Universul noii dependențe de mercenari. Războiul dintre Rusia și Turcia, care se duce în Libia cu luptători din Siria

Sursa: Picz.in

Țări precum Rusia și Turcia folosesc din ce în ce mai mulți mercenari pentru a duce războaiele în numele lor. O metodă care complică eforturile pentru de a pune capăt unor astfel de conflicte, transformând totodată războiul într-un mod de viață.

  • Un documentar Der Spiegel, pe care îl vom reda pe larg.

Muhammad avea 17 ani când a început războiul în țara sa natală, Siria. Se pregătea să înceapă facultatea pentru o diplomă de inginer în orașul Homs. Adnan avea la acea vreme 30 de ani și era tâmplar în același oraș, Homs. Al treilea său copil tocmai se născuse.

Muhammad și Adnan au luptat pe baricade diferite în războiul civil din Siria. Muhammad a servit în armata dictatorului Bashar Assad și vroia stabilitate, în timp ce Adnan s-a alăturat rebelilor din cauza încrederii sale în revoluție. Amândoi visau să trăiască într-o țară pașnică, unită.

Azi, la nouă ani distanță ei sunt din nou față în față de-a lungul liniilor de front, dar nu în Siria. Cei doi se luptă la aproximativ 2.000 de kilometri distanță de casă – în Libia.

În această țară nord-africană, premierul Fayez Sarraj se luptă pentru putere cu comandantul Khalifa Haftar. Sarraj este susținut în primul rând de Turcia, iar adversarul său de Rusia. Adnan își câștigă banii ca mercenar în rețeaua de miliții a lui Sarraj, în timp ce Muhammad s-a alăturat armatei naționale libiene a lui Haftar. Cei doi sirieni își pun aceeași întrebare: Cum s-a ajuns la asta?

Povestea lui Mohamed și Adnan, doi bărbați din Homs care luptă acum unul împotriva celuilalt în deșertul Africii de Nord, ilustrează direcția tragică luată de conflictul din Siria. Este, de asemenea, o lecție dată de războiul modern al zilelor noastre.

Din ce în ce mai mult, guvernele implicate în conflicte militare recurg nu la propriii conaționali, ci la străini pe care îi plătesc ca mercenari. Țări precum Turcia, Emiratele Arabe Unite, Rusia și Iran ignoră granițele și suveranitatea altor țări, trimit armate închiriate în țări străine pentru că nu le place regimul responsabil, pentru că doresc acces la resursele naturale, sau pentru că mercenarii inamicilor lor sunt deja acolo. Iată, așadar, un alt exemplu de țări care doresc să ocupe vidul lăsat de retragerea accelerată a SUA.

Angajarea mercenarilor este o modalitate de a duce un război ieftin. Actorii regionali pot intra în luptă cu riscuri reduse și costuri relativ mici. Liderii se pot implica în conflict fără să mai dea socoteală pentru numărul propriilor morți. Iar luptătorii înșiși au puțină protecție din cauza dependenței de patronii lor. Mercenarii luptă în numeroase conflicte din întreaga lume, inclusiv în Siria, Yemen și Libia. Oameni ca Muhammad și Adnan au devenit jocuriile politicii globale.

O ofertă atractivă

Atunci când a intrat în divizia Hamza, din Armata Siriană Liberă, Adnan era convins că Assad putea fi răsturnat. De asemenea, el a avut parte de succes personal pe câmpul de luptă, avansând până la rangul de comandant. Însă Armata Siriană Liberă a continuat să piardă teren, iar cu ajutorul Rusiei și Iranului, regimul Assad i-a împins pe rebeli în provincia nord-vestică Idlib, unde nu au putut supraviețui decât cu sprijin turcesc.

În ultimii ani, Adnan n-a mai prea luptat împotriva lui Assad, ci pentru armata turcă a lui Recep Tayyip Erdogan, ca să alunge milițiile kurde din regiunea de frontieră. „Suntem dependenți de Erdogan. Trebuie să luptăm oriunde vrea el”, spune Adnan la telefon.

Nu a fost o surpriză pentru el atunci când un intermediar turc i-a dat o nouă misiune, în decembrie anul trecut. I s-a însărcinat să adune cât mai mulți oameni pentru războiul din Libia.

La vremea respectivă, Adnan nici măcar nu putea găsi Libia pe o hartă. Despre conflictul de acolo nu știa decât ce îi spuseseră turcii: că un guvern recunoscut internațional lupta să se apere de un comandant, de un „pucist”, de un „terorist”.

Cu toate acestea, oferta primită a părut atractivă: 2.000 de dolari pentru fiecare lună în care lupta în numele lui Sarraj, în Libia. Era mult mai mult decât câștiga în Siria. La începutul lunii ianuarie, turcii l-au transportat pe Adnan și 30 de tovarăși ai lui cu un avion Turkish Airlines, din orașul de frontieră Gaziantep către Libia. Era prima dată în viața lui când zbura cu avionul.

La Tripoli, regimul Sarraj aștepta cu nerăbdare sosirea sprijinului. În ultimele luni, premierul pierduse în fața lui Haftar aproape toată zona aflată sub controlul său, cu excepția capitalei. Se spera însă că mercenarii lui Erdogan vor întoarce roata.

Potrivit lui Adnan, el și oamenii săi au fost cazați în blocuri din Tripoli și au primit arme și instruire de la agenții secreți turci din MIT. Apoi, au fost trimiși pe front.

Cu ajutorul a aproximativ 7.000 de mercenari sirieni sprijiniți de drone, Turcia a reușit să inverseze tendința în războiul civil libian, făcând din Erdogan conducătorul „prin procură” al țării africane cu cea mai mare rezerve de petrol de pe continent. Generalul Haftar nu a trebuit doar să recunoască pierderea capitalei Tripoli, dar a fost nevoit să părăsească și orașe de coastă strategice, precum Sabratha.

Cu toate acestea, Adnan regretă decizia sa de a veni în Libia. În ultimele luni, DER SPIEGEL a discutat cu el de mai multe ori prin telefon, iar disperarea sa a crescut constant în toată această perioadă. Bătăliile de pe linia frontului sunt adesea mai intense decât în Siria, susține tânărul mercenar. „În fiecare zi, trimitem acasă 100 de luptători răniți și introducem în teren alți 300”, spune el. Spre deosebire de Siria, însă, Adnan nu vede sensul operațiunii din Libia. „Am luptat împotriva regimului sirian pentru că am crezut într-un viitor pentru copiii mei. Uite unde am ajuns”.

„Continuă să lupți”

Prietenii din Siria îl acuză că a vândut revoluția pentru a câștiga bani în Libia. Însă acum, chiar dacă ar vrea, nu ar putea renunța pur și simplu. Turcii, spune el, le permit doar răniților să plece acasă, motiv pentru care unii dintre tovarășii săi s-au împușcat în picior. Alții, în schimb, s-au urcat în bărci de refugiați în speranța de a ajunge în Europa. Adnan spune că ar încerca să ajungă și în Europa dacă nu ar avea copiii în Turcia. „Nu am altă opțiune decât să continui lupta”, spune el.

Compatriotul său, Muhammad, se află de cealaltă parte a frontului în Libia. Dar și el are sentimentul că nu mai e stăpân pe propriul destin și că se află sub controlul puterilor străine. Motivația sa principală pentru a vorbi cu DER SPIEGEL a fost de a expune experiența sirienilor din Libia. La fel ca Adnan, a refuzat să-și ofere prenumele de frica repercusiunilor.

Viața lui Muhammad a fost dominată de război. Era încă un tânăr când s-a alăturat lui Șoimilor Deșertului, o miliție care a luptat alături de regimul Assad, împotriva rebelilor. Acum câțiva ani, Șoimii au fost desființați pe fondul luptelor de putere din interior, rămășițele miliției alăturându-se unei unități de armată echipată și controlată de Rusia, cel mai important aliat al lui Assad. De atunci, Mohamed a răspuns la apelul Moscovei.

În ianuarie, comandantul său l-a întrebat dacă este interesat să lupte în numele Rusiei în Libia. I s-a spus că i se vor plăti 1.000 de dolari pe lună pentru serviciile sale și că va primi o lună de concediu plătit la fiecare trimestru.

Rusia nu este parte oficială a conflictului libian, dar cu ajutorul unui subcontractor militar, grupul Wagner, controlează o parte a câmpului de luptă. Grupul Wagner este o firmă privată de securitate rusă cu legături strânse la Kremlin și un important susținător al lui Haftar, împreună cu Emiratele Arabe Unite și Egipt. Președintele rus, Vladimir Putin, vede în Haftar omul său din Africa de Nord și cu siguranță s-a enervat când Haftar a pierdut teren în fața alianței dintre Erdogan și Sarraj, în ultimele luni.

Muhammad spune că intermediari care acționează în numele Rusiei au înființat birouri de recrutare în orașele siriene – denumite al-Sajjad, sau „vânătorul” – pentru operațiunea din Libia. Pentru fiecare sirian pe care intermediarii îl trimit în Africa de Nord, se primește un comision de 200 de euro. După ani de război civil, zone largi din Siria au fost distruse și este aproape imposibil ca bărbații tineri să își găsească locuri de muncă normale. Lui Muhammad a luat imediat decizia. Într-unul din birourile de recrutare, el a semnat un contract în arabă și rusă, angajându-se să lupte în numele Haftar pentru cel puțin trei luni.

După aceea, suține el, împreună cu alți 50 de bărbați, majoritatea sub 30 de ani, a fost transferat la baza militară rusească Hmeimim, nu departe de orașul de coastă sirian, Latakia, unde au avut două săptămâni de pregătire militară.

Te simți epuizat

Rușii le-au dat mercenarilor numele de cod „Prieteni ai Rusiei”, pentru a le permite să treacă prin punctele de control libiene. Apoi au zburat cu compania aeriană siriană Cham Wings, din Damasc, în orașul libian Benghazi.

Odată ajunși în Libia, Muhammad și tovarășii săi au fost îmbrăcați în uniforma armatei lui Haftar și puși sub comanda ofițerilor ruși de la Wagner. El spune că au luptat în mai multe locuri diferite, cum ar fi sudul capitalei Tripoli, pe coastă și, în ultimele săptămâni, în estul țării.

Potrivit Organizației Națiunilor Unite, în luna mai încă luptau pentru Haftar și Grupul Wagner în jur de 2.000 de sirieni. Totuși, Muhammad estimează că numărul se apropie de 5.000. Imediat după pierderile suferite în timpul bătăliei pentru Tripoli, rușii au adus întăriri, spune el. Regimul Assad, continuă Muhamad, a eliberat chiar și deținuții din închisorile siriene pentru a-i trimite în luptele din Libia.

Muhammad doarme ziua și luptă noaptea și a început să se simtă epuizat. „Mă întreb ce fac aici”, spune el. Muhammad a auzit că Turcia își plătește mercenarii mult mai bine decât Rusia și se gândește să schimbe taberele. „În Siria, am luptat pentru victorie”, spune el. „Aici, este vorba doar de bani”.

Luptători precum Muhammad și Adnan, care s-au vândut puterilor străine, există de secole. Războiul de 30 de ani, de exemplu, a fost dus în primul rând de mercenari. În secolul XX, puterile coloniale occidentale foloseau frecvent armate închiriate pentru campaniile lor africane. Dar în ultimii ani, utilizarea mercenarilor a căpătat o nouă dimensiune.

În timp ce SUA și Marea Britanie au externalizat doar anumite servicii unor companii private de securitate, precum Blackwater, în timpul războiului din Irak, folosirea mercenarilor a devenit azi un element-cheie al strategiilor militare avute de multe guverne. Pe unele fronturi libiene, nu ve găsi mulți libieni, luptele fiind date de sirieni, sudanezi și ciadieni.

Nici o țară nu a perfecționat însă această abordare hibridă a războiului cum a făcut-o Iran. Generalul Qasem Soleimani, ucis de SUA în ianuarie pe aeroportul din Bagdad, a fost și co-autorul, și șeful capabil al unui aparat monstruos de miliții formate din oameni recrutați din jumătate de duzină de țări.

La începutul anilor 1980, Hezbollahul din Liban a devenit primul cap de pod al Iranului, sub conducerea Ayatollahului Khomeini. Însă țara a început să-și extindă puterea doar după ce Soleimani a preluat comanda Forțelor Quds, aripa de elită a Gărzii Revoluționare. În Afganistan, Pakistan și Irak, au fost deschise seminarii șiite, au fost recrutați luptători, s-au înființat celule și s-au format miliții, sub nume inspirate din istoria timpurie a islamului.

Chiar și mai dificil

Puterea militară a organizației lui Soleimani, în continuă creștere, a fost expusă integral în Siria. Dictaturalui Assad a fost la un pas de prăbușire și se baza aproape exclusiv pe minoritatea alawită, căreia Assad îi aparține. Mai mult, brutalitatea regimului a împins tot mai mulți oameni în brațele rebelilor.

„Armata siriană este inutilă”, i-ar fi spus Soleimani unui politician irakian. Pentru a-l salva pe aliatul tradițional al Iranului, mai întâi Soleimani a trimis în Siria trupele Hezbollah. Au urmat luptători din Irak, Afganistan și Pakistan – aproximativ 50.000 de bărbați. Arme, muniții și alte piese au fost trimise prin Irak, salvându-l pe Assad de la prăbușire – până când forța aeriană a Rusiei a reușit să consolideze definitiv poziția, în 2015.

Rețeaua de mercenari din Iran s-a dezvoltat într-o organizație multinațională care poate asambla rapid grupuri de luptători în continuă schimbare în unități de dimensiuni variate: irakienii primesc ordine de la libanezi sau afgani aflați sub comanda iranienilor. În cele din urmă, toate lanțurile de comandă se împletesc la Teheran, chiar și după moartea lui Soleimani.

Modelul a fost emulat și în altă parte. Așa cum grupurile conduse de Iran iau forme în continuă schimbare, și Turcia, Emiratele Arabe Unite și Rusia țes asemenea structuri pentru a le folosi în diferitele operațiuni în care sunt implicate. Iar toate astea fac să fie și mai dificile asemenea conflicte.

Compromisul nu face parte din planul urmărit de puterile străine. Victoria este singura opțiune, în primul rând împotriva adversarilor străini. Iar această lipsă de respect pentru teatrele de intervenție nu doar prelungește violența. Face și reconstrucția imposibilă.

De asemenea, este puțin probabil ca părțile aflate în conflict, în Libia și în alte zone, să cedeze până când nu vor fi epuizate. În orice moment, orice dictator sau lider rebel îi poate cere protectorului său înc și mai multe atacuri aeriene, muniții ori trupe.

Guvernul Libiei deține acum aproximativ 400 de mercenari inamici, în mare parte din Sudan și Ciad, într-o închisoare din orașul port Misrata. Unul dintre prizonieri a discutat cu DER SPIEGEL, ai cărui reporteri au vizitat unitatea de detenție. Omul s-a prezentat drept Mohamed Idriss. El este din Darfur, regiunea din vestul Sudanului zguduită de un război civil din 2003. Înainte de a se alătura trupelor lui Haftar, Idriss luptase pentru Armata de Eliberare din Sudan, împotriva dictatorului Omar al-Bashir. „Transferul” a fost intermediat de Emiratele Arabe Unite.

Mercenarii sudanezi l-au ajutat pe Haftar să preia mari porțiuni ale țării, Idriss crescând în rang și devenind colonel, cu 450 de luptători mercenari sub comanda sa. Spunea că operațiunea a fost profitabilă pentru el și câștiga între 1.000 și 3.000 de dolari pe lună. Tot ceea ce el și trupele sale au reușit să jefuiască în timpul operațiunilor a fost trimis în camioane înapoi în Darfur.

Când dinamica războiului a început să se schimbe, în ultimele luni, după ce Turcia s-a implicat, lui Idriss i-a devenit clar că Haftar și rușii îi tratau pe el și pe oamenii lui ca pe niște luptători de clasa a doua. În timp ce grupul Wagner și-a retras rapid mercenarii de pe frontul din jurul capitalei Tripoli, sudanezii au fost lăsați pe câmpul de luptă. Mulți au murit, în timp ce alții, precum Idriss, au fost luați prizonieri.

Colonelul este convins că mai devreme sau mai târziu, colonelul va ieși din închisoare, susținând că Emiratele Arabe Unite i-au promis că vor face tot ce se poate pentru el.

Ce ar face dacă ar fi eliberat? „Aș continua lupta”. În Libia. În Sudan. Oriunde. Și pentru oricine. Nu-și mai poate imagina făcând altceva.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here