- O analiză Geopolitical Futures, semnată de George Friedman
Dacă națiunile ar fi privite ca indivizi, atunci relația dintre Statele Unite și Canada ar fi aceea a doi oameni care trăiesc alături, profund înlănțuiți, cu virtuți și vicii distincte — primele îi leagă, cele din urmă îi îndepărtează. Atunci când sunt împreună, oamenii tind să se ia unul pe celălalt de-a gata. Când sunt separați, ajung să se privească cu neîncredere. Evident, cei doi oameni despre care vorbesc sunt căsătoriți, la fel cum sunt și SUA și Canada — prin geografie, istorie și dependență reciprocă. Geografia face divorțul imposibil, dar, ca într-o căsnicie reușită, mânia și neîncrederea pot fi depășite prin dragoste sau, în lipsa ei, prin necesitate. Statele Unite și Canada nu pot divorța și nu pot merge fiecare pe drumul său.
În primul rând, ele împart cea mai lungă frontieră terestră din lume. În al doilea rând, Canada exportă aproximativ 75% din exporturile sale către Statele Unite. Puțin sub 25% din exporturile americane merg către Canada. Peste 10% din importurile Statelor Unite provin din Canada, în timp ce 82% din importurile Canadei provin din Statele Unite. Din punct de vedere al cifrelor, Canada este mai dependentă economic de SUA decât sunt SUA de Canada, însă volumul uriaș al comerțului bilateral creează o interdependență fundamentală.
Cele două țări sunt, de asemenea, dependente una de cealaltă în materie de securitate națională. Statele Unite sunt pentru Canada ceea ce este Canada pentru Groenlanda, doar că de câteva mii de ori mai mult. În timpul Războiului Rece, cea mai mare amenințare la adresa SUA era un atac nuclear sovietic. Rachetele rusești ar fi venit peste Arctica, traversând Canada înainte de a ajunge pe teritoriul continental al Statelor Unite. Un lanț de stații radar, cunoscut sub numele de Distant Early Warning Line, a fost instalat de-a lungul nordului Canadei. Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială, sau NORAD, este un comandament comun, cu sediul în Colorado, condus de un general al Forțelor Aeriene ale SUA. Adjunctul său este canadian. Sistemul de apărare „Golden Dome”, despre care președintele Donald Trump vorbește ca fiind esențial, nu poate exista fără participarea Canadei.
Cu alte cuvinte, cele două sunt interconectate strategic, au purtat războaie împreună și au împărtășit informații timp de ani de zile prin inițiativa Five Eyes (care include și Regatul Unit, Australia și Noua Zeelandă). Dacă vecina Canada ar deveni o națiune ostilă sau ar fi ocupată de o națiune ostilă, Statele Unite ar fi nevoite să apere o frontieră de 5.000 de mile (8.000 de kilometri).
Deși divorțul este astfel imposibil, le este totuși ușor să se irite reciproc la maximum. Aici apare spațiul de manevră pentru Trump. Întrebarea reală este însă de ce ar alege Trump să irite Canada. Așa cum am scris și înainte, Trump a urmărit o strategie națională în două părți. Prima parte a constat în reducerea angajamentului SUA în emisfera estică, diminuând drastic implicarea militară acolo. A doua parte este dominarea emisferei vestice, reducând vulnerabilitatea Statelor Unite și, presupus, sporind puterea economică a emisferei vestice. Tarifele americane au fost menite să limiteze implicarea economică a SUA în emisfera estică, crescând în același timp controlul SUA asupra economiilor vestice și, teoretic, făcându-le mai prospere. Deoarece procesul de inginerie al lui Trump se bazează pe distrugere creativă, el a impus tarife și în emisfera vestică, iar asta a inclus și Canada. (Acest lucru ar explica, de asemenea, acțiunile militare ale SUA în Venezuela și, potențial, în Cuba și Groenlanda.)
Aceasta a lăsat Canada într-o anumită suferință, dar cu puține câștiguri pentru Statele Unite, în afară de consecvență — dacă aceasta este o virtute. Pentru Canada, a existat un profund sentiment de trădare. Acest lucru a determinat discursul critic al prim-ministrului Mark Carney la Davos, în care a spus că a sosit momentul ca puterile mijlocii să ia locul marilor puteri în modelarea ordinii globale. Faptul că el a ajuns la un acord economic cu China, care l-a înfuriat pe Trump, ridică întrebarea dacă puterile mijlocii pot funcționa fără a intra în coliziune cu marile puteri (China și Statele Unite). Și mai derutant a fost ce a vrut să spună prin „puteri mijlocii” și de ce a crezut că acestea ar putea lucra împreună pentru a crea o nouă ordine mondială. Presupun că puterile mijlocii sunt țări precum Marea Britanie, India, Japonia, Germania, Coreea de Sud și altele asemenea. Problema puterilor mijlocii este că ele trebuie să se raporteze atât la marile puteri, cât și la vecinii regionali. Marile puteri sunt, prin definiție, globale în cel puțin una dintre cele două forțe geopolitice — militară sau economică. Ele pot influența lumea în ansamblu. Nicio națiune de rang mediu nu poate face acest lucru de una singură, iar fiecare este profund influențată de marile puteri în felul ei. Pot împărtăși dorința de a submina marile puteri, dar nu au o strategie comună pentru a face acest lucru.
Discursul lui Carney a omis faptul că puterile mijlocii sunt puteri mijlocii tocmai din cauza limitelor lor și a dependenței, într-o măsură sau alta, de marile puteri. Ele nu au capacitatea de a lucra împreună tocmai pe motiv că puterea lor este una limitată. Discursul lui Carney a fost o retorică excelentă, dar acordul său cu China a fost, de fapt, un acord cu una dintre marile puteri. Discursul său a fost un tonic și cu siguranță trebuit să fi sporit mândria canadiană, însă adevărul este că puterile mijlocii au interese și poziționări foarte diferite. Discursurile sunt necesare, dar realitatea le depășește.
Trump ar saluta ideea ca puterile mijlocii să își asume partea lor echitabilă din gestionarea regională, astfel încât SUA să nu mai fie nevoite să suporte cea mai mare parte a poverii. Statele Unite și Canada nu pot divorța, dar, ca în orice căsnicie, uneori se amenință și se poartă neplăcut. Realitatea este realitate, iar relația SUA–Canada nu poate fi ruptă sau înlocuită. Dacă ar fi fost o căsnicie între oameni, aș fi recomandat consiliere.
Întrucât e vorb de națiuni, ele știu că timpul, iar nu terapia, rezolvă aceste probleme. Necesitatea este, în cele din urmă, fundamentul relațiilor dintre Statele Unite și Canada.
George Friedman recunoaște că metoda sa de analiză nu mai funcționează în cazul Trump-Groenlanda
