Orientul Mijlociu e într-o stare de dezordine și nu este clar dacă se poate stabiliza de unul singur. În multe cazuri, armata unei națiuni poate îndeplini ea această funcție dacă este suficient de puternică. Însă acesta nu este unul dintre acele cazuri. Națiunile care luptă pentru supraviețuirea lor necesită, au sau tânjesc după acest tip de putere. Situația din Orientul Mijlociu este atât de complicată încât e greu de crezut că se va ajunge la acest lucru, iar și mai greu de văzut este cum puterile mai mici implicate ar putea obține influența necesară pentru a rezolva lucrurile, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
<< Când vorbesc despre puterea militară, nu mă refer la capacitatea de a lansa atacuri aeriene, precum cele desfășurate recent de Israel. În istoria războiului modern, forța aeriană a fost un sprijin valoros în luptă, dar nu unul decisiv. Forțele aeriene navale japoneze au devastat Pearl Harbor și au pierdut războiul. Blitz-ul german asupra Regatului Unit a ucis mulți oameni, după cum multe victime au făcut și bombardamentele americane asupra orașelor germane. În timp ce germanii nu și-au putut continua atacurile aeriene cu o invazie, americanii au câștigat războiul cu tancuri. În Vietnam, Washingtonul a bombardat Hanoi-ul, dar infanteria ușoară a Viet Cong-ului a câștigat în cele din urmă. Puterea aeriană are multe virtuți, dar de una singură nu câștigă un război.
Parțial, acest lucru se datorează faptului că atacurile aeriene se concentrează pe ținte specifice – un depozit de muniții, un centru industrial și așa mai departe. Însă în războaiele de mare amploare, cel mai valoros „teren” este cel pe care au loc luptele și mișcările de trupe. Puterea aeriană este, astfel, limitată în mod necesar de misiune și de scop. Războaiele tind să nu fie conflicte limitate. Ele sunt câștigate dacă faci inamicul incapabil să mai reziste sau învingându-i voința de a lupta. Dintre cele două, prima este mult mai importantă. Una dintre cele mai eficiente metode de a face asta este să controlezi terenul, fie el un sat sau o țară întreagă, ceea ce permite operațiuni ofensive pentru a cuceri mai mult teritoriu.
Până acum, războiul din Orientul Mijlociu s-a concentrat mai mult pe distrugerea capacităților inamicului decât pe cucerirea unui teritoriu suficient pentru a-l înfrânge. Este adevărat că Israelul are un avanpost în Liban, dar nu este unul decisiv. De la începutul conflictului, israelienii nu au reușit să taie definitiv liniile de aprovizionare ale Hamas și nici să distrugă voința sau capacitatea acestuia de a lupta. În același timp, inamicii Israelului nu s-au apropiat de o victorie împotriva acestuia. Consider că principalul motiv al acestor eșecuri este incapacitatea fiecăreia dintre părți de a controla terenul, de a-și izola inamicul și de a-l împiedica să contracareze o ofensivă la sol.
Acest aspect este important în sine și voi detalia semnificația sa mai târziu, în cursul acestei săptămâni. Iranul, care s-ar putea sau nu să riposteze în urma atacurilor recente ale Israelului, are cea mai mare armată din Orientul Mijlociu, dotată cu echipamente blindate achiziționate din multe țări, inclusiv Statele Unite. Trebuie văzut cât de ferm este controlul Israelului asupra terenului, dacă are încrederea, dorința și capacitatea de a încerca să cucerească întreaga regiune sau măcar o parte din ea, și dacă adversarii săi pot rezista. Istoria ne arată că puterea aeriană nu va fi suficientă. >>
