- “Nu putem fi prizonierii unei guvernări care ia pâinea de pe masa românilor! Aceasta este concluzia primei întâlniri regionale cu filialele PSD din Regiunea Sud-Vest, unde toți colegii mei au fost de acord că nu putem sta la nesfârșit de dragul unei false stabilități care nu aduce prosperitate. Nu vom fi complici la o guvernare care ia decizii unilaterale și ignoră soarta românilor!” – iată ce posta, pe Facebook, Sorin Grindeanu, în 27 martie.
Între timp, prin ciclul și circul acestor consultări interne, liderul PSD a împins suficient de mult lucrurile în direcția destabilizării actului de guvernare, încât azi ne aflăm la doar câteva zeci de ore distanță de riscul declanșării în România a unei crize politice de proporții, cu evoluții imprevizibile, cu ecouri toxice în plan economic, iar toate astea într-un context intern și internațional ca niciodată de inflamabil.
În tot acest timp, însă, Sorin Grindeanu, deși a lansat acuzații demne de “seriozitatea” și virulența rechizitoriilor unui Vîșinski, nu a lămurit nicio secundă un lucru simplu: cum adică se confruntă PSD cu “o guvernare care ia decizii unilaterale”?
- Cum adică se confruntă PSD cu așa ceva, din moment ce PSD se află în miezul guvernării, iar nu în afara ei?
- Din moment ce PSD este chiar cel mai mare partid din arcul guvernamental, iar nicidecum unul periferic?
- Și din moment ce, ori de câte ori premierul Ilie Bolojan a acuzat PSD-ul de ipocrizie, pe motiv că una susține în ședințele coaliției și alta în spațiul public, nici Sorin Grindeanu și nici alți pesidiștii nu au reușit până acum să demonteze convingător și cu probe acuzațiile lui Bolojan? Ba, nici măcar nu au încercat.
Și cum adică ia Bolojan “pâinea de pe masa românilor”, când românii nu mai prea mănâncă pâine încă din vremea predecesorului Ciolacu (tocmai un pesedist)?
Problema cu PSD rămâne, în realitate, mereu aceeași, indiferent de epocă și de liderii care se află vremelnic la conducerea partidului: fuga de răspundere, teama de asumare, dublul discurs, goana după capitalizarea activelor actului de guvernare și pasarea pasivelor sale în cârca partenerilor (mai mici) de drum.
De data aceasta, însă, comportamentul social-democraților este unul cu atât mai strigător la cer cu cât coaliția aflată la putere, în cadrul căreia PSD joacă un rol central, are, vrând -nevrând, o prioritate de-a dreptul existențială pentru țară: acoperirea în regim de urgență a găurilor lăsate în urmă tocmai de un fost premier PSD, totodată și șef al partidului în acea perioadă – Marcel Ciolacu.
Ca și cum România nu ar fi existat înainte de epoca Bolojan, ca și cum epoca Bolojan a debutat în anul zero, în niciuna dintre luările de poziție ale lui Sorin Grindeanu și ale altor colegi de partid de-ai domniei sale nu vei găsi o minimă referire la originile situației infernale în care am ajuns azi:
- Abuzarea finanțelor țării
- Accentuarea ineficienței aparatului de stat
- Alimentarea corupției sistemice din cadrul acestuia
- Încurajarea căpușării ompaniilor de stat
De altfel, obiectiv vorbind, aici este și cheia situației paradoxale în care s-a plasat Sorin Grindeanu: cum să-l arunci la lei pe premierul care resuscitează pacientul numit România, dar să-l recompensezi cu sprijinul pentru șefia unui consiliu județean pe premierul care adusese pacientul în starea de muribund ?
Ce om normal la cap poate găsi acceptabilă o asemenea dinamică?
În ce lume cât de cât civilizată politic și minimum rațională, președintele unui partid aflat la guvernare inițiază din senin demolarea guvernării, fără un alt motiv aparent decât acela că respectiva guvernare s-a angajat într-un proces (chiar dacă imperfect) de reconstrucție ? Și, totodată, respectivul președinte de partid face asta cu o criminală nepăsare legat de ecourile directe și indirecte, pe plan intern și pe plan extern, ale unui asemenea demers.
De altfel, aceasta ar trebui să fie întrebarea-solist pe care să o aibă în centrul deliberării sale și președintele țării.
Căci Nicușor Dan afirmă că se vrea mediator – ceea ce, în esență, nu este contraprodictiv.
Dar în același timp, medierea este, în mod fundamental, un act ce trebuie să țină seama de un sens.
În cazul Grindeanu-PSD versus Bolojan, tocmai asta lipsește: sensul. Sensul, sub aspect politic; sensul, sub aspect economic; și sensul, sub aspect instituțional.
Neutralitate în sine nu există, să fim serioși. Iar neutralitatea relativă (fie ea și prezidențială), în cazul de față cea a lui Nicușor Dan în raport cu Grindeanu-PSD, riscă mai degrabă să agraveze decât să salveze.
Faptul că liderul PSD a ajuns deja să laude neutralitatea pomenită de președintele Dan ar trebui să fie perceput la Cotroceni mai curând ca un semnal de alarmă, nicidecum ca un imbold constructiv.
În orice coaliție din democrațiile funcționale apar constant nemulțumiri, frustrări, preocupări de ordin electoral – și, în principiu, ele sunt de înțeles.
Dar ceea ce face Grindeanu, prin forțarea îndepărtării unui premier vinovat doar pentru faptul că și-a luat în serios misiunea ingrată de a spăla pe jos după rahatul lăsat în urmă de predecesorul său (pesedist) este lipsit de sens deopotrivă pentru țară, pentru ce așteptări au creditorii și partenerii ei din plan extern, dar chiar și pentru PSD.
Gestul lui Grindeanu, contextul pe care l-a creat și potențialul deranjului făcut de el, din senin, și-ar putea găsi un antidot mai performant în asumarea (de către PNL, USR și șeful statului) a unei bătălii frontale decât în eventuala ascundere a lor după cireșul falsei stabilități, respectiv a falsei neutralități.
