Kosovo, dominat de albanezi, credea că granițele Serbiei nu sunt sacrosancte. Kosovo de Nord, dominat de sârbi, consideră că granițele Kosovo nu sunt sacrosancte.
Există ceva cu privire la tulburările actuale din Kosovo care zboară atât sub radarul presei, cât și în zeitgeist-ul occidental: sârbii au dreptatea lor.
Când provincia Kosovo din Serbia a vrut să se desprindă, în anii 1990, a aplicat un principiu care considera granițele stabilite ca nesacrosancte. În cazul respectiv, se referea la granițele interne ale fostei Iugoslavii, moștenite de republicile care au ieșit din colapsul balcanic ca țări (exact așa cum republicile sovietice au devenit țări post-sovietice, precum Rusia și Ucraina).
Poporul din Kosovo și-a dorit în proporție copleșitoare acest lucru, deoarece majoritatea nu era constituită din sârbi (ci mai degrabă din albanezi). Mai mult, Serbia ducea la acea vreme cu febrilitate o serie de războaie etnice costisitoare, care nu aveau nimic de-a face cu ambițiile sau interesele kosovarilor.
Interesant, Serbia a fost puțintel înaintea patronului său, Rusia, al cărei comportament greșit, similar, face astăzi știrile.
A revendica regiunile puternic populate de sârbi din republicile învecinate, așa cum a făcut mai târziu Rusia în Osetia de Sud a Georgiei și acum în zone ale Ucrainei (sau în cea mai mare parte țării), nu a fost ceva complet nerezonabil, deoarece granițele interne ale imperiilor au fost adesea aleatorii, dacă nu rău-intenționate.
Dar atât Rusia, cât și Serbia au derulat acest proiect în aceeași manieră dură, criminală și în cele din urmă inumană: cultivând pe sub mână tulburări locale, recurgând la agresiune fățișă și, în cele din urmă, la crime de război, precum masacrele de la Srebrenica (1995) și Bucea (2022).
Așa că Occidentul a sprijinit Kosovo, ducând o campanie dură de bombardare împotriva Belgradului însuși, în 1998-1999, menită să determine Serbia să lase Kosovo să se îndepărteze. Totul s-a încheiat cu prezența a mii de militari NATO, în Kosovo.
Liderii crimelor comise de Serbia, în special din Bosnia, Slobodan Milosevic și Radovan Karadzic, au fost capturați și urmăriți penal la Haga; Rusia, o putere nucleară, scapă, până acum, mai ușor cu acțiunile sale bestiale din Ucraina.
Faptul că liderii acestor țări au recurs la mijloace barbare nu înseamnă că toate obiectivele erau complet greșite.
După pacea de la Westfalia din 1648 (care a determinat primatul statelor în ordinea mondială) și ascensiunea statului națiune în secolul al XIX-lea (în care politica modernă era înțeleasă prin trăsăturile comune ale cetățenilor, spre deosebire de situația existentă în imperiile multinaționale pe care le-au înlocuit), există o logică a coeziunii etnice.
Aceasta este însăși logica prin care progresiștii îndeamnă Israelul să abandoneze teritoriile valoroase din punct de vedere strategic din Cisiordania (iar eu mă număr printre ei): pentru că omogenitatea (și poate dreptul la autodeterminare) prevalează asupra stabilității și chiar securității.
Interesant este că apărătorii Serbiei invocă o analogie similară, argumentând că Kosovo este Ierusalimul lor: Bătălia de la Kosovo, din 1389, în care sârbii au luptat cu invadatorii otomani, este locul în care, într-un fel, națiunea a fost construită. Dar o comparație mai bună ar putea fi cea cu Hebronul: a sa bona fides merge mai departe decât Ierusalimul și totuși atât de adânc în interiorul unui teritoriu ostil și atât de plin de alți oameni, încât Israelul trebuie pur și simplu să plece.
Ceea ce ne aduce la Kosovo-ul de azi. După ce și-a declarat independența în 2008, a dobândit recunoașterea majorității Occidentului, dar nu a majorității lumii. Nu toată lumea ăl iubește pe separatist, inclusiv unele țări din Uniunea Europeană cu potențiale regiuni separatiste proprii – în special Spania.
Nici Serbia nu recunoaște Kosovo, dar a renunțat în mare măsură la fantomă. Există mii de forțe NATO de menținere a păcii în Kosovo, iar Serbia nu este pe cale să invadeze.
Dar toate pariurile cad atunci când vine vorba de partea de nord a Kosovo, peste râul Iber, învecinată cu Serbia și situată la nord de orașul Mitrovica. Cei aproximativ 50.000 de locuitori sunt în proporție copleșitoare sârbi. Nu sunt mulți oameni și nici un teritoriu vast nu e (cei 1.000 de kilometri pătrați reprezintă sub o zecime din Kosovo) – dar acesta este punctul central al disputei actuale: Serbia a vrut să elibereze numere de înmatriculare pentru municipalitățile de acolo (dar nu și pentru alte locuri din Kosovo), iar guvernul de la Pristina este scandalizat.
Într-o lume mai logică, o tranzacție mare ar părea evidentă:
- Kosovo cedează Serbiei Kosovo de Nord;
- Kosovo acordă Serbiei custodia mănăstirilor ortodoxe și siturilor de patrimoniu de pe teritoriul său;
- În schimb, o Serbie recunoscătoare va recunoaște Kosovo și invită restul statelor membre UE să facă același lucru;
- Atât Kosovo, cât și Serbia sunt puse pe drumul rapid spre aderarea la UE, asigurând libertatea de circulație a mărfurilor, capitalului și oamenilor nu numai între ele, ci și pe vasta piață a UE;
- Toți sunt mai fericiți și mai bogați (cu excepția lui Vladimir Putin), toată lumea se poate mișca liber, iar Europa câștigă un de farmec, altfel atât de necesar (desigur, dificilul Viktor Orban din Ungaria ar trebui mituit).
Iar ca bonus intangibil, Kosovo ar câștiga karma bună de a nu fi ipocrit. A vrut la un moment dat să iasă din Serbia, iar alții vor acum să iasă din Kosovo; se învârte roata, iar asta e ceva în regulă. S-ar putea să nu existe un beneficiu imediat în a înțelege acest lucru, cu excepția a două mici chestiuni subtile: înțelegerea celuilalt construiește caracterul, iar dreptatea este propria sa răsplată.
- Versiunea în limba engleză – AICI
