Ați putea crede că a muri în apogeul faimei înseamnă să ai parte de o moarte bine documentată, cu o cauză evidentă, dar nimic nu poate fi mai departe de adevăr. De-a lungul istoriei, figuri notabile și-au petrecut ultimele ore în situații învăluite în incertitudine, zvonuri și suspiciuni. Indiferent dacă decedatul este un împărat antic sau un aviator modern, iar potențialul vinovat este arsenicul sau un radio defect, circumstanțele din jurul acestor șase morți istorice ciudate nu pot fi niciodată pe deplin înțelese.
1. Napoleon Bonaparte // 5 mai 1821
Aparent, sfârșitul lui Napoleon este clar: certificatul său de deces menționa cancerul de stomac ca fiind cauza morții sale. În ultimele săptămâni de viață în exil pe îndepărtata insulă Sfânta Elena, fostul împărat al Franței se plângea de afecțiuni ale stomacului, inclusiv dureri și greață, dar Napoleon însuși a lăsat să se înțeleagă că era vorba de ceva mult mai întunecat decât cancerul care lucra. Într-un testament scris cu trei săptămâni înainte de a muri, el a spus: „Mor înainte de vreme, ucis de oligarhia engleză și asasinul ei”.
Au existat dovezi potențiale care să susțină teoria otrăvirii sale. În 1840, când cadavrul lui Napoleon a fost exhumat în Sfânta Elena pentru o înmormântare mai demnă la Paris, corpul era într-o stare remarcabil de bună, conform relatărilor. Unii oameni de știință au emis teoria că acest lucru ar fi putut fi un efect secundar al expunerii la arsenic, despre care susțin că ar fi putut avea un efect conservant.
În 1961, testele pe probe de păr ale lui Napoleon au găsit niveluri ridicate de arsenic, ducând la câteva decenii de speculații febrile despre o potențială otrăvire cu arsenic. Cu toate acestea, o analiză din 2008 a firelor de păr luate în patru perioade din viața lui Napoleon a arătat niveluri de arsenic similare în tot acest timp, precum și niveluri similare la firele de păr luate de la fiul și soția sa.
Dacă asta face să pară că toată lumea din secolul al XIX-lea era otrăvită încet cu arsenic, ei bine, într-un fel chiar așa era. Pe atunci, nu era nevoie ca arsenicul să-ți fie administrat cu intenție malefică pentru a-ți intra în organism. Nu numai că era o componentă obișnuită a soluțiilor de distrugere a buruienilor și a otrăvii pentru șobolani, dar era adesea adăugat produselor de înfrumusețare și tonicelor medicinale. Făcea, de asemenea, parte dintr-un popular pigment verde folosit în picturi, țesături și tapet – inclusiv tapetul din casa în care a murit Napoleon. (Un eșantion tăiat de un vizitator în anii 1820 a supraviețuit timp de decenii într-un album și a ieșit pozitiv pentru arsenic în anii 1990).
În plus față de arsenic, Napoleon fusese expus la o serie de alte substanțe toxice ca parte a tratamentelor medicale discutabile. Medicii săi îi dădeau tartar emetic (tartrat de potasiu de antimoniu, care este otrăvitor) pentru problemele sale gastro-intestinale și, cu două zile înainte de a muri, Napoleon a primit o doză mare de calomel (clorură mercurică) ca purgativ. Amestecul de substanțe chimice dubioase din organismul său a determinat o echipă internațională de toxicologi și patologi să concluzioneze în 2004 că moartea lui Napoleon a fost un caz de „decizii medicale nefericite”, în care medicamentele la care fusese expus, combinate cu starea sa de sănătate deja precară, au dus la o tulburare a ritmului inimii sale, ceea ce în cele din urmă i-a produs moartea.
Asta nu înseamnă că ideea de cancer de stomac a fost totuși exclusă. În 2007, un studiu bazat pe rapoartele de autopsie și memoriile medicului lui Napoleon, precum și alte documente a comparat descrierile leziunilor găsite în stomacul lui Napoleon în timpul autopsiei cu imagini moderne ale leziunilor gastrice benigne și canceroase. Lucrarea a concluzionat că leziunile împăratului mort erau cel mai probabil cancer, care s-a răspândit la alte organe. Cancerul a avut probabil drept cauză pe Helicobacter pylori, bacteria care afectează mucoasa stomacului; alimentele conservate cu sare pe care Napoleon le-a consumat în campaniile sale militare prelungite ar fi putut contribui, de asemenea. În realitate, este foarte posibil ca o serie de factori să fi contribuit la moartea lui Napoleon, cu sau fără implicarea englezilor.
2. Amelia Earhart // 2 iulie, 1937 (dispărută)
Amelia Earhart este probabil cel mai bine cunoscută pentru două lucruri: faptul că a fost prima femeie care a zburat singură peste Atlantic în 1932 și dispariția ei, cinci ani mai târziu.
Pe 2 iulie 1937, Earhart și navigatorul ei, Fred Noonan, se aflau într-una dintre ultimele și cele mai dificile etape ale încercării lor de a face un zbor în jurul lumii – o călătorie non-stop de la Lae, Noua Guinee, la Insula Howland din Pacificul de Sud, unde cei doi plănuiau să realimenteze înainte de a continua spre Hawaii. În jurul orei 6 în dimineața acelei zile, avionul ei a cerut îndrumări prin radio ambarcațiunii Itasca a Pazei de coastă, care era ancorată în largul Insulei Howland. Dar au existat probleme de comunicare: nava folosea lățimi de bandă pe care Earhart nu a putut să le primească, iar unele echipamente radio importate de pe Itasca au rămas fără baterii. Timp de mai multe ore, nava a transmis mesaje pe care Earhart nu le-a putut auzi, iar mesajele ei de răspuns erau îngrijorătoare – a menționat că rămâne fără combustibil și că nu poate vedea uscat. La 8:45, nava și avionul pierduseră contactul.
În ciuda unei ample căutări aeriene și maritime efectuate de către Itasca și guvernul SUA, nu s-a mai auzit nimic nici de Earhart, nici de Noonan. Explicația oficială este că avionul lui Earhart a rămas fără combustibil și s-a prăbușit în Pacific, dar din moment ce nimeni nu este sigur unde a căzut avionul, găsirea epavei s-a dovedit dificilă. Cu toate acestea, unii cercetători cred că Earhart și Noonan ar fi putut supraviețui pentru scurt timp ca naufragiați pe o insulă din apropiere înainte de a sucomba în cele din urmă din cauza condițiilor neprielnice.
Teoria naufragiului a câștigat credibilitate parțial datorită eforturilor unui organizații non-profit numite International Group for Historic Aircraft Recovery (TIGHAR). Directorul său executiv, Richard Gillespie, crede că Earhart și Noonan au ajuns pe Nikumaroro, la aproximativ 350 de mile marine la sud-est de Howland, în Republica Kiribati. Locația insulei se potrivește liniei de zbor pe care Earhart a identificat-o în ultimul ei mesaj radio și cercetătorii cred că au descoperit fotografii care arată trenul de aterizare în mijlocul recifelor de corali, precum și apeluri SOS de la naufragiați. Mai multe expediții TIGHAR pe insulă au descoperit, de asemenea, fragmente de plexiglas și aluminiu care ar putea fi părți din avionul lui Earhart, plus bucăți din ceea ce ar putea fi un borcan de cremă pentru pistrui și bucăți din niște pantofi din piele care ar fi putut aparține unei femei.
Pentru a face lucrurile și mai ciudate, speculațiile privind naufragiul implică, de asemenea, un craniu și alte oase găsite pe Nikumaroro în 1940, care ulterior s-au pierdut. Analiza inițială a arătat că oasele aparțin unui bărbat în vârstă, dar mai recent, TIGHAR a anunțat că o nouă analiză a arătat că aparțin probabil unei femei cu aceeași înălțime ca Earhart și cel mai probabil europeană. Cu toate acestea, în 2015 cercetătorii criminaliști au pus la îndoială concluziile TIGHAR. Întrucât scheletul lipsește și este și incomplet, pare puțin probabil ca problema să fie rezolvată în curând. Cu toate acestea, în iulie 2019, geologul marin Robert Ballard – omul care a găsit epava Titanicului în 1985 – a anunțat că va face o expediție la Nikumaroro pentru a căuta indicii atât pe insulă, cât și în larg, ca parte a unei emisiuni speciale a National Geographic numită Expedition Amelia, care va fi difuzată în octombrie.
Dacă teoria naufragiatului pare puțin probabilă, este departe de a fi cea mai bizară care circulă. Unii susțin că Earhart a fost capturată de japonezi după ce avionul ei s-a prăbușit (sau a fost doborât în mod deliberat) și apoi ținută captivă – unii spun chiar că era o spionă angajată de administrația Roosevelt pentru a ține sub observație bazele militare japoneze din Insulele Marshall . În această versiune a evenimentelor, dispariția ei a făcut parte dintr-o misiune sub acoperire a guvernului SUA, iar Earhart ar fi fost eliberată în 1945, după care a trăit restul zilelor sub un nume diferit ca funcționară de bancă în New Jersey.
3. Edgar Allan Poe // 7 octombrie, 1849
În 1849, Edgar Allan Poe a dispărut timp de șase zile. Când a apărut pe 3 octombrie, lângă un pub din Baltimore, vorbea împleticit și purta costumul altcuiva. Un bun samaritean a observat că Poe se purta ciudat și a căutat ajutor, chemând un prieten al scriitorului la tavernă. Dar, până a sosit prietenul, Poe deja delira și a trebuit să fie dus la spital. A mai rămas acolo câteva zile, zdrobit de febră și halucinații și, din când în când, a strigat numele Reynolds. Când medicul curant, dr. John J. Moran, a încercat să-l întrebe pe Poe ce s-a întâmplat înainte de a ajunge la tavernă, „răspunsurile lui Poe erau incoerente și nesatisfăcătoare”, a scris mai târziu Moran. La patru zile după ce a ajuns misterios la Baltimore, Poe a murit la fel de misterios.
Cauza oficială a morții lui Poe este uneori listată ca frenită sau inflamație a creierului, dar nu s-a făcut nici o autopsie, iar fișele medicale au dispărut. Ziarele zilei au legat moartea lui Poe de obiceiurile sale cu băutura, dar analiza postmortem a părului nu a arătat nicio urmă de plumb (adăugat în mod obișnuit vinului în secolul al XIX-lea), sugerând că Poe încerca probabil să se lase de băut la sfârșitul vieții (într-adevăr, îi jurase unei noi logodnice să renunțe la băutură). Un articol din 1996 din Maryland Medical Journal a dat vina pe rabie, susținând că Poe a suferit simptome clasice ale bolii: tremurături și halucinații, comă și delir care l-a făcut agresiv. Cu toate acestea, alte relatări au pus decesul pe seama gripei, unei tumori pe creier, sifilisului sau vreunei otrăvi – s-a spus chiar că a fost ucis de mâna fraților logodnicei sale, care se presupune că s-au opus căsătoriei sale iminente.
Cu toate acestea, una dintre explicațiile mai acceptate se referă la un tip agresiv de fraudă electorală cunoscut sub numele de cooping (privare de libertate). În America secolului al XIX-lea, nu era neobișnuit ca bandele să răpească bărbați și să-i forțeze să voteze de mai multe ori pentru un candidat, purtând haine diferite de fiecare dată, ca formă de deghizare. Locația în care a fost găsit Poe pe 3 octombrie dă greutate teoriei: pub-ul, Gunner’s Hall, servea atunci ca secție de votare la alegerile din 1849 pentru Congres. Alegătorilor de la acea vreme li se dădea și alcool ca recompensă pentru îndeplinirea datoriei civice, ceea ce ar explica beția lui Poe; costumul ieftin al străinului ar fi putut fi o deghizare oferită de o bandă. Se pare că Poe reacționa urât la alcool, așa că, dacă ar fi fost târât în mai multe locuri de votare și îndopat cu băuturi alcoolice de fiecare dată, ca să nu mai vorbim de bătaie, care se aplica adesea victimelor cooping-ului, este posibil ca această combinație să fi fost prea mult pentru el. Societatea Edgar Allan Poe din Baltimore, cu toate acestea, subliniază o hibă a acestei teorii: Poe era „destul de cunoscut în Baltimore și probabil că ar fi fost recunoscut” – chiar și în hainele murdare ale altcuiva. S-ar putea să nu știm niciodată povestea completă din spatele morții lui Poe, care nu pare nepotrivită pentru maestrul macabrului.
4. Alexandru cel Mare // iunie 323 î.Hr.
Unul dintre cei mai puternici cuceritori pe care i-a cunoscut vreodată lumea, Alexandru cel Mare pretindea că este fiul zeilor. Din păcate, era muritor și a murit cu câteva luni înainte să împlinească 33 de ani. Boala sa finală a început în timpul unei sărbători din casa unui comandant în vara anului 323 î.Hr., când se spune că a făcut febră mare și a avut dureri abdominale. Câteva zile s-a scăldat, a dormit și a făcut sacrificii, dar apoi febra s-a agravat. În a patra zi, începuse să-și piardă puterea, iar în a șaptea, nu mai putea să se ridice din pat. Nu mai putea vorbi, iar când trupele sale au cerut să-l vadă în a 10-a zi a bolii, de-abia dacă îi mai putea privi. În ziua a 11-a, a murit. Se spune că, atunci când îmbălsămătorii au început să lucreze la cadavrul lui Alexandru, după o amânare de șase zile, au găsit corpul proaspăt și nedeteriorat – un eveniment remarcabil dată fiind căldura verii.
Alexandru cel Mare a fost doar una dintre faimoasele figuri istorice analizate în cadrul Conferinței anuale de clinicopatologie istorică de la Universitatea din Maryland, în cadrul căreia experții medicali se întrunesc pentru a reanaliza ultimele zile ale morților celebri. Philip A. Mackowiak, profesor emerit la Facultatea de Medicină a Universității din Maryland, este atât directorul conferinței (care a considerat moartea lui Alexandru în 1996), cât și autorul cărții Post Mortem: Rezolvarea marilor mistere medicale ale istoriei. În Post Mortem, el explică faptul că încercările de a înțelege moartea lui Alexandru sunt complicate de faptul că nu a ajuns până la noi nici o relatare contemporană a evenimentelor, iar descrierile pe care le avem sunt relatări secundare scrise câteva secole mai târziu. Mai mult, aceste descrieri sunt contradictorii: Plutarh, scriind în secolele I și II d.Hr., spune că Alexandru nu a avut nici o durere și că alte relatări au adăugat acel simptom pentru a face moartea lui Alexandru să pară cât mai emoționantă. Dar alte surse antice susțin că Alexandru a avut dureri mari, care au început imediat după ce a băut un pocal mare de vin, determinându-i pe unii – în special pe istoricul roman Justin – să sugereze că Alexandru a fost otrăvit.
Alexandru chiar își făcuse mulți dușmani, nu în ultimul rând cu toată chestia sa cu „Eu sunt fiul zeilor”. Mackowiak scrie că Alexandru și-a jignit și colegii macedoneni îmbrăcându-se ca perșii învinși și ultima campanie militară pe care o planifica – prin Cornul Arabiei și Africa de Nord – „trebuie să fi fost întâmpinată cu îngrijorare de armata sa epuizată”. Când vine vorba de cine a îndrăznit să-l otrăvească pe marele Alexandru, Mackowiak remarcă faptul că unii îl suspectează pe Antipater, un regent macedonean ambițios, sau chiar pe filosoful Aristotel, care îl îndrumase cândva pe Alexandru cel Mare – și se pare că se temea pentru viața sa după ce o rudă a fost implicată într-un complot de asasinat. Încă o dată, arsenicul a fost menționat ca un posibil vinovat; Mackowiak scrie că este cunoscut faptul că provoacă dureri abdominale și slăbiciune progresivă și, în unele forme, este solubil în apă, precum și practic lipsit de gust, ceea ce îl face mai ușor de ascuns în vin sau mâncare. Cu toate acestea, febra nu este de obicei un semn al otrăvirii cu arsenic și majoritatea istoricilor se îndoiesc că arsenicul a fost folosit ca otravă în acea perioadă de timp.
O boală tropicală pare mai probabilă. Potrivit lui Mackowiak, un tip de malarie deosebit de malign cauzat de parazitul Plasmodium falciparum ar fi putut provoca febra lui Alexandrur, slăbiciune, dureri de stomac și moartea, dar nu pierderea vorbirii sau aspectul proaspăt al cadavrului său. Alții au sugerat encefalita virusului West Nile, care poate produce paralizie, dar nu este de obicei fatală. În Post Mortem, Mackowiak sugerează febra tifoidă cu paralizie ascendentă ca fiind cel mai probabil ucigaș. Înainte ca importanța apei curate și a sistemelor de canalizare sanitară să fie bine înțeleasă, tifoida era un flagel, deoarece alimentele și băuturile se contaminau adesea cu fecale care transportau Salmonella typhi, bacteriile cauzatoare de tifos. Tifosul implică de obicei febră și slăbiciune care cresc treptat în intensitate, dureri abdominale și alte simptome îngrozitoare, dar în cazuri rare este însoțit de o paralizie ascendentă care începe cu picioarele și se deplasează până la creier. Cunoscut sub numele de sindrom Guillain-Barré, este aproape întotdeauna fatal atunci când se datorează tifosului. Mackowiak sugerează că, dacă Alexandru ar fi suferit de Guillain-Barré, paralizia l-ar fi făcut să-și piardă puterea de a vorbi odată ce ar fi atins centrii nervoși superiori. În mod îngrijorător, Mackowiak sugerează, de asemenea, că paralizia ar fi putut provoca și aspectul proaspăt al cadavrului lui Alexandru – pentru că este posibil să nu fi fost mort de atât de mult timp când au sosit, ci doar să fi fost paralizat. În acest caz, este un lucru bun că îmbălsămatorii au întârziat.
5. Wolfgang Amadeus Mozart // 5 decembrie 1791
A murit Mozart din cauza unui cotlet de porc, a unei boli cu transmitere sexuală, a fost otrăvit de către un rival gelos – sau niciuna dintre cele de mai sus?
În toamna anului 1791, faimosul compozitor a început să manifeste simptome ale bolii care l-a și răpus. Suprasolicitat, subfinanțat și deprimat, lucra la Requiemul comandat de un misterios binefăcător în luna iulie, când a început să aibă ceea ce unii au descris drept dureri de stomac și de articulații. Până pe 20 noiembrie, a căzut la pat. Corpul său a început să se umfle serios și să emită un miros urât; soția și cumnata i-au făcut o haină specială, cu o deschizătură în spate, astfel încât să fie mai ușor de schimbat. În seara zilei de 4 decembrie, începea să dea semne de delir. A fost chemat doctorul și, când a sosit, i-a lăsat sânge lui Mozart (practică standard pentru aproape orice afecțiune de atunci) și i-a aplicat o cataplasmă rece pe frunte. Compozitorul a intrat într-o stare de inconștiență și a murit cu cinci minute înainte de ora unu dimineața, pe 5 decembrie. Avea 35 de ani. Ultimele sunete pe care le-a scos vreodată au fost o încercare de a imita una dintre părțile tobei din Requiemul său neterminat.
Diagnosticul oficial a fost febră miliară acută (miliar se referă la o erupție cutanată cu pete de mărimea semințelor de mei). Dar, într-o săptămână, un ziar din Berlin a scris că Mozart ar fi putut fi otrăvit. De fapt, soția lui Mozart a spus că soțul ei se plângea cu luni înainte de moartea sa: „Știu că trebuie să mor, cineva mi-a dat acqua toffana [un compus de arsenic și alte toxine] și a calculat ora exactă a morții mele, pentru care au comandat un requiem, îl scriu pentru mine însumi.”
Principalul vinovat în presupusa schemă de otrăvire se spune adesea că este compozitorul Antonio Salieri, unul dintre rivalii lui Mozart. Deși teoria s-a estompat după moartea lui Mozart, ea a reapărut cu o nouă energie în secolul al XX-lea datorită piesei Amadeus a lui Peter Shaffer din 1979 și a filmului din 1984 (adaptare a piesei). În unele versiuni ale poveștii, se spune că însuși Salieri ar fi comandat Requiemul, cu planuri de a-l prezenta ca fiind al său după asasinarea lui Mozart. Dar Salieri a negat cu tărie orice implicare, spunând unui elev al lui Beethoven care a venit să-l vadă pe patul de moarte: „Vă pot asigura pe cuvântul meu de onoare că nu există adevăr în acel zvon absurd; știți că se spune că l-aș fi otrăvit pe Mozart”. Alții i-au acuzat pe francmasoni, care se presupune că l-au otrăvit pe Mozart – el însuși mason – pentru că le-a dezvăluit simbolismul secret în opera Flautul fermecat.
Cu toate acestea, Mackowiak consideră că este puțin probabilă o implicare masonică, în parte pentru că alții implicați în Flautul fermecat au trăit zeci de ani și pentru că loja lui Mozart a organizat o ceremonie pentru el după moartea sa și i-a sprijinit văduva. Mai mult, cele mai probabile otrăvuri utilizate în acel moment nu ar fi provocat genul de umflături severe, generale, precum cele ale lui Mozart, cunoscute sub numele de anasarcă.
Alții au sugerat sifilisul, care era o epidemie în vremea lui Mozart, și uneori includea febră și erupții cutanate. Această boală atacă și rinichii și a fost tratată frecvent cu mercur, ceea ce ar fi dus la deteriorarea renală și mai gravă și ar fi putut provoca anasarca. Dar Mozart era extrem de muncitor și nu avea timp de amoruri pasagere. În plus, conform tuturor relatărilor, își iubea soția, pe Constanze, foarte mult. Potrivit lui Mackowiak, nu există nicio dovadă credibilă că vreunul dintre cei doi soți ar fi avut vreodată o aventură. O teorie mai puțin indecentă susține că Mozart ar fi fost ucis de un cotlet de porc prea puțin gătit sau, mai precis, de trichineloză. Se știe că Mozart a consumat o carne de porc la masă cu puțin timp înainte de a se îmbolnăvi. Dar trichineloza – care provine de la parazitul Trichinella – cauzează de obicei dureri musculare, despre care Mackowiak crede că membrii familiei și-ar fi amintit și le-ar fi inclus în descrierile cu privire la ultimele zile ale compozitorului.
Indiferent de boală, Mozart nu a fost singurul din Viena care a suferit de așa ceva – Mackowiak observă că la acea vreme exista un grup de cazuri similare. Un diagnostic plauzibil, susțin Mackowiak și alți cercetători, este glomerulonefrita post-streptococică, o tulburare inflamatorie a glomerulilor (o rețea de capilare în rinichi) care urmează infecției cu bacteriile Streptocococcus. Poate apărea ca parte a unei epidemii și poate provoca tipul de edem suferit de Mozart. Deși nu este în mod normal fatală cu cele mai frecvente bacterii Strep (tipul care provoacă infecții streptococice ale gâtului), glomerulonefrita care urmează infecțiilor cu Streptococcus equi – care afectează în mod normal caii și uneori vacile – poate provoca insuficiență renală și moarte. Oamenii se molipsesc adesea din cauza consumului de lapte sau produse lactate de la vaci infectate, ceea ce explică natura epidemică. Insuficiența renală ar explica, de asemenea, duhoarea lui Mozart, probabil cauzată de deșeurile care se acumulează în sânge, sudoare și salivă atunci când rinichii nu mai funcționează. Din păcate, din moment ce atât fișele medicale, cât și scheletul lui Mozart (ei bine, cea mai mare parte, probabil) s-au pierdut, este încă o dată probabil ca o înțelegere deplină a morții lui Mozart să rămână pentru totdeauna inaccesibilă.
6. Christopher Marlowe // 30 mai 1593
Se spune că poetul, dramaturgul și spionul englez Christopher „Kit” Marlowe a fost ucis la vârsta de 29 de ani după o zi în care mâncase și băuse cu niște prieteni la o cârciumă. Potrivit raportului legistului, când a sosit momentul plății mesei, a izbucnit o ceartă între Marlowe și unul dintre bărbații prezenți, Ingram Frizer, despre cine ar plăti nota. Au fost rostite „diverse cuvinte rău intenționate” și, pe măsură ce lucrurile s-au încălzit, Marlowe a apucat pumnalul lui Frizer, rănindu-l de două ori în zona capului. Frizer și-a recuperat apoi pumnalul, înjunghindu-l pe Marlowe în ochi și ucigându-l instantaneu.
Aceasta a fost povestea care a circulat despre moartea lui Marlowe ani de zile, dar relatarea pare de mult timp suspectă. De fapt, se pare că unul dintre cele mai periculoase lucruri în privința lui Marlowe nu era nici spionajul, nici bătăile de stradă sau aventurile cu bărbați. Este posibil să fi fost vorba de credințele sale religioase – sau lipsa acestora. Cu puțin timp înainte de moarte, fusese emis un mandat de arestare pentru Marlowe sub acuzația de ateism, după ce un fost coleg de cameră și de breaslă într-ale dramaturgiei a susținut sub tortură că hârtiile eretice găsite în propria cameră aparțin lui Marlowe. Unii, cum ar fi David Riggs de la Universitatea Stanford, spun că Frizer nu a fost motivat de furie pentru nota de la cârciumă, iar adevărata forță din spatele pumnalului a fost Regina Elisabeta I, care era destul de supărată din cauza credințelor sale religioase eretice ca să ordone uciderea lui. Cei care cred această teorie observă că Elizabeth l-a grațiat pe Frizer la doar o lună după moartea lui Marlowe.
Aceasta este doar una dintre numeroasele teorii legate de sfârșitul prematur al lui Marlowe. Alții spun că intrase în conflict cu membri puternici ai lumii spionului elizabetan. M.J. Trow, autorul cărții Who Killed Kit Marlowe ?: A Contract to Murder in Elizabethan England, crede că Marlowe și-a folosit piesa Edward II pentru a sugera că patru membri ai Consiliului privat al reginei (consilierii ei de top) erau și ei atei. Trow susține că membrii consiliului au decis să-l reducă la tăcere pe Marlowe ordonând o lovitură și că le-au promis imunitate prietenilor săi de la cârciumă. De fapt, Trow a declarat pentru The Guardian că „toți au fost eliberați după un scurt proces și li s-au acordat titluri și poziții de avere și influență la scurt timp după aceea”.
Alții, desigur, cred că Marlowe și-a înscenat propria moarte pentru a scăpa de necazuri – apoi a continuat să scrie piese dintr-o locație sigură și să le trimită înapoi în Anglia, eventual cu ajutorul lui Walsingham. Persoana care a primit credit pentru acele noi creații? William Shakespeare, desigur.
Totuși, Frizer și prietenii nu sunt singurii suspectați de uciderea lui Kit. Unii cred că Sir Walter Raleigh, după ce a auzit de arestarea lui Marlowe, s-a îngrijorat de ceea ce se putea afla la procesul acestuia și a ordonat să fie ucis, mai degrabă decât să fie el însuși incriminat ca liber-gânditor asociat. O altă teorie arată cu degetul spre Audrey Walsingham, al cărei soț l-a angajat-o pe Marlowe și care era aparent gelos pe relația lor (posibil sexuală). Alții, desigur, cred că Marlowe și-a falsificat propria moarte pentru a scăpa de necazuri – apoi a continuat să scrie piese dintr-o locație sigură și să le trimită înapoi în Anglia, eventual cu ajutorul Walsingham. Persoana care a fost creditată cu acele noi creații? William Shakespeare, desigur.
SURSA: Mental Floss
