-a încheiat cu o înfrângere în fața lui Alberto Fujimori, iar în anii următori a îmbrățișat o formă de liberalism clasic (care, în anumite locuri, înseamnă dreapta), înstrăinând o mare parte a stângii literare. Dar pentru a-i înțelege politica, trebuie să o plasăm în contextul mai larg al istoriei Americii Latine — o regiune în care extremismul ideologic, fie el de dreapta sau de stânga, a călcat adesea în picioare libertatea individuală. Apărarea libertății de exprimare, a democrației și a pluralismului i-a atras poate disprețul unora, dar a fost una principială și în concordanță cu ethosul său literar: demnitatea individului în fața mașinăriei puterii.
Când dreapta globală a început să se transforme — alunecând spre naționalism, demagogie și populism anti-democratic — Vargas Llosa nu a urmat aceeași cale. L-a denunțat pe Donald Trump ca pe un populist periculos, avertizând că ascensiunea acestuia amintea de autocrațiii autoritari din America Latină, de stânga și de dreapta deopotrivă. A respins xenofobia și teoriile conspiraționiste care au infectat conservatorismul și și-a reafirmat credința în democrația liberală chiar și atunci când aceasta a devenit o poziție tot mai solitară.
În cele din urmă, Vargas Llosa a apărat rațiunea — așa cum încearcă să o facă și această publicație. A criticat stânga atunci când aceasta aluneca spre tiranie și a avut claritatea de a respinge dreapta atunci când și-a pierdut reperele. Departe de a fi făcut compromisuri, a rămas ferm pe poziție — unul dintre puținii care au făcut asta într-o lume în care nuanțele dispar.
În decurs de doi ani, i-am pierdut atât pe Vargas Llosa, cât și pe Milan Kundera — doi scriitori care, în moduri foarte diferite, ne-au arătat cum romanul poate să abordeze politicul și personalul, eroticul și existențialul, fără să-și piardă coerența sau sufletul. Kundera, romancierul-filosof, a adus ironie și scepticism în fața absurdităților ideologiei. Vargas Llosa, povestitorul clasic, ne-a oferit urgență, ritm și forță narativă. Niciunul nu s-a înclinat în fața modei. Amândoi au crezut că ficțiunea este un mijloc de a înțelege lumea — nu de a fugi de ea.
Vargas Llosa și Kundera au fost departe de a fi perfecți, dar au fost profund dedicați ideii că literatura contează, și că romanul, la cel mai înalt nivel al său, este un spațiu în care se întâlnesc istoria, politica, psihologia și plăcerea.
