- O analiză semnată de George Friedman, pentru Geopolitcal futures
Războiul SUA–Israel împotriva Iranului era, într-o mare măsură, previzibil. Statele Unite se temeau de posibilitatea ca Iranul să devină o putere nucleară. Israelul avea aceeași temere și era, de asemenea, preocupat de forțele islamiste — în acest caz, Hezbollah — pe care Iranul le sprijină în Liban. Pentru Statele Unite, acest din urmă aspect era cel mult o preocupare secundară, însă amenințarea nucleară era potențial existențială. Statele Unite au atacat instalațiile nucleare ale Iranului în urmă cu aproape un an, afectând programul, dar fără a-l distruge. În negocierile ulterioare, Iranul a respins cererea SUA și a Israelului de a-și încheia programul nuclear, astfel că războiul a început pe 28 februarie.
Unii au susținut că prim-ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, l-ar fi convins pe președintele american Donald Trump să se alăture atacului împotriva Iranului, afirmând că deține informații potrivit cărora, în cazul unui atac, populația iraniană s-ar ridica împotriva regimului. Această idee pare discutabilă din trei motive. În primul rând, interesul american de a preveni un Iran nuclear era foarte real, având în vedere sprijinul acordat de Iran forțelor care au lansat atacurile din 11 septembrie asupra Statelor Unite și faptul că a continuat să ofere adăpost liderilor al-Qaida. Cu sau fără Israel, acesta era un motiv extrem de important. În al doilea rând, deși nu l-am întâlnit niciodată pe Trump, nu îl consider o persoană ușor de influențat. În cele din urmă, deși Israelul ar fi putut prezenta SUA informații despre probabilitatea unei revolte, este probabil că mai convingătoare au fost demonstrațiile foarte ample din Iran, înainte de război, împotriva guvernului — care s-au stins abia după ce Corpul Gardienilor Revoluției Islamice a ucis un număr necunoscut, dar foarte mare, de civili.
Este important de menționat că Trump pare să fi crezut că puterea aeriană, cu riscuri minime pentru viețile americanilor, ar putea forța Iranul să capituleze. Această presupunere s-a dovedit greșită, ducând la situația actuală. De asemenea, bănuiesc — deși nu știu sigur — că lideri militari americani de rang înalt, inclusiv șeful Statului Major al Armatei SUA, l-au avertizat pe Trump că această strategie va eșua. Aceasta este însă o speculație, bazată pe faptul că el și alți generali au fost demiși după declanșarea războiului.
Eșecul bombardamentelor aeriene masive de a-și atinge obiectivul — distrugerea programului nuclear iranian și schimbarea regimului — împreună cu perturbarea Strâmtorii Ormuz de către Iran și atacurile Teheranului asupra instalațiilor petroliere din alte țări din regiune au dus la creșterea bruscă a prețurilor petrolului la nivel global, inclusiv în Statele Unite.
Acest lucru a creat o problemă politică majoră în Statele Unite, atât din cauza impactului economic, cât și pentru că acțiunea din Iran amintește de războaie anterioare în care SUA nu și-au atins obiectivele: Vietnam, Irak și Afganistan, cele mai lungi și costisitoare. Niciunul nu s-a încheiat cu o victorie americană, iar toate au slăbit și au afectat reputația unor președinți: Lyndon Johnson în Vietnam, George W. Bush în Irak și Joe Biden în Afganistan. Și mai important este faptul că Trump a fost ales, în parte, pentru că a promis că nu va angaja Statele Unite în astfel de războaie, în special în emisfera estică. Toate acestea ridică întrebarea cum se va încheia conflictul.
Par să existe trei posibilități. Prima, o victorie americană doar prin puterea aeriană. A doua, desfășurarea de forțe terestre pentru a distruge Corpul Gardienilor Revoluției Islamice și a ocupa Iranul. A treia, o soluție negociată.
Prima variantă, victoria prin putere aeriană, este puțin probabilă. În general, puterea aeriană singură nu forțează statele să capituleze; pentru a învinge un adversar capabil sunt, de obicei, necesare forțe terestre. Un război terestru împotriva unui IRGC care pare capabil și motivat ar dura mult timp, deoarece Iranul este o țară foarte mare, și ar implica pierderi semnificative pentru SUA. Acest lucru ar slăbi profund președinția lui Trump și i-ar afecta moștenirea politică. Prin urmare, singura soluție — în afară de provocarea unei revolte interne în Iran, lucru care pare foarte puțin probabil în lumina experienței recente — este un final negociat.
Statele Unite intră în aceste negocieri cu o poziție slabă. În primul rând, pentru Iran, rezultatul acestui război va determina viitorul națiunii și al ideologiei sale. SUA au mult mai puțin în joc. Astfel, iranienii au totul de pierdut dacă capitulează sau acceptă condițiile americane. În al doilea rând, având în vedere strategia Iranului de a crește prețurile petrolului și de a genera probleme economice globale, este dificil pentru SUA să formeze un bloc anti-iranian eficient, deoarece interesul principal al altor state este pur și simplu încheierea rapidă a războiului, ceea ce nu coincide neapărat cu un rezultat favorabil pentru Statele Unite.
La fel de important, iranienii sunt suficient de sofisticați pentru a înțelege procesul politic intern american, în care războiul este larg nepopular pe întreg spectrul ideologic, ceea ce ar putea să-l forțeze pe Trump să accepte un acord favorabil Iranului. În acest caz, timpul este de partea Iranului. Statele Unite au sperat într-o revoltă rapidă împotriva guvernului iranian; Iranul vede însă în Statele Unite nu o revoltă, ci o opoziție tot mai mare față de război, similară cu cea apărută, după ani, în Vietnam, Irak sau Afganistan. Din perspectiva Teheranului, timpul lucrează în favoarea sa, iar cu cât Trump susține că pacea este aproape, iar iranienii demonstrează contrariul, cu atât presupun că poziția președintelui va deveni mai slabă. Iranul, având în vedere brutalitatea IRGC, nu pare să se confrunte cu această problemă.
Există două modalități de a ajunge la un final negociat. Prima este un acord în care Statele Unite obțin mult mai puțin decât și-au dorit, dar evită un război de durată de mai mulți ani. Acest lucru ar afecta semnificativ reputația lui Trump. A doua este găsirea unei alte țări (sau a mai multora) care să confrunte Iranul. Acea țară ar trebui să fie capabilă să intimideze Iranul, iar prețul pe care l-ar cere de la SUA în schimbul ajutorului ar putea fi considerabil.
Singura țară care ar putea fi suficient de intimidantă pentru Iran și care ar putea avea un motiv să joace acest rol este China. China este un importator de petrol, iar mai mult de jumătate din aprovizionarea sa trece prin Strâmtoarea Ormuz. Așa cum am mai spus, bunăstarea economică a Chinei depinde în mod semnificativ de exporturile către Statele Unite, care au stat la baza dezvoltării și stabilității sale economice. Tarifele americane au limitat într-o anumită măsură aceste exporturi. Un summit între președintele Xi Jinping și Trump, menit în parte să rezolve această problemă chineză, este programat pentru luna mai și există toate indiciile că Beijingul nu îl va anula.
Nu este clar, având în vedere miza pentru guvernul iranian, dacă măcar presiunea chineză ar determina Iranul să facă concesii majore. Totuși, China ar putea reuși să convingă Iranul să renunțe la programul său nuclear, în schimbul unor concesii economice din partea Chinei și, probabil, a Statelor Unite. China și-ar putea permite acest lucru, însă rămâne întrebarea dacă Statele Unite ar putea accepta prețul cerut de Beijing pentru un asemenea ajutor. Pe de altă parte, China are nevoie reală de o schimbare a politicii economice americane față de ea, iar SUA ar putea fi dispuse să plătească acest preț — mai mare decât ar fi fost înainte de izbucnirea războiului cu Iranul, dar mai avantajos decât încheierea conflictului fără beneficii clare sau continuarea lui cu costuri mai mari și imprevizibile.
Este acest scenariu posibil? Trebuie remarcat faptul că, deși China a condamnat Statele Unite pentru război, nu a luat măsuri concrete împotriva lor. Indiferent ce ajutor i-o fi oferit Iranului, nu a fost unul de natură să schimbe echilibrul de putere. Din perspectivă americană, singurul obiectiv vital este oprirea dezvoltării nucleare a Iranului — iar un Iran nuclear nu este neapărat în interesul Chinei.
China are nevoie de un nou acord comercial cu Statele Unite. Și SUA își doresc acest lucru, de aici și organizarea summitului. Presarea Iranului ar fi un preț mic pentru China. Întrebarea este însă ce altceva ar cere Beijingul de la Washington. Ar putea exista un cost, dar probabil nu unul radical, având în vedere cât de mult are nevoie China de acest acord comercial. Pentru Statele Unite, alternativele sunt fie să încheie războiul din Iran fără a putea revendica un succes, fie să continue pe modelul Vietnamului, Irakului și Afganistanului — ceea ce, pentru Trump, este imposibil. Diplomații au mai realizat lucruri și mai surprinzătoare.
