Aceste discuții au subliniat modul în care statul evreu se confruntă cu cel mai intens război cultural intern din lume
Prietenul meu, rabinul Heshy Grossman, m-a invitat recent la Ierusalim pentru a mă întâlni cu rabini haredi (adică ultra-ortodocși) de rang înalt. Nemulțumit de textele mele critice despre haredi, acest credincios sincer și bine intenționat spera să dea startul unui dialog rodnic. Am luat trenul spre Ierusalim și am petrecut o zi fascinantă alături de savanți plăcuți și primitori, care însă m-au lăsat într-o și mai mare disperare.
Contextul este acela că anxietatea domină acum discursul din Israel, pe fondul unui sentiment puternic că țara rămâne fără timp pentru a se salva. Acest lucru poate părea surprinzător, deoarece țara pare extrem de prosperă. Și chiar dacă privești mai atent, de obicei se presupune că problema ține de conflictul palestinian sau de disputa privind reformele autoritare. Dar, la urma urmei, ca și cum acele probleme nu ar fi fost suficiente, principala problemă – pentru evreii non-haredi, care încă sunt majoritari în țară – este reprezentată de haredi.
Îngrijorările erau odinioară legate de faptul că haredi – care au avut întotdeauna influență asupra coalițiilor guvernamentale de dreapta – încearcă să impună religia, de exemplu prin interzicerea comerțului și a transportului public în ziua de Sabat, lucru pe care l-au realizat cu diferite grade de succes. Însă conflictul a depășit cu mult astfel de chestiuni. Războaiele care au început pe 7 octombrie au scos la iveală degradarea morală inerentă faptului că această mare minoritate evită serviciul militar, iar opoziția promite să-i înroleze dacă va câștiga alegerile din această toamnă. Dar nici măcar asta – oricât de dificil ar fi – nu s-ar apropia nici pe departe de rezolvarea problemei reale.
Minoritatea ultra-ortodoxă refuză în mare parte să le fie predată matematica băieților de liceu, științele, limba engleză și alte discipline non-religioase – și direcționează cât mai mulți bărbați posibil către studiul religios în seminariile yeshiva, până târziu la vârsta adultă; se așteaptă să primească subvenții de la stat, în loc să plătească taxe de școlarizare. Având o participare foarte redusă a bărbaților la economie, ei plătesc puține taxe și depind de o vastă rețea de asistență socială aflată într-o continuă expansiune. Din ce în ce mai multe femei haredi lucrează, însă rareori în poziții de nivel înalt și aproape întotdeauna doar pentru a le permite bărbaților să se dedice studiului Torei. Comunitatea reprezintă în prezent aproximativ o șesime din populația de peste 10 milioane de locuitori, dar crește exploziv din cauza dimensiunii familiilor, care se apropie în medie de șapte copii – aproape sigur un record pentru orice comunitate semnificativă din lumea dezvoltată.
Acest lucru va conduce în mod clar la un colaps economic dacă nimic nu se va schimba – iar pe lângă asta, nu pare că haredim pot coexista armonios cu ceilalți din punct de vedere filosofic și cultural, iar sentimentul este în mare măsură reciproc. Este greu de imaginat o ruptură mai fundamentală și mai profundăvând, avân în vedere faptul că Israelul este și unul dintre centrele globale ale inovației tehnologice, că este, pe hârtie, mai bogat decât majoritatea țărilor europene și că are enclave ale unora dintre cele mai extreme forme de liberalism din lume, că are performanțe mult peste dimensiunea sa în ceea ce privește Premiile Nobel, formatele de televiziune și schimburile culturale. Nu am întâlnit nimic asemănător în nicio țară pe care am vizitat-o, despre care am relatat sau la a cărei acoperire jurnalistică am contribuit și nici măcar în cele despre care am citit.
Heshy m-a plimbat prin tot orașul într-un tur amețitor care a inclus întâlniri cu șeful Yeshivei Hebron, unul dintre cei mai importanți rabini ai Yeshivei Mirer (cea mai mare din lume), conducătorul unei importante yeshive care deservește în principal tineri din Statele Unite, un rabin haredi american aflat în vizită și foarte implicat în scena politică locală, precum și cu propriul său fermecător socru, care a fost rabinul-șef al orașului Atlanta și este de mult timp un apreciat editorialist al emblematicei reviste Mishpacha.
Pe tot parcursul discuțiilor, tonul a fost cordial, uneori cald, oarecum iritat și ocazional intelectual. Nu erau zeloți care spumegau de furie, ci oameni serioși care, în felul lor foarte particular, sunt ușor de simpatizat. Tocmai acest lucru a făcut cu atât mai tulburător fondul discuției.
Așa cum era de așteptat, prima linie de falie a fost educația. Întrebarea de bază este atât de evidentă încât te lovește direct în cap: cum poate funcționa o economie modernă atunci când o parte mare și în creștere a populației sale masculine primește puțină sau deloc instruire în matematică, științe sau alte competențe lingvistice „seculare”, dincolo de nivelul minim?
Rabinul Moshe Meiselman, care deține un doctorat de la MIT, a respins premisa. Fondatorul și conducătorul Yeshivat Toras Moshe, născut în Statele Unite și considerat un veritabil lider de gândire în lumea haredi, a descris studiile seculare drept un „joc intelectual” pe care l-a experimentat la cele mai înalte niveluri și pe care l-a considerat net inferior Torei. El a spus că haredi au simțit încă de la începutul statului o atitudine agresivă și arogantă din partea autorităților sioniste, care considerau „că nicio persoană inteligentă” nu ar vrea să fie haredi. El a afirmat că această presiune îi determină să se ghettoizeze.
„Există o tensiune de bază în societate. Și acea tensiune este cea care a creat, mai mult decât orice altceva, un sentiment de separatism în propriul nostru mediu, pentru a te putea menține într-o situație atât de antagonistă”. L-am întrebat: „Chiar și cu prețul autodistrugerii?” „Din punctul dumneavoastră de vedere este autodistrugere”, a replicat el. Iar dacă statul ar întrerupe finanțarea, „pur și simplu am primi bani de la oamenii noștri din străinătate pentru a ne susține… ne vom descurca”.
Ca mulți din această lume, părea să creadă că orice aptitudini practice necesare pentru muncă pot fi dobândite într-un an sau doi. Ca dovadă, e oferită existența anumitor profesioniști haredi de succes — avocați, medici, contabili. „Ce relevanță are cunoașterea trigonometriei pentru angajarea cuiva? Unde intervine Euclid? Nu trebuie să învăț să vorbesc cu Platon pentru a avea o profesie”.
M-am bucurat să găsesc o poziție mai flexibilă la socrul lui Heshy, rabinul Emanuel Feldman.
„Personal, nu sunt sigur de ce nu ar putea studia fizica, chimia sau matematica. Nu înțeleg de ce există o opoziție față de acest lucru (dar) există”. El a susținut că aceasta „nu este o chestiune ideologică, ci politică, o decizie bazată pe circumstanțe”. Am sugerat că aceste circumstanțe reprezintă preferința conducerii haredi pentru o turmă obedientă și necritică. „Este nefericit că nu există o comunicare eficientă și că există elemente de ambele părți interesate să mențină conflictul”, a oftat el.
Rabinul Menachem Zupnik, rabinul din Statele Unite, din New Jersey, a fost de asemenea mai pragmatic decât omologii săi din Israel și a recunoscut problema mai deschis, în special în ceea ce privește deficitul de angajare.
„Cea mai mare problemă”, a spus el, „este că nimeni nu merge la muncă și nu are o profesie… multe, multe probleme sunt rezultatul faptului că ei cred că toată lumea trebuie să stea și să studieze Tora tot timpul.” Dar a respins ideea că presiunea externă — tăierea subvențiilor, restructurarea stimulentelor — ar schimba comportamentul. „Tot ce vei face este să provoci mai multă ură.”
Este uluitor cât de greu este să obții un comportament rezonabil de la oameni evident inteligenți. Clar, aceasta este imaginea unei prăpăstii. I-am pus întrebarea rabinului Shlomo Spitzer, care a preferat să nu îi menționez afilierea. El a explicat indiferența față de rezultatele practice astfel: din perspectiva haredi, Tora și poruncile sunt principiile organizatoare ale vieții pentru evrei, sau cel puțin pentru evreii de acest tip de autenticitate. Tot restul — munca, hrana, recreerea — este secundar și servește acestui scop. „Acestea sunt mijloace, nu scopuri.”
Am întrebat: „Când descrii angajamentul neclintit față de Tora, nu riști ca asta să devină fanatism?” „Ce este fanatismul? Aceasta este o întrebare serioasă”, a reflectat el, explicând că urmarea Torei „până la capăt” înseamnă acceptarea ei literală – împreună cu tradiția ei interpretativă, da, dar fără selectarea unor părți pe baza gustului personal. Am încercat: „Dar societățile se schimbă. Valorile evoluează. De ce nu ar trebui ca și cadrele religioase să se adapteze?” Răspunsul său a fost că există fundamente care trebuie considerate absolute.
Problema serviciului militar a adus ruptura într-o lumină și mai puternică. Majoritatea cititorilor probabil știu că Israelul a fost implicat în conflicte militare uriașe de la invazia Hamas din Gaza din 7 octombrie 2023, în care au fost masacrate peste 1.000 de persoane. Este dificil, este complicat, este controversat, este tragic — iar mulți israelieni au făcut sute de zile pe an (!) de serviciu de rezervă. Peste 1.000 de soldați au fost uciși în Gaza și Liban luptând împotriva Hamas și Hezbollah, milițiile proxy ale Iranului. Între timp, guvernul Netanyahu, care depinde de partidele haredi pentru majoritate, a încercat să impună o lege care să codifice și să consolideze scutirea de armată a haredi, care în prezent ține 80.000 de tineri departe de cercul pericolului. Această revoltă ar putea foarte bine să fie problema decisivă la următoarele alegeri.
Din nou, discuția cu rabinii era despre identitate. Din nou și din nou, apărea îngrijorarea că expunerea la armată ar eroda caracterul religios al tinerilor haredi. Teama era personală și aproape viscerală. Am admis deschis că acest lucru nu este lipsit de temei: Israelul mainstream și-ar dori ca mulți dintre haredi să intre în societatea obișnuită, chiar dacă nu o spune întotdeauna direct – și, într-adevăr, expunerea la societate este bine cunoscută ca factor de influență. Dar este și irelevant.
Rabinul Chaim Yitzhak Kaplan, decanul studenților de la Yeshiva Hebron, a spus-o clar: „Nu există nicio șansă ca un tânăr… să meargă doi, trei ani în armată și să se întoarcă același haredi”. Mai mult, el a observat că vârstele specifice și delicate în discuție – sfârșitul adolescenței și începutul vârstei adulte – sunt exact momentul în care este nevoie ca tinerii să studieze, ca să nu se abată de la cale. Tind să accept că, cel puțin parțial, aceasta nu este pur și simplu o poziție egoistă sau lașă — ci mai degrabă o apărare sinceră a unui mod de viață.
„Națiunea noastră este despre învățare”, a spus Kaplan, descriind studiul Torei ca activitatea definitorie a existenței evreiești.
Odată ce această premisă este acceptată, totul se schimbă. Dar majoritatea israelienilor, și majoritatea oamenilor, sunt sigur, nu pot accepta cu sinceritate acest lucru; este puțin (deși nu chiar) ca și cum cineva ți-ar spune că nu poate servi într-o țară în care toți ceilalți o fac — pentru că trebuie neapărat să devină pilot, instalator, poet sau matematician. Foarte bine, ar fi răspunsul plauzibil, atunci fă-o după, iar până atunci ne vedem în armată.
Rabinul Kaplan a spus de fapt că, la un moment dat în viitor, haredi ar putea fi nevoiți fie să accepte serviciul militar, fie să părăsească țara. Rabinul Meiselman a fost mai tranșant, spunând, în esență, că înțelepții sunt mai valoroși decât soldații.
„Războaiele din lume sunt cauzate de faptul că oamenii nu sunt suficient de evrei, de religioși”, a explicat el. „Dacă evreii ar fi aici, acționând așa cum ar trebui să acționeze, atunci nu ar mai exista război. Atunci lumea arabă nu ar mai fi atât de antagonică”. Am întrebat: „Credeți că Hitler a comis Holocaustul pentru că evreii nu erau suficient de religioși?” Exact, a spus el. „Aceasta este limbajul unui Kulturkampf”, am spus eu, cu o exasperare care sunt sigur că era evidentă. „Sunt o persoană foarte sinceră”, a răspuns rabinul Meiselman, foarte calm. La 84 de ani, auzise deja totul de multe ori.
El s-a declarat, de asemenea, „bine citit” și echivalentul acestuia (chiar de o duzină de ori într-o oră) și a fost sfâșietor să observi această dorință de a fi apreciat pentru erudiție. În general, mulți haredi au părut, din perspectiva mea, să oscileze între un sentiment de superioritate culturală și intelectuală și o frustrare de a fi priviți de sus și considerați — de către masele largi chiar! — ridicoli, dacă nu chiar paraziți. Găsesc o oarecare consolare în conștientizarea de către ei măcar a unei probleme de reputație. Este un început. Și, de cealaltă parte, din spirit de echitate, sunt dispus să admit că există o atmosferă cerebrală de învățare și dezbatere în aceste instituții care poate continua, după cum a remarcat Kaplan cu mândrie, până târziu în noapte. Dacă s-ar găsi formula pentru o schimbare radicală, pentru înhămarea la nevoile societății, ar putea urma realizări miraculoase în știință.
Yeshiva Mirer, în special, este plină de băieți, mulți din SUA, care se preocupă în mod clar profund de cultura pe care o păstrează.
Într-adevăr, întregul cartier Mea Shearim din Ierusalim pare conceput să-i servească, fără nicio afacere vizibilă care să nu fie cumva implicată – fie că este vorba de restaurantele kosher sau de librăria atât de plină de tineri care citesc și discută într-o atmosferă atât de natural literară încât nu-mi pot aminti cu ușurință un echivalent laic.
Cu Heshy ascultând aprobator, le-am spus mai multor rabini că acest Yiddishkeit este suficient de atrăgător – chiar și pentru un secularist convins ca mine – încât, în alte circumstanțe, ai putea chiar ierta faptul că ei condamnă tinerii la ignoranță în privința majorității celorlalte aspecte ale vieții (sau rolurile de gen clar delimitate, care, pentru un tată secular de fete, sunt extrem de respingătoare, sau numeroasele alte deficiențe scandaloase).
Mai exact, am propus că acest conflict ar putea rămâne gestionabil dacă această comunitate, aflată într-un asemenea conflict cu societatea, ar rămâne stabilă ca mărime sau ca proporție din societate. Israelul este, la urma urmei, destul de divers. Acest tip de argument este delicat și stânjenitor, deoarece nu este de obicei recomandat să le sugerezi altora cum să se reproducă. Dar este și miezul problemei – iar Heshy, de altfel, știe asta, lăudându-se frecvent, cu ochii strălucind, că tabăra lui „câștigă”. Ar fi destul de fermecător, dacă nu ar fi și catastrofal.
„De ce nu te duci să te cerți cu toți oamenii din Tel Aviv să își dea câinii afară și să facă cinci copii?” a întrebat rabinul Zupnick. Explicațiile mele cu privire la motivul pentru care acest lucru nu este nici posibil, nici de dorit nu au dus discuția mai departe.
Când conversația a trecut de la politică la teologie, lucrurile au devenit și mai fără ieșire.
Rabinul Spitzer, de exemplu, a abordat prescripțiile halahice privind pedeapsa capitală prin lapidare pentru încălcarea Sabatului. El a spus că Scriptura nu lasă loc de interpretare în astfel de chestiuni. Când a fost întrebat dacă ar aplica acest lucru propriului copil, a răspuns: „Nu vreau, trebuie”. A clarificat însă că în prezent lipsește cadrul instituțional necesar pentru a aplica astfel de sancțiuni – de exemplu, nu există Sanhedrin sau Templu evreiesc – structura justiției teologice din vechiul regat evreiesc. Dar, dacă haredi ajung să fie majoritari, atunci ar putea exista din nou. Și atunci, ce facem cu asta? A doua zi, rabinul Spitzer mi-a trimis, prin Heshy, o explicație scrisă suplimentară, lucru pe care l-am apreciat, dar care nu mi-a diminuat disconfortul față de toate aceste discuții despre lapidare.
În mașină, în timp ce ne plimbam în viteză pe Mea Shearim, Heshy a încercat să-mi explice că pur și simplu vorbim limbi diferite și că eu nu înțelesesem ce voia să spună învățatul rabin. „Deci nu ar trebui să o iau ad litteram”, am întrebat, apucând un pai.
„Nu am spus asta”, a replicat Heshy, tăios. Trecea de pe o bandă pe alta ca un profesionist.
Așadar, ceea ce reiese din aceste discuții nu este deloc speranța unei acomodări.
Un stat modern depinde de un set de asumpții comune: că cetățenii vor fi educați în moduri care le permit să participe la o economie complexă, că vor contribui la apărarea colectivă, că politicile publice funcționează într-un cadru de responsabilitate. O societate organizată în jurul studiului Torei ca ax central funcționează pe alte asumpții: că izolarea de influențele externe este esențială, că Tora este singurul adevăr valoros și că iudaismul este singurul cadru moral. Aceste două sisteme pot coexista o vreme, dacă haredi sunt în minoritate și sunt susținuți economic. Obsesia lor pentru familii foarte mari face însă acest lucru imposibil.
Demografii vor observa că proiecțiile pot eșua – ceea ce este un alt mod de a spune că ratele natalității vor scădea. Alții cred că haredi se vor schimba cumva – că ar putea exista în rândul lor un abandon mai mare decât cel actual, cu o singură cifră. Unele variante ale acestor două lucruri trebuie să se întâmple foarte repede, altfel sunt sigur că non-haredi vor începe să părăsească țara.
Heshy nu va fi deloc mulțumit de mine, dar sunt dispus să testez „bluful” rabinului Meiselman, în ceea ce privește indiferența sa declarată față de oprirea completă a finanțării. Liderii opoziției din Israel spun că vor recruta haredi dacă vor câștiga următoarele alegeri. Ar trebui să facă acest lucru, cu siguranță, ba chiar mult mai mult:
- Să facă tot posibilul pentru a impune și verifica un curriculum de bază modern și amplu și să taie complet finanțarea pentru orice școală din orice sector care opune rezistență acestui lucru.
- Să elimine indemnizațiile pentru yeshiva, cu excepția poate a unui număr mic de „înțelepți” autentici.
- Să elimine vasta rețea de locuri de muncă finanțate de stat din „serviciile religioase” — multe dintre ele în întregime false, escrocherii care funcționează ca un canal de subvenții ascunse. Doar jumătate dintre bărbații haredi au venituri, iar multe dintre acestea sunt fictive în acest mod.
- Să elimine alocațiile pentru copii după al treilea copil (cu excepția celor deja născuți).
- Să finanțeze generos educația adulților pentru haredi și să creeze o autoritate de stat pentru integrarea, formarea și sprijinirea celor care doresc să părăsească această comunitate.
Cu alte cuvinte, trebuie să se elimine decisiv structura perversă de stimulente, care permite continuarea acestei „nebunii” și o finanțează chiar prin taxele plătite de o clasă de contribuabili israelieni tot mai redusă și tot mai îngrijorată.
Recent a existat o emisiune de știri pe această problemă, în care a fost intervievată o mamă haredi cu nouă copii. Părea destul de modernă, făcând exerciții la sală în timpul interviului. Muncește pentru a-și întreține soțul care studiază și părea mândră de lipsa lui de cunoștințe economice, întrucât rolul lui era „să mențină flacăra vie”. Ea a prezis că haredi nu vor intra niciodată în armată, indiferent de situație. Când reporterul, exasperat – el însuși religios, dar nu haredi – a întrebat dacă este corect ca alte mame să își petreacă zilele teamțndu-se pentru viața fiilor lor aflați în serviciu militar, ea a răspuns că și ea își petrece zilele temându-se ca nu cumva copiii ei să devină seculari. Părea foarte serioasă și deloc defensivă.
Este ea o excepție? Poate fi schimbat acest mod de gândire? Dacă răspunsul la aceste întrebări este „nu”, atunci Israelul are cea mai apăsătoare urgență națională din lume.
