Acum doar câteva zile, revista britanică The Economist argumenta că o evoluție proastă a războiului din Iran va ricoșa puternic în direcția Israelului. Textul merită parcurs integral și îl puteți găsi AICI, în limba română.
Dar pentru cititorul grăbit, las mai jos primul și ultimul paragraf:
- << „Dacă îl înlăturați pe Saddam — regimul lui Saddam — vă garantez că va avea reverberații pozitive enorme asupra regiunii”, a declarat Benjamin Netanyahu în fața Congresului în 2002, în timp ce președintele George W. Bush lua în calcul o invazie a Irakului. După ce s-a transformat războiul dintr-un triumf militar într-un dezastru strategic, susținerea lui Netanyahu pentru răsturnarea lui Saddam Hussein a contribuit la accentuarea suspiciunilor, mai întâi în mediul academic apoi și în politica americană, că Israelul avea o influență nefastă asupra politicii externe a Statelor Unite. (…)
- Modul brutal în care Netanyahu a purtat războiul din Gaza i-a îndepărtat și mai mult pe democrați, scoțând totodată la iveală riscul pariului său pe un Partid Republican de tip „America First”. Înainte ca războiul cu Iranul să înceapă, majoritatea republicanilor sub 45 de ani susțineau deja reducerea ajutorului militar pentru Israel, potrivit unui sondaj din decembrie realizat de Institute for Middle East Understanding. Baza MAGA a lui Trump probabil nu se va întoarce niciodată împotriva lui. Dar asta înseamnă doar că, dacă acest război va merge prost, ei vor avea nevoie de altcineva pe care să dea vina. >>
Tema influenței decisive a lui Benjamin Netanyahu asupra lui Donald Trump în ceea ce privește declanșarea războiului din Iran, la 28 februarie, a fost abordată pe larg în relatările și analizele din presa internațională.
În ceea ce mă privește, remarcam încă de anul trecut că există pe lumea asta un număr imens de lideri străini care se zbat (fără prea mult succes) să își pledeze cauzele pe lângă Donald Trump, însă doar doi fac aproape tot ce vor din Donald Trump. Ei sunt Vladimir Putin și – ați ghicit! – Benjamin Netanyahu. Textul – AICI
De la momentul în care The Economist avertiza că Israelul și premierul său riscă să devină țapi ispășitori convenabili în bătăliile politice din SUA și până când tocmai un oficial de rang înalt, din sfera serviciilor de informații americane, să pună problema în aceiași termeni a trecut doar jumătate săptămână.
Căci marți, 17 martie, șeful Centrului Național pentru Contrateorism, Joe Kent și-a anunțat, răsunător, demisia din funcție, lansând două acuzații grave la adresa președintelui SUA:
- Că Trump a mințit poporul american: “Iranul nu reprezenta o amenințare iminentă pentru națiunea noastră” – asta a scris Kent în scrisoarea de demisie.
- Că Trump s-a lăsat influențat de o putere străină: “Este clar că am început acest război din cauza presiunilor din partea Israelului și a influentului său lobby american” – și asta a scris Kent în același document.
Înaltul oficial demisionar fusese numit în funcție anul trecut, deci tocmai în actualul mandat al președintelui Trump.
Deși la nivelul administrației de la Washington va fi ispititoare tentația de a bagateliza gestul lui Joe Kent, trebuie reținut că Joe Kent nu este chiar oricine – nici prin prisma funcției din care pleacă (coordonator al luptei antiteroriste) și nici prin prisma experienței acumulate anterior: este un veteran al forțelor speciale și al CIA, iar soția lui a fost tehnician în criptologie pentru US Navy și a murit acum câțiva ani într-un bombardament, în Siria.
Tocmai de aceea, este de așteptat ca ecourile răzvrătirii fostului șef al combaterii terorismului, cu un deosebit accent pe dimensiunea israeliană din motivarea demisiei sale, să nu se stingă, ci să hrănească doi monștri:
- Pe de o parte, o narațiune în plină cristalizare, aceea legată de discernământul lui Donald Trump în angajarea SUA în războiul din Iran.
- Iar pe de alta, o temă în plină afirmare, generată de consecințele reacției iraniene la atacurile americano-israeliene: cum se va transforma Orienul Mijlociu, odată ce aliații SUA din regiune au devenit peste noapte victimele aproape lipsite de apărare ale răzbunării Teheranului?
Primul punct vizează imediatul și cu siguranță se va dezvolta pe multiple dimensiuni. Trebuie avut în vedere faptul că 2026 este un an electoral dur în America, cu alegeri pentru reînnoirea Congresului. Și mai trebuie avut în vedere faptul că implicațiile economice ale războiului din Iran vor fi resimțite la firul ierbii, riscând totodată să și amplifice dificultăți economice preexistente.
Al doilea punct vizează mai degrabă un orizont temporal mediu și lung.
Să o luăm metodic, pe puncte:
- În primul rând, să luăm notă de natura noului război din Orientul Mijlociu, în care a intrat America: (din nou) asimetrică. Asta înseamnă risc de randament diminuat al forței militare extraordinare mobilizate de SUA. Washingtonul s-a mai confruntat cu așa ceva în ultimele șase decenii – Vietnam, Irak. Afganistan – și de fiecare dată aventura s-a soldat cu un eșec politic traumatizant. Implicațiile naturii asimetrice a unor astfel de conflicte au fost invariabil aceleași: costuri financiare colosale, costuri umane ce devin la un moment dat insuportabile, incapacitatea SUA de a controla rezonabil dinamica luptelor și mai ales când și cum se încheie acestea. Vietnam, Irak, Afganistan au fost tocmai despre asta. Episodul Iran, deși încă proaspăt, tinde și el să le calce pe urme (este de remarcat deja faptul că “excursia” lui Trump în Iran a depășit orizontul ideii inițiale de război-fulger).
- În al doilea rând, să luăm notă de motivul pentru care acest conflict e asimetric: dezechilibrul de forțe. Iranul pur și simplu nu poate purta războiul altfel decât ca un terorist, iar asta din cauza dotării primitive de care dispune comparativ cu cei doi atacatori. Mai grav însă e altceva: faptul că Iranul este o țară extrem de întinsă, extrem de populată, extrem de complicată ca relief. Totodată, regimul de la Teheran este teribil de nepăsător cu privire la costurile războiului pentru membrii săi și pentru populație. Într-o confruntare cu un inamic occidental, acest avantaj tactic tinde să devină unul strategic. Și, nu în ultimul rând, Iranul are două surse de inspirație, care îi consolidează abordarea de azi: războiul cu Irakul (1980-1988) și mai recentele războaie ale SUA din Afganistan și Irak (2001-2021). Între 1980 și 1988, regimul teocratic de la Teheran a rezistat în fața lui Saddam Hussein (deși Bagdadul fusese sprijinit inclusiv de puteri occidentale) mizând pe martiriu, pe tactica pârjolirii și pe abatorizarea fără să clipească a propriilor trupe. Lecțiile acelea au fost însă întărite, trei decenii mai târziu, de ceea ce s-a întâmplat cu SUA în Irak și Afganistan. În acea perioadă – 2001-2021 – Teheranul a avut ocazia să înțeleagă cum poate fi înfrântă politic de către adversari rudimentari nu doar o țară precum Irakul anilor ’80, ci tocmai cea mai mare forță militară a planetei, la început de secol XXI. În fine, a priceput fără îndoială și că victoria politică e cea care contează, iar victoria politică poate suporta și compensa orice înfrângere militară. În aceste prime trei săptămâni de război, a devenit limpede că Iranul aplică fără scrupule ceea ce a învățat începând din 1980 până în 2020.
- În al treilea rând, să luăm notă de faptul că lipsa unor obiective clare ale administrației Trump și stilul de comunicare publică al președintelui pot fi, coroborate, de natură să ralieze involuntar elementele regimului cu cel puțin o parte din populația iraniană oprimată de regim. De ce? Pe de o parte, pentru că adesea dintre obiectivele schimbătoare, enunțate de Trump, lipsește ideea inițială a unei autentice schimbări de regim. E un semnal prost pentru populație. Iar pe de altă parte, întrucât același Donald Trump a semnalat uneori că îi este indiferent dacă din cauza acestui război Iranul ar cunoaște evenimente de secesiune. Într-o țară profund naționalistă, dar în același timp și puternic divizată etnic, populația majoritară ar putea vedea în asta o amenințare existențială la adresa integrității, iar păturile minoritare ar putea vedea o oportunitate istorică. De aici, pericolul de război civil și de conflicte interetnice. Desigur, nu ajută deloc nici semnalele că, în disperare de cauză, SUA ar fi tentate să se folosească de kurzi. Nu ajută deloc, iar asta de trei ori: pentru populația majoritară din Iran e un pericol, pentru Turcia e un pericol, iar kurzii nu formează în niciun caz un monolit, ci sunt divizați între ei, căci kurzii sunt diferiți unii de alții și au o istorie și agende deloc asemănătoare.
- În al patrulea rând, să luăm notă că Iranul răvășit de bombardamente și decapitări în serie la nivelul regimului e tot mai aproape de a intra într-o logică de leadership difuz, pe verticală cu șefi supremi de unică folosință, iar pe orizontală cu o infrastructură descentralizată pe bază de celule (ca în terorism).
- În al cincilea rând, să luăm notă de situația în care au plonjat peste noapte monarhiile din Golf. După ce au pompat bani mulți în dezvoltarea unui parteneriat privilegiat cu SUA, s-au trezit peste noapte atacate mai des de către Iran decât Israelul și s-au trezit peste noapte în gravă criză legată de comerț – de la importuri până la exporturi. Această din urmă criză, legată de comerț, pe fondul blocajului din Strâmtoarea Ormuz, amenință foarte bine să se transforme rapid într-o reală criză economică, pe alocuri chiar și într-una umanitară. Dacă liderii statelor din Golf vor începe să considere că s-au păcălit investind în relația cu America și mai ales în familia Trump și în prietenii de business ai familiei Trump (fapt nu doar posibil, ci și probabil), atunci povestea Orientului Mijlociu va fi în curând rescrisă. Căci statele din Golf au azi toate motivele să ia în calcul reorientarea relației privilegiate cu titani din alte zări. Două variante le stau la dispoziție: China și Uniunea Europeană. Iar dacă populațiile din regiune, altfel docile, vor avea și ele un moment de revelație, înțelegând că liderii lor au fost pur și simplu prostiți de Trump în ultimul deceniu, cutremurul din Golf, produs de războiul americano-israelian cu Iranul, riscă să dezvolte și valențe interne, poate similare în unele cazuri cu Primăvara Arabă de acum 15 ani.
- În al șaselea rând, să luăm notă de Israel. Aici sunt mai multe puncte. Făcând întâi legătura cu rândurile imediat de mai sus, cele legate de potențiala schimbare de optică a statelor din Golf față de America, putem identifica un potențial de recul al dispoziției acestor monarhii de a mai încălzi relația cu Israel. Un motiv ar fi invidia – pot considera că Israelul nu suferă la fel ca ele; pot considera că Israelul a fost capul răutăților, convingându-l pe Trump să dezlănțuie haosul; și pot considera că pe seama lor Israelul își rezolvă în mod egoist propria agendă. Apoi, lăsând Golful la o parte, dar privind dinspre SUA, poate fi remarcat faptul că acolo Israelul a devenit subiect de partizanat politic, este o temă care polarizează societatea și scena politică, iar sondajele ilustrează și ele această tendință. Nici în Europa lucrurile nu stau mai bine, având în vedere că antisemitismul a cunoscut o expansiune periculoasă, o dată pe fondul polarizarărilor din politica europeană și a reminescențelor din alte vremuri, apoi și din cauza ecourilor războiului din Gaza și a politicii extremiste a Israelului în Cisiordania. Iar acum situația se deteriorează și mai puternic, cu un război în Iran dorit de Israel, dar totodată și profund impopular în Europa, ca și cu o invazie israeliană în Liban, care face numeroase victime în rândul civililor. În fine, privit și dinspre SUA, și dinspre Europa, pentru mulți Israelul mai ridică o problemă gravă: evaporarea comunității de valori democratice. Premierul Netanyahu este el însuși judecat pentru corupție și este perceput ca un lider care își folosește funcția și chiar războaiele pentru a-și rezolva problema judiciară și a-și asigura supraviețuirea politică. Apoi, e binecunoscută criza morală și de stat de drept, din Israel, care a debutat înaintea masacrelor comise de Hamas în 7 octombrie 2023, și la originea căreia se află premierul Netanyahu. Un Israel care tinde să se transforme în democrație iliberală, care are un premier ce încearcă să schimbe legile în favoarea lui, care, în lupta cu teroriștii, nivelează Gaza și ucide zeci de mii de civili, care, în Iran, pare să abuzeze de relația sa specială cu America, provocând astfel durere în restul lumii – ei bine, acesta e tot mai mult un Israel care își pierde strălucirea și astfel își alienează tot mai dureros prietenii. Pe termen scurt, Israelul pare marele câștigător al “excursiei” lui Trump în Iran, dar pe termen mediu și lung tare mi-e teamă că Israelul poate fi unul dintre marii perdanți.
Iar în tot acest univers pe cale de reconfigurare, Rusia și China păstrează un cuvânt greu de spus. Un cuvânt pe care au toate condițiile să și-l valorifice tocmai în războiul americano-israelian din Iran.
Cel mai stupid președinte din istoria SUA, doborât de nemărginita lui prostie
