Un posibil acord, atacuri iraniene asupra Emiratelor Arabe Unite și încercarea Statelor Unite de a demasca simultan două cacealmale iraniene. De asemenea, alegeri promițătoare în Cisiordania, pe fondul unui dezastru în desfășurare în Gaza.
Pe fondul confuziei și al tensiunilor în creștere legate de o posibilă reluare a războiului, apare un raport care sugerează că Statele Unite și Iranul ar putea avansa spre o ieșire diplomatică ce ar putea reduce dramatic criza — dar și readuce multe dintre controversele asociate acordului nuclear din era Obama. Potrivit Axios, un memorandum de înțelegere de o pagină, aflat în curs de conturare, ar include suspendarea temporară de către Iran a îmbogățirii uraniului, în schimbul unei ridicări etapizate a sancțiunilor și al unor măsuri mai ample de dezescaladare în jurul Strâmtorii Ormuz.
Evident, dacă va fi finalizat, acest acord ar putea reduce rapid riscul imediat al unui război regional extins și ar calma piețele globale de energie, punând capăt unei perioade de instabilitate, tensiune și pericol pentru milioane de oameni. Însă ar reprezenta și un rezultat ambiguu și ar atrage critici dure pentru că nu reușește să impună vreo transformare strategică semnificativă în interiorul Iranului. În loc să desființeze infrastructura teroristă regională a Teheranului sau să slăbească Corpul Gardienilor Revoluției Islamice, acordul ar oferi regimului un răgaz economic și o legitimitate reînnoită — în ciuda faptului că acesta a masacrat zeci de mii de protestatari în ianuarie, eveniment care a declanșat conflictul.
Iranul ar fi pe deplin validat în strategia sa de a bloca Strâmtoarea Ormuz pentru a zgudui piețele globale și, prin urmare, ar fi tentat să recurgă din nou la această tactică ori de câte ori s-ar simți amenințat — păstrându-și totodată capacitatea de a proiecta influență prin miliții proxy precum Hezbollah în Liban, Irak, Yemen și teritoriile palestiniene. Iar această tactică ar putea începe să apară și în alte puncte maritime strategice la nivel global.
Această evoluție vine la câteva zile după ce armistițiul declarat luna trecută, în urma a aproximativ 40 de zile de bombardamente americano-israeliene asupra țintelor regimului, părea să se destrame. Iranienii — acum aparent controlați de aripa radicală a Gardienilor Revoluției — au devenit vizibil mai îndrăzneți, ca urmare a succesului de a transforma conflictul în „Războiul Ormuzului”. În această nouă formulare, Iranul a demonstrat că poate perturba fluxurile globale de energie, poate destabiliza piețele și poate scoate la iveală diviziunile din Occident (mai ales în contextul în care Donald Trump nu i-a consultat pe europeni înainte de lansarea operațiunii). Aceasta pare să fie explicația pentru faptul că Iranul nu negociază dintr-o poziție de slăbiciune sau prudență, ci mai degrabă ca un actor care consideră că are pârghii și intenționează să le folosească.
Prin urmare, Iranul nu pare dispus să ofere concesii — dincolo de discuțiile strict limitate la dosarul nuclear. În privința altor teme — milițiile proxy, rachetele balistice sau eventualele reforme democratice — poziția rămâne inflexibilă.
Statele Unite au încercat, în esență, să demonteze simultan două cacealmale iraniene. Prima este ideea că Iranul poate suporta o presiune economică susținută și o blocadă totală a porturilor sale fără să cedeze. A doua este că regimul iranian — descris de Garry Kasparov drept „o mafie cu drapel” — nu și-ar dori reluarea războiului. În realitate, acesta a părut cel puțin indiferent — iar dacă informațiile Axios sunt corecte, această strategie a funcționat.
Iranul ar fi demonstrat astfel că Occidentul nu este pregătit pentru un război major și că va ceda primul. Pentru a sublinia acest lucru, în această săptămână a lovit ceea ce consideră a fi veriga cea mai slabă din regiune: Emiratele Arabe Unite. (Iranul vede astfel Emiratele deoarece acestea reprezintă un model economic extrem de prosper, bazat pe stabilitate totală și lipsa taxelor, cu infrastructuri și facilități care nu sunt afectate de conflicte armate.)
Dacă acordul menționat nu se va materializa, o revenire la „acțiuni kinetice” ar putea avea drept obiectiv eliminarea noii conduceri radicale a Gardienilor Revoluției, în speranța unei tranziții către un alt grup — un „al treilea regim”, potențial mai pragmatic. Unul care ar putea funcționa, în mod realist, în cadrul regulilor obișnuite ale politicii internaționale — așa cum pare să sugereze profilul președintelui Masoud Pezeshkian, medic cardiolog de profesie. Succes la asta.
Prețul prăbușirii: cum o singură decizie a adus Iranul la pragul nuclear
Acordați atenție șocantului articolul despre îmbogățirea uraniului în The New York Times, semnat de David E. Sanger și William J. Broad. Este o acuzație nu doar la adresa Iranului, ci și a eșecului strategic care a contribuit la criza actuală: decizia dezastruoasă din 2018 a lui Donald Trump de a se retrage din Joint Comprehensive Plan of Action a relansat programul nuclear iranian.
La acea vreme, Iranul avea mai puțin decât cantitatea necesară pentru o singură bombă de uraniu îmbogățit. Astăzi, potrivit raportului, deține aproximativ 11 tone, la diferite niveluri de îmbogățire — un stoc la scară industrială care depășește cu mult situația de atunci. Iranul a trecut de la un program limitat și strict monitorizat la ceea ce este, în esență, un stat aflat la pragul nuclear, cu suficiente materiale care — dacă ar fi îmbogățite puțin în plus — ar putea produce zeci de arme nucleare.
În mod incomod, nimeni din afara regimului nu pare să știe cu adevărat unde se află o mare parte din acest material. După loviturile din 2025 asupra unor situri precum Natanz și Fordow, cantități semnificative de uraniu îmbogățit ar fi putut fi mutate, îngropate sau ascunse în facilități subterane fortificate. Acestea nu sunt ținte ușoare. Iar campania militară — deși a înregistrat succese tactice importante — nu a rezolvat problema. Evaluările serviciilor de informații sugerează că termenul Iranului pentru obținerea unei arme nucleare nu s-a schimbat fundamental; în cel mai bun caz, a fost doar ușor întârziat.
Toate acestea demontează ideea că Iranul nu urmărește dezvoltarea unei arme nucleare — astfel de afirmații sunt false. Nu există alt motiv pentru a îmbogăți uraniul la un nivel de 60%, lucru pe care Iranul nici măcar nu îl neagă. În mod remarcabil, regimul și-a ipotecat o mare parte din viitor pe această capacitate nucleară. Raportul estimează că aproximativ 1.000 de miliarde de dolari au fost cheltuiți sau pierduți în acest conflict de 30 de ani cu restul lumii; echivalentul a circa patru ani din PIB-ul Iranului de dinaintea războiului (care oricum era modest — mai puțin de jumătate din cel al Israel, deși populația este de aproape nouă ori mai mare).
Observați că implicațiile politice ale acestor dezvăluiri nu sunt nici previzibile, nici clare. Pe de o parte, ele arată că decizia lui Donald Trump de a abandona acordul nuclear Joint Comprehensive Plan of Action a fost una dintre cele mai neinspirate din ultimele decenii — determinată în mare parte de ostilitatea față de politicile lui Barack Obama și influențată de presiuni și manevre din partea lui Benjamin Netanyahu. Pe de altă parte, aceleași informații sugerează existența unei urgențe reale, ceea ce poate fi interpretat ca o justificare pentru război și blocadă.
Oferta lui Zarif — și de ce este problematică
Merită urmărit și un articol din Foreign Affairs semnat de fostul ministru iranian de externe Javad Zarif, principalul negociator al Iranului pentru acordul nuclear. În el, Zarif propune un cadru pentru încheierea războiului — venit, desigur, din partea unui reprezentant al regimului, dar unul care nu face parte din structurile dure ale Gardienilor Revoluției. Dacă informațiile despre un nou acord sunt corecte, poziția sa ar putea prevala.
Această abordare se bazează pe ideea că lumea ar trebui să accepte un program nuclear civil limitat în Iran și, în același timp, să lase regimul în pace, punând capăt izolării economice și financiare (adică sancțiunilor). Prima parte este discutabilă, dar defensabilă; a doua este problematică, deși într-un mod paradoxal totuși justificabilă. Partea nespusă este însă cea care, pentru mulți, face acordul inacceptabil.
În ceea ce privește aspectul nuclear: Iranul, ca semnatar al Tratatului de Neproliferare, are teoretic dreptul de a îmbogăți uraniu la nivel civil, pentru cercetare sau scopuri medicale. Acest drept nu este absolut — poate fi limitat dacă există rea-credință — dar, cu un regim de inspecții suficient de strict, ar putea fi acceptat. Insistența lui Trump asupra „zero îmbogățire” este fie nedreaptă, fie, mai probabil, o tactică de negociere.
Însă deblocarea activelor, ridicarea sancțiunilor și, implicit, prelungirea vieții regimului sunt mult mai greu de acceptat. Este o poziție defensabilă în sensul că Occidentul nu răstoarnă fiecare guvern care își abuzează propriii cetățeni — altfel ar trebui vizate state precum Azerbaidjan, Coreea de Nord, Rwanda, Cuba, dar și China sau Russia. Totuși, un regim care tocmai a ucis mii de protestatari pune la încercare limitele acestui principiu bazat pe suveranitate. Iar peste toate se adaugă faptul că acesta destabilizează și întreaga regiune — aceasta este partea nerostită a problemei.
Iranul a atacat, de fapt, regiunea timp de decenii prin rețeaua sa de miliții proxy, unele de orientare jihadistă, care au alimentat războiul și suferința în Siria și Liban, în Yemen și în teritoriile palestiniene, provocând numeroase probleme și în Irak și, într-o anumită măsură, în Iordania. Hezbollah în Liban/Siria și Hamas, prin conflictul său permanent cu Israel, au fost deosebit de devastatoare. Hamas este considerat principalul motiv pentru care nu există un stat palestinian, iar Hezbollah a afectat profund Libanul, subminând orice idee de suveranitate în această țară. O estimare conservatoare ar atribui acestor grupuri aproximativ un milion de victime. Iar planul lui Javad Zarif ar permite Iranului să continue această dinamică.
Mai reprezintă Zarif pe cineva, în prezent? Situația este complicată de faptul că „regimul” nu este un actor unic și coerent. Sistemul politic iranian este o rețea densă de instituții, personalități și centre de putere suprapuse, în care autoritatea este dispersată și adesea negociată, nu impusă. Chiar și Islamic Revolutionary Guard Corps nu este un bloc monolitic; acesta acoperă domenii militare, economice și politice și nu vorbește întotdeauna cu o singură voce. Figuri care par radicale într-un context pot acționa pragmatic în altul, iar mulți actori traversează granița dintre civil și militar într-un mod care nu se încadrează ușor în categoriile occidentale. Chiar și oficialii de rang înalt își extrag influența din baze instituționale multiple, uneori concurente, iar procesul decizional reflectă adesea negocieri interne complexe, mai degrabă decât o ierarhie clară de comandă.
Un semnal discret din Cisiordania
Ascuns printre titlurile despre război, diplomație și tensiuni regionale a apărut un eveniment aparent minor, dar important: alegerile municipale palestiniene, care pot părea de rutină — dar nu sunt deloc așa.
Prezența la vot în Cisiordania a fost de aproximativ 56%, o cifră care nu indică neapărat entuziasm, ci mai degrabă perseverență. Oamenii au venit. Au votat. Viața civică, afectată dar încă funcțională, a continuat. Acest lucru este remarcabil după ani de paralizie politică și în contextul efectelor unui conflict regional devastator.
Candidații au fost obligați să accepte programul Organizației pentru Eliberarea Palestinei — recunoașterea Israel și renunțarea la lupta armată. Practic, alegerile s-au desfășurat într-un cadru care privilegiază explicit diplomația în detrimentul violenței, marginalizând Hamas și alte grupări radicale.
În ciuda acestor constrângeri, nu a existat boicot, iar alegătorii au participat la un sistem ancorat — chiar dacă imperfect — în logica coexistenței. Acesta este un semnal pe care Israelul ar face bine să-l ia în considerare. Actuala conducere israeliană pare însă incapabilă să-l valorifice.
Conducerea lui Mahmoud Abbas nu inspiră entuziasm. Este îmbătrânit, precaut și adesea perceput ca fiind corupt și ineficient. Totuși, a dat dovadă de curaj prin recunoașterea Israelului, prin explicarea faptului că revenirea palestinienilor în teritoriile de dinaintea statului nu mai este realistă și prin menținerea angajamentului față de cadrul de pace, în ciuda dezastrului din Gaza.
În Gaza, situația rămâne haotică: nu există reconstrucție, nu există un val semnificativ de ajutor și nici o perspectivă politică — deoarece Hamas refuză să cedeze. Atât timp cât nu se dezarmează, condițiile de bază pentru reconstrucție lipsesc, iar civilii continuă să suporte costul acestui blocaj. Între timp, apar informații despre confruntări frecvente între Hamas și miliții locale bazate pe clanuri, grupuri care concurează pentru resurse tot mai limitate, acces la ajutoare și controlul cartierelor. Acestea nu reprezintă alternative politice organizate, ci actori fragmentați apăruți în vidul creat de război și colaps economic. Există și indicii de conflicte interne în interiorul acestor miliții, cu victime în dispute legate de cooperare și autoritate, precum și de răpiri și detenții arbitrare efectuate de Hamas împotriva unor membri ai unor familii influente.
Astfel, viața pentru locuitorii din Gaza este una extrem de dificilă. Iar ceea ce urmează este o dezbatere despre cum ar trebui abordată situația.
Din interior: blocada Gazei (și flotila)
Forțele israeliene au interceptat în ultimele zile o flotilă îndreptată spre Gaza și au reținut mai mulți activiști, ceea ce a declanșat noi controverse privind blocada. Oficialii israelieni au respins acțiunea ca fiind o manevră de imagine și o provocare, susținând că operațiunea a fost desfășurată legal și că orice ajutor ar urma, în cele din urmă, să fie transferat către Gaza.
Incidentul a atras critici din partea unor lideri și activiști europeni, care susțin că reținerile reflectă o abordare israeliană mai dură și o frustrare tot mai mare față de blocadă. Comentatorii israelieni afirmă însă că această acțiune riscă să ofere o victorie de imagine criticilor, fără a schimba semnificativ dinamica de fond a conflictului.
Subiectul a fost discutat și într-o dezbatere la Al Jazeera, la care au participat Lynn Boylan, europarlamentar pentru Dublin și președinta Delegației Parlamentului European pentru relațiile cu Palestina, precum și Heidi Matthews, profesor asistent la York University.
