Din luna martie, filozoful francez Bernard-Henri Lévy a avertizat cititorii împotriva complotului dintre puterile politice și medicale, a denunțat discursurile tip „v-am spus eu” care au văzut în virus fie „o șansă”, fie un „mesaj din natură” și s-a îngrijorat de numeroasele restricții privind privarea de libertate. Aceste „cronici ale coronavirusului” au alimentat un pamflet „Acest virus care te înnebunește”, care va fi publicat pe 10 iunie de editura Grasset. Un „bilanț de etapă” al „primei frici mondiale”, după cum îl numește BHL.
Cum vom ieși din acest calvar, individual și colectiv? La ce am renunțat? Pentru Bernard-Henri Lévy, scriitor, filozof și cineast, acest „tsunami civilizațional și global” va avea consecințe importante, consecințe despre care a discutat într-un interviu acordat publicației Le Point.
- Redăm interviul integral:
Le Point: Cartea dumneavoastră nu este, mai presus de toate, o reacție nervoasă la o pandemie care te-a lipsit de stilul tău de viață obișnuit?
Bernard-Henri Lévy: Evident că nu. Ne-a lipsit pe toți, absolut pe toți, de libertatea noastră de a circula. Ne-a transformat casele în închisori. Și ne-a adus înapoi – din nou, cu acordul nostru! – la vârsta grădiniței. Nu are nicio legătură cu vreun stil de viață.
Pentru un spirit cosmopolit cum sunteți, închiderea frontierelor și a aeroporturilor este iadul, nu?
BHL: Nu doar pentru mine! Pentru toți cei al căror orizont nu se limitează la zona familială, locală sau a țării lor. Iadul nu sunt ceilalți. Ești tu însuți. Este închiderea în sine. Toți cei care repetau în izolare că nefericirea oamenilor provine din divertisment și din incapacitatea lor de a rămâne singuri, într-o cameră, cu ei înșiși, au uitat cugetarea lui Pascal: „Sinele este detestabil”. Aeroporturile, în fața acestui fapt, sunt anticamere, uși de libertate, ecluze aeriene către alții.
Deci nu sunteți unul dintre cei care au văzut în acest izolare prilejul întoarcerii la sine alcătuit din lecturi, meditație și gătit?
Ce înseamnă o reîntoarcere la sine? Și ce este această viață la preț redus, dacă nu o justificare convenabilă pentru a da în sfârșit cu tifla semenilor tăi și restului lumii? Am stat în Paris în această perioadă. Și acest oraș pustiu despre care am auzit peste tot că a fost în sfârșit frumos, deoarece a fost golit de locuitorii săi, părea, dimpotrivă, desfigurat. Fără suflet. Cu acei rari trecători înspăimântați, care se evitau reciproc și se vedeau unii pe altii ca o amenințare. Așadar, știu că există „cititorii de izolare” care susțin că au descoperit o ediție veche a lui Joyce sau Proust uitată prin rafturile lor. Am dubii…
Guvernul a avut de ales? Se putea evita izolarea?
Poate că nu. Cu toate acestea, când va veni vremea, va trebui să analizăm atent ce s-a făcut în Suedia sau în Olanda. Dar lucrul de care sunt sigur este că noi, indivizii, în loc de a ne extazia că nu am fi fost niciodată la fel de liberi ca atunci când am fost fără ocupație, ar fi trebuit să ne dam seama de această regresie civică, socială și morală.
În acest caz, sunteți mai aproape de Trump și de Bolsonaro decât de Conte, de exemplu?
Glumești? Cei doi au negat evenimentele, ceea ce, la vremea respectivă, era atât stupid, cât și criminal. În plus, nu v-a scăpat faptul că au profitat de ocazie pentru a-și realiza planurile. Bolsonaro, pentru a crea un climat de război civil și pentru a curăța favelele. Trump, pentru a-și îndeplini visul de a pune un zid între Statele Unite și restul lumii.
Virusul nu este doar o dezbatere între oamenii de știință. Intelectualii, politicienii și vedetele îi dau diverse interpretări. Covidul ar avea un mesaj pentru noi. Este grav doctore?
Ah, da, e grav ! Și este adevărat atât pentru Trump, care ne-a spus: „Virusul votează « America first »”, cât și despre aceste grupuri de stânga care au răspuns: „Virusul ne spune că ne-am bucurat prea mult, am beneficiat prea mult, am consumat prea mult și ne oferă o ultimă șansă de revenire la normal ». Față de acest lucru, în fața acestui mesianism virusologic trebuie să amintim principiul de bază drag maestrului meu Georges Canguilhem: „Virusurile nu vorbesc, Virusurile nu au niciun mesaj – un virus a fost, din vremuri imemoriale, pură dezordine, moarte pură.”.
Cine sunt cei mai afectați?
Ceea ce m-a surprins, din păcate, a fost incredibila noastră docilitate. Chiar și a celor mai săraci și mai expuși. Mergeți în Place de la République și vedeți cozile, din ce în ce mai lungi cu fiecare sâmbătă, ale oamenilor căzuți în sărăcie, care vin când se împart alimente: fără măști, fără gel și o resemnare care îți frânge sufletul.
Covid, pentru dumneavoastră, nu este o boală a liberalismului?
Trebuie să admiți că ipoteza asta este amuzantă pentru o epidemie născută în inima Chinei post-comuniste…
Care credeți că vor fi consecințele politice ale acestei pandemii?
De exemplu, distanțarea socială. Dacă este doar o măsură sanitară și această măsură este temporară, OK. Dar imaginați-vă că rămâne așa. Imaginează-ți că, după cum tocmai a spus micul tătuc al poporului american, Dr. Anthony Fauci, obiceiul de a strânge mâinile „nu se va mai întoarce niciodată”. Ei bine, ar fi un frumos semn de solidaritate între oameni care ar dispărea. Ar fi un mare pas înapoi în istoria frăției umane.
Purtați mască?
Uneori. Cât de puțin posibil. Și forțat. Cunoașteți teoria lui Emmanuel Levinas. Relația cu celălalt, etica, începe cu poziția fața în față, între două fețe goale, descoperite și care se descoperă reciproc într-o frăție copleșitoare. O umanitate mascată, îmi pare rău, dar mai întâi este un paradox, apoi este o umanitate plină de neîncredere, suspiciune și, într-o bună zi, ură.
Care crezi că va fi cealaltă moștenire politică a acestei pandemii?
Libertățile noastre. Sunt îngrozit să văd, din nou, cât de ușor am acceptat să vedem aceste libertăți tăiate. Supravegherea indivizilor, ușor acceptată. Câinii dresați să detecteze „mirosul” purtătorilor de Covid par să nu deranjeze pe nimeni. Și apoi tupeul incredibil al acestor contemporani ai „stângii de kerosen” care par să-și aroge dreptul de a decide ce întreprinderi sau care călătorii sunt sau nu sunt esențiale – și aici la fel, nimeni nu se grăbește să-i contrazică…
Siguranța a devenit principala preocupare…
Teza mea este că asistăm la o schimbare în civilizație care seamănă cu o alunecare de teren. De la Rousseau, Republica a fost fondată pe un contract social. Astăzi, pe fondul igienismului transformat în nebunie suntem pe cale de a trece la contractul vital (dă-mi toate sau parțial libertățile tale și îți dau în schimb o garanție de sănătate).
Se pare că le reproșați oamenilor că au respectat directivele guvernamentale…
Nu le reproșez nimic. În plus, nu au avut de ales. Ceea ce m-ar îngrijora ar fi „obișnuința” cu măsurile de siguranță care devin regulă. Pentru un filosof există în toate acestea un parfum de „servitute voluntară” în modul La Boétie (dau regatul libertăților mele pentru elixirul siguranței) și de „sfârșit de istorie” (o lume netedă, purificată, naturalizată – un Orwellian ar spune „o fermă pentru animale”…).
Unii vor spune: „BHL iar ne dă lecții”. Ce voia? 150.000 de morți de Covid în Franța? Bătrânii decimați?”
Hai să vorbim despre asta, despre „bătrâni”! Au fost lăsați să moară, în casele de bătrâni, de singurătate și întristare. Și din câte știu eu, nu a existat niciun fel de criză, când un doctor a declarat la TV că „există persoane în vârstă pe care am ales să nu le conectăm la ventilator”…
Consiliu Științific a lansat ideea unui memorial pentru victimele Covidului. Ce credeți?
Grotesc. Și, mai ales, indecent. Există un memorial al Rezistenței. Un monument memorial al Holocaustului și altul pentru genocidul armenian. Morții de Covid, ca și cei de cancer sau diabet, nu sunt martiri ai istoriei.
Ce părere aveți despre Didier Raoult?
Acesta este tipul de dezbateri la care a dat naștere această perioadă de nebunie.
Au fost intelectualii la înălțime în această criză?
Depinde care. Cu siguranță nu cei care s-au cocoțat pe umerii morților pentru a ne vinde lumea de după.
Regreți că virusul a fost singurul subiect în ultimele trei luni. Ce alt eveniment ar fi trebuit să ne atragă atenția?
Toate. Am trăit – și uneori continuăm să trăim – într-o lume paralelă în care nu exista nimic altceva decât cifrele infectaților, curbe care trebuiau aplatizate, vârfuri, clopote, modele matematice. Un «novmonde» într-un fel. Adio mizeria lumii! Nu voi uita ziua în care m-am întors din Bangladesh, din taberele Rohingya. A fost perioada în care Franța și-a închis granițele. Pe rețelele de socializare (din ce în ce mai antisociale) devenisem un cetățean rău, un poluator al planetei, un criminal cu CO2. Este trist.
