Războiul hibrid purtat de Rusia în toată Europa accelerează de la lună la lună, iar instalarea echipei Trump la Casa Albă aparent creează, din multe puncte de vedere, condiții propice consolidării îndrăznelii lui Putin spre a lărgiri și adânci acest război hibrid.
România însăși simte tot mai acut pe propria-i pielea ce înseamnă tranziția de la țară-țintă din punct de vedere teoretic la țară-țintă și din punct de vedere practic.
Dinamicile înregistrate cu ocazia alegerilor prezidențiale de la finalul lui 2024 reprezintă probabil cel mai vizibil simptom al stării de fapt, evoluțiile înregistrate pe plan intern de atunci și până acum oferă o reconfirmare a acestui statut și e de așteptat ca pe măsură ce se apropie reluarea scrutinului prezidențial tentativele de ingerință rusă în treburile interne ale României să cunoască noi vârfuri.
De altfel, întregul an 2025, cel puțin întregul an 2025, va sta sub zodia manevrelor moscovite ce se vor inserate în dinamicile politco-electoralo-sociale de la București, având în vedere faptul că România este expusă operațiunilor subterane ale Rusiei nu doar direct, ci și indirect.
Unul dintre palierele pe care țara noastră este vizată indirect se găsește peste Prut.
De altfel, din acest punct de vedere, anul 2025 a debutat în forță, dovada manifestă fiind masiva criză energetică pe care Moscova a creat-o în regiunea separatistă transnistreană pe care o controlează total, criză creată cu scopul nedeclarat, însă flagrant de a genera presiuni socio-politice la limita paroxismului asupra puterii pro-occidentale de la Chișinău. Această criză, s-a putut observa fără efort, a împins Bucureștiul să reacționeze ca element de suport imediat pentru Chișinău.
Mai trebuie adăugat faptul că anul în curs prezintă toate elementele pentru a continua și după sezonul rece la fel cum a început, adică în forță din perspectiva ingerințelor ruse, căci în a doua jumătate a lui 2025 Republica Moldova va avea de dat un examen dificil: alegerile parlamentare.
De rezultatul lor va depinde în mod semnificativ capacitatea acestei țări de a menține o autentică busolă pro-Vest, iar măsura în care va reuși sau nu acest lucru va avea inevitabil un impact semnificativ și asupra României.
De la proximitatea geografică, la intima legătură istorică și culturală cu spațiul de peste Prut, totul e de natură să ne afecteze în bine sau în rău dacă rezultatul urnelor din Republica Moldova va fi bun sau prost pentru partida pro-occidentală de acolo.
Pe scurt, situația României, în contextul războiului hibrid declarat de Rusia europenilor, în general, și românilor, în particular, este de așa natură încât ne obligă să ne apărăm interesele și reacționând eficient și curajos atunci când Republica Moldova este pusă sub presiune, și reacționând fără ezitări și acoperind întregul teren de joc atunci când presiunea rusă este exercitată în mod direct asupra României.
În primul caz, cel al Republicii Moldova, cusurul acțiunilor Bucureștiului este acela că se află invariabil sub imperiul limitat al reacției post-factum (e totuși vorba de o țară suverană – pentru care poți face multe, dar nu poți face totul, în sprijinul căreia poți sări după ce i s-a întâmplat ceva, dar în cazul căreia rareori spre deloc există oportunități de a interveni în sensul de a preveni).
În schimb, în cel de-al doilea caz, cel propriu-zis al României, statul român dispune și de instituții, și de resurse, și de legislație și de absolută suveranitate pentru a fi nu doar reactiv, ci și preventiv.
De pildă, cât privește Republica Moldova, România nu are pârghii directe de acțiune preventivă exhaustivă, astfel încât să creeze un cadru curat și echilibrat în care să se deruleze procesele economice și politice, ori procesul electoral.
În schimb, statul român dispune de toate pârghiile instituționale și de altă natură pentru a face în România ceea ce nu are cum să facă în altă țară, oricât de apropiată i-ar fi acea țară, oricât de interesați am fi ca situația din acea țară să nu cunoască sincope și derive.
Realitatea este că, acasă, într-o primă fază cel puțin, statul român a eșuat în a utiliza eficient pârghiile de care dispune pentru a menține curățenia în propria curte – dovada cea mai stridentă fiind activitatea nestingherită și derulată ani în șir de Călin Georgescu și ecosistemul de influență din jurul său, care a culminat cu ascensiunea fulminantă a pro-rusului cu doar două săptămâni înaintea alegerilor prezidențiale din noiembrie anul trecut.
Iar în contextul acestei realități, întrebarea este acum dacă, în perspectiva apropiată a reluării alegerilor, statul român este în sfârșit dispus și este în sfârșit capabil să schimbe placa, exploatând rațional, curajos și pe măsura potențialului amplele resurse de care dispune?
Vom afla în curând răspunsurile la această întrebare judecând după probabil cel mai bun criteriu: dacă va acționa doar reactiv și deci retroactiv sau dacă va fi activ, deci anticipativ.
Un element ajutător pentru a desluși de aici încolo calitatea paletei de intervenții ale statului român în contracararea operațiunilor rusești de influențare a mediului politic local și a cetățenilor ar putea fi următorul: interzicerea candidaturilor la prezidențiale pentru indivizi precum Diana Șoșoacă și Călin Georgescu (am arătat recent ce motive pot fi invocate cu adevărat în acest sens – link la final) coroborat cu saturarea cu candidați “canibali” a culoarului suveranisto-conservator, plus o îndelung întârziată curățenie generală în ecosistemul informațional prin care Rusia își avansează narativele preferate în spațiul public de pe teritoriul României.
Cert este că, potențial, statul român are cu ce și are cu cine să facă toate aceste lucruri, iar pe deasupra are parteneri strategici capabili să îl asiste.
Dacă în cele din urmă va face mult sau dacă va face puțin cu ceea ce are, ei bine asta ține de o cu totul altă poveste.
