În ce măsură criza Covid-19 creează oportunități pentru China, în cursa de afirmare globală în fața Statelor Unite și care este raportul dintre percepție și realitate când vine vorba de pretențiile Beijingului? O analizaă publicată de Geopolitical Futures, sub semnătura lui George Friedman, pe care o redăm pe larg.
Puterea, creșterea și căderea națiunilor
Săptămâna trecută, am apărut la un post de televiziune turc și am vorbit cu un grup de afaceri din Elveția. La ambele evenimente, aceeași întrebare: Ca urmare a crizei coronavirusului, China va înlocui SUA ca lider în sistemul internațional? A fost o întrebare derutantă din punctul meu de vedere, însă faptul că două grupuri de oameni inteligenți o ridică înseamnă că subiectul trebuie cel puțin disecat.
Percepție vs. realitate
Pentru mine, întrebarea nu este nouă. Statele Unite au fost considerate de multă vreme puterea mondială numărul unu și au fost comparate alte puteri în creștere. Cu o oarecare regularitate, opinia publică, din Statele Unite și din alte părți, a ajuns la concluzia că SUA sunt în declin, fiind surclasate de un nou pretendent la acest titlu, uneori economic, alteori militar sau sub acoperire.
În anii ’50, era considerat McCarthism să spui că SUA sunt în declin, iar sovieticii ne depășesc. Când sovieticii au lansat satelitul Sputnik și l-au trimis pe Iuri Gagarin în spațiu, mulți din întreaga lume au fost convinși de superioritatea sovieticilor, iar pe mulți din Statele Unite i-au panicat lipsa de accent pe educația științifică. Când Statele Unite au fost învinse în Vietnam, mulți, inclusiv analiști americani de rang înalt, au ajuns la concluzia că SUA erau în retragere. Când Nixon a fost forțat să părăsească funcția de președinte, această suspiciune a devenit certitudine. În ceea ce privește China, sentimentul că ar depăși Statele Unite din punct de vedere economic a fost acceptat pe scară largă până la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000. Rata de creștere a Chinei a fost ridicată, deoarece fusese precedată de dezastrul maoist. Extrapolând de aici, produsul intern brut din China era gata să depășească PIB-ul combinat din restul lumii, începând cu SUA.
Pentru unii, declinul Statelor Unite era de dorit pentru a elibera astfel calea pentru propria lor apariție. La alții a fost vorba de „schadenfreude” (satisfacția de a-l vedea pe altul umilit, copleșit de probleme – n.r.). În alte cazuri, a fost amărăciunea unor națiuni odinioară mari, care au fost înlocuite de o națiune pe care o consideraseră clar nevrednică de a prelua conducerea. Statele Unite au fost centrul sistemului global, iar speranțele unora că va eșua au avut ca rezultat faptul că fiecare eșec a fost văzut ca semn prevestitor al prăbușirii americane. Speranțe similare au vizat de-a lungul timpului Grecia alexandrină, Roma, Marea Britanie și Imperiul Otoman. Fiecare greșeală sau nenorocire a fost confiscată ca dovadă a căderii lor iminente. La un moment dat, toate aceste imperii s-au prăbușit, dar rezistaseră câteva secole. Acele anticipări nu fuseseră rezultatul unor analize imparțiale, ci al speranțelor. Cum ar fi putut Roma să-i supraviețuiască lui Hanibal sau Uniunea Sovietică atacului lui Hitler?
Percepția publică legată de putere este înrădăcinată în evenimente care ar putea avea prea puțin de-a face cu puterea. Realitatea puterii poate fi definită pur și simplu ca fiind capacitatea de a-i obliga pe ceilalți să acționeze în funcție de dorințele tale, chiar împotriva propriilor interese. Aceasta este o ecuație complexă. De o parte avem definiția modului în care națiunile ar putea constrânge un comportament. De cealaltă, este evaluarea obiectului puterii în ceea ce privește dacă efortul cerut de rezistență și durerea capitulării: care din cele două e mai mare? Însă acestea nu pot fi înțelese decât în detalii: națiunile implicate, ceea li se cere, intensitatea durerii și așa mai departe.
Dar instrumentele generale ale puterii pot fi înțelese ușor. Există putere militară, care implică în cele din urmă amenințarea sau realitatea morții și a distrugerii fizice. Există apoi puterea economică, care implică durerea ce poate fi cauzată de o gamă largă de acțiuni economice, cum ar fi reținerea pentru sine a unor bunuri necesare sau manipularea monedei. Acest tip de putere nu aduce moartea, dar constrânge viața prin amenințarea cu sărăcia sau cu nivelul de trai mai scăzut. Al treilea tip de putere este cel politic: manipularea sistemului politic sau a opiniei publice dintr-o țară prin amenințarea sau aplicarea forței militare, impunerea sancțiunilor economice sau crearea unui sentiment general care determină publicul să reacționeze în feluri care dăunează națiunii. Puterea nu este pur și simplu capacitatea de a constrânge; uneori implică utilizarea unor stimulente.
Puterea nu trebuie să fie explicită. Programul spațial sovietic a conferit influență sovieticilor prin deschiderea ușii spre posibilitatea ca puterea sovietică să ajungă, într-un orizont de timp nu prea îndepărtat, să intimideze puterea americană. Acea percepție care, retrospectiv privind, era absurdă, a fost pe termen scurt foarte reală. Națiuni care desconsideraseră puterea militară sovietică în raport cu puterea militară a Statelor Unite, au trebuit să-și reevalueze poziția și să fie deschise dorințelor sovietice. Chiar dacă nu a fost o utilizare directă a puterii, evenimentul Sputnik-Gagarin a generat o schimbare potențială a puterii care a determinat unele națiuni să-și modifice relațiile. Puterea, în toate dimensiunile sale, este mai subtilă decât utilizarea directă a forței sau a puterii economice.
Al patrulea tip de putere este gestionarea percepțiilor. Uniunea Sovietică s-a prăbușit în 1991. Șaptesprezece ani mai târziu, în 2008, Rusia a intrat în război cu Georgia. Acest conflict nu a inversat colapsul catastrofal al Uniunii Sovietice; cauzele sale erau încă acolo. Dar Rusia nu-și putea permite să fie văzută ca fiind slabă. Războiul din Georgia nu a schimbat semnificativ puterea relativă a Rusiei, dar a schimbat percepția asupra puterii rusești. În mod similar, intruziunea în Siria a făcut puține pentru a spori puterea rusă, dar a generat o percepție a unei puteri rusești mai mari. Aplicarea directă a puterii – puterea militară în acest caz – nu este necesară pentru a schimba percepțiile. Întrucât acțiunile Rusiei au fost mai mult propagandă decât realizări militare, utilizarea propagandei (acum numită război hibrid, din anumite motive) poate crea, în unele cazuri, percepții utile fără aplicarea puterii reale.
China vs. SUA
Acest lucru ne readuce în punctul de la care am pornit: înlocuiește sau va înlocui China actualul lider mondial, SUA? Militar, Statele Unite controlează oceanele Atlantic și Pacific. China nu controlează niciunul. Din punct de vedere militar, poate folosi rachete și declanșa un schimb de focuri nuclear, dar are o marină limitată și o forță balistică vulnerabilă. Prin urmare, China nu este chiar atât de aproape de a fi o putere globală.
Din punct de vedere economic, PIB-ul Statelor Unite, înainte de coronavirus, a fost de 21 de trilioane de dolari. Al Chinei a fost de 14 trilioane. Ambele economii s-au contractat în mod evident, dar nu există dovezi că contracțiile vor transforma semnificativ diferența dintre ele. Aproximativ 19% din PIB-ul Chinei provine din exporturi, aproximativ 5% dintre acestea sunt destinate Statelor Unite. Aproximativ 13% din PIB-ul Statelor Unite provine din exporturi, aproximativ jumătate dintre acestea sunt destinate Americii de Nord și doar jumătate din procentul acestora se duc în China. China are o populație mult mai mare decât SUA, deci venitul pe cap de locuitor este mult mai mic decât al Statelor Unite. Aceasta înseamnă că impactul unei contracții economice asupra nivelului de trai va fi mult mai mare în SUA, dar capacitatea de amortizare este mai mare decât în China.
În ceea ce privește puterea politică, China s-a așezat într-o poziție periculoasă. Nu a reușit să înlăture suspiciunile americane despre legate de comportamentul și intențiile chineze. În plus, nu a gestionat cu succes negocierile comerciale cu SUA. Aceasta înseamnă că China a permis acumularea de tensiuni economice și militare în relația cu cel mai important client al său. Într-un moment de contracție economică, atunci când importurile din SUA vor scădea, China se va confrunta cu amenințări disproporționate din cauza dependenței sale de export.
China depinde de un lanț de aprovizionare care se bazează pe forță de muncă ieftină. Însă coronavirusul a demonstrat afacerilor care constituie lanțul de aprovizionare că o dependență excesivă de orice țară, cum este cazul industriei farmaceutice din SUA, poate distruge o companie. Criza a transformat acest lucru într-o slăbiciune, mai degrabă decât într-o forță, din moment ce întreprinderile americane își mută lanțurile de aprovizionare departe de China. În unele cazuri, acesta nu este un lucru complex sau costisitor.
China se concentrează pe percepție pentru a compensa slăbiciunea. Idei ciudate, cum ar fi construirea unui sistem de transport terestru spre Europa (de exemplu, Inițiativa Belt and Road) au ca scop să afișeze capacitatea unei națiuni. La fel și programele masive de împrumuturi pentru diverse țări, chiar dacă unele credite nu se și materializează. La un cost relativ mic, China se poziționează ca o putere financiară. În mod similar, mișcările militare ale SUA în Marea Chinei de Sud sunt menite să nu exercite puterea Statelor Unite, ci să creeze percepția unei puteri navale robuste.
Wishful Thinking
China este, din punct de vedere economic și militar, mult mai slabă decât Statele Unite. Dar manipularea percepției puterii sale este abilă, suficient de abilă încât turcii și europenii să tind să vadă coronavirusul ca pe o tranziție către puterea chineză. Se spune că percepția este realitate. Chiar nu este. La un moment dat, mimarea puterii determină un adversar să creadă în acea putere și poate duce la un conflict economic, politic sau militar pe care puterea percepută nu îl poate câștiga. Războiul percepțiilor este bun pentru a câștiga timp. Dar dacă e dus vreme prea îndelungată, războinicul care mânuiește percepția ajunge să fie crezut, temut și antrenat într-unul real.
Acum, că ne aflăm în plină criză de coronavirus, Statele Unite au inundat țara cu bani, ca stimul economic, iar asta va avea consecințe. La fel, consecințe va avea și contracția economiei chineze, împreună cu preocuparea politică internă referitoare la credibilitatea guvernului chinez exact atunci când aceasta contează cu adevărat. Deși va dura câțiva ani pentru ca ambele țări să se recupereze, ideea că criza a deschis ușa dominației chineze este ciudată sau poate doar „wishful thinking”. Durerea este reală, dar ordinea lucrurilor este robustă.
“ Din punct de vedere militar, poate folosi rachete și declanșa un schimb de focuri nuclear, dar are o marină limitată și o forță balistică vulnerabilă. Prin urmare, China nu este chiar atât de aproape de a fi o putere globală.”
Un răboi total în secolul XXI nu prea pare să aibă învingători, ci distrugerea întregului Pământ.
Sunt multe țări care dețin arme de distrugere în masă și pot muri cu atacatorul “ de gât”.
De exemplu cine deține Covid 20, poate destabiliza întraga planetă. Credeți că au scrupule în utiliza orice armă, inclusiv biologică, în caz de nevoie? Cele mai periculoase țări sunt cele cu dictatori, conducători pe viață. Puterea corupe și ÎȚI IA MINȚILE, cam după 15-20 de ani de domnie.