Israelul a lansat ofensiva terestră și aeriană asupra orașului Gaza – ceea ce a numit drept faza “principală” debutând marți, a doua zi după vizita secretarului de stat al SUA.
Este o ocazie numai bună pentru a dezvolta, în cele ce urmează, o constatare care a prins de multă vreme vaste rădăcini: în timp ce zeci de lideri de state, de pe toate continentele, fac după 20 ianuarie eforturi disproporționate pentru a obține firimituri de sprijin din partea lui Donald Trump, există totuși doi lideri care, din contră, se bucură de un sprijin disproporționat din partea președintelui american, doar în schimbul unor firimituri de eforturi.
Cei doi sunt premierul Benjamin Netanyahu și dictatorul Vladimir Putin.
Aspect interesant: geopolitic și istoric, cei doi se află la poli opuși, din perspectivă americană. Acolo unde, primul este reprezentantul unui aliat tradițional și strategic al SUA, cel de-al doilea este reprezentantul unui inamic tradițional și strategic al SUA.
Care este, precis, rețeta succesului lor în exploatarea atât de eficientă a omologului de la Washington? Ei bine, doar ei doi, Netanyahu și Putin, știu cu adevărat.
Ceea ce, în schimb, se poate observa de pe margine, e faptul că și liderul israelian, și liderul rus au recurs sistematic și mai pregnant că oricare dintre ceilalți lideri din lume la incisivitate și lingușire. Totodată, în relația cu Trump, ambii au utilizat, ca absolut niciun alt omolog de pe lumea asta, ceea ce se numește “fait accompli”.
Donald Trump urăște să fie pus în fața faptului împlinit, să-i fi răsucită mâna la spate, să fie luat pe nepregătite. Și totuși, Netanyahu și Putin au recurs din când în când și la această metodă, iar realitatea este că le-a mers cât se poate de bine.
Fie că a fost vorba de Gaza, de Iran, de Qatar – în cazul lui Netanyahu – sau că a fost vorba de Ucraina, NATO și relația cu China – în cazul lui Putin – atunci când i-a fost forțată mâna, Trump a reacționat invariabil ca o cutie de viteze în două trepte: inițial a strâmbat din nas, apoi a căutat să le găsească justificări celor doi maeștri păpușari. Ce ai putea visa mai mult de la relația sau măcar interacțiunea cu Donald Trump ?
Mai mult, în mâinile lui Netanyahu și Putin se află cel mai prețios element de marketing pentru Trump: pacea.
Pacea în Gaza, în cazul lui Netanyahu, respectiv pacea în Ucraina, în cazul lui Putin. La obținerea păcii în cele două zone răvășite de război, Trump visează zi și noapte. Dar nu visează atât din rațiuni strategico-geopolitice, cât din mai prozaica perspectivă “nobelistă”, de sclipitor laureat.
Și, fapt curios, gradul de toleranță și nivelul de apreciere personală ale lui Trump față de liderii israelian și rus rămân constant la cote amețitor de înalte, deși ambii, Netanyahu și Putin, fac, tot constant, orice le stă în putință fie pentru a torpila pacea de fiecare dată când e mai aproape (cazul Netanyahu), fie pentru a sabota chiar și numai o apropiere de orizontul păcii (cazul lui Putin).
În fine, nu mai puțin uluitor este și faptul că Trump înghite orice sabotaj comis de Netanyahu și Putin la adresa posibilității păcii, în condițiile în care a devenit evident pentru orice cap limpede că piedicile în calea încheierii păcii în Gaza și Ucraina au la bază nu considerente de ordin strategic pentru Israel și Rusia, ci considerente de ordin personal pentru Benjamin Netanyahu și Vladimir Putin.
Armate de spioni, politologi, psihologi și sociologi nu au fost până acum în stare să decripteze acest fantastic paradox: deși patologic avid să-și satisfacă interesul personal pe o multitudine de dosare, Donald Trump are un blocaj mental atunci când interesul său personal legat de Gaza și Ucraina e subminat de nimic altceva decât tot niște interese personale, dar ale altora – interesele personale ale indivizilor Benjamin Netanyahu și Vladimir Putin.
Niciun alt individ, niciun alt șef de stat și nicio națiune de pe Pământ nu se bucură, în ochii lui Trump, de trecerea pe care o au indivizii Netanyahu și Putin.
Israelul și populația sa sunt cei mai mari perdanți de pe urma încăpățânării lui Netanyahu de a extinde mereu războiul – și în Gaza, și dincolo de ea. Rusia și populația sa au și vor avea multă vreme doar de suferit de pe urma disperării personale a dictatorului de la Kremlin de a continua războiul în Ucraina și, eventual, de a-l extinde dincolo de actualul front.
Iar America însăși nu are decât de pierdut, pe termen lung, din prelungirea și, eventual, extinderea războaielor duse de Netanyahu și Putin.
Trump, omul de pe planetă în cel mai înalt grad capabil de un aport decisiv la oprirea lui Netanyahu și Putin, alege în schimb să îmbrățișeze opțiunile celor doi chiar și atunci când respectivii îi răsucesc fără scrupule mâna la spate.
De ce o face ? Este greu de decriptat. Faptul că o face, însă, e evident.
Până la descifrarea misterului, probabil că liderii ceilalți și națiunile lumii ar trebui să-și însușească măcar lecția care le e accesibilă azi: interacțiunea cu Trump trebuie neapărat să conțină și o dimensiune pregnantă de forță; ceea ce se numește “fait accompli” trebuie să devină parte din meniul obișnuit al contactelor cu Casa Albă; răsucirea la spate a mâinii lui Trump e obligatoriu să fie inserată în dialogul avut cu el.
În caz contrar, liderii și națiunile lor vor rămâne mereu la stadiul de ciugulit firimituri, iar uneori nu se vor alege nici măcar cu atât.
În realitate, Donald Trump este un personaj în cel mai bun caz ambiguu și un lider slab. Dar pentru a-i influența comportamentul, este obligatoriu să procedezi ca Netanyahu și ca Putin: să îl confrunți fără să clipești, să pui mâna el și să îl scuturi strașnic. Nu ai avea decât de câștigat.
Asediu psihologic extraordinar al lui Putin asupra lui Trump. Legătura cu România
