Defăimările, minciunile și teoriile conspirației sunt muniție pentru Kremlin, scrie CEPA.
În mâinile propagandiștilor de la Kremlin istoria este o armă. Manifestul de război al lui Vladimir Putin a fost un eseu de 5.000 de cuvinte care susținea că ucrainenii sunt din punct de vedere „istoric” ruși. Acum, o nouă istorie de 400 de pagini a Lituaniei adoptă o abordare alarmant de asemănătoare. Scopul este de a prezenta Lituania ca o creație artificială plină de nazism. Cartea nu este o publicație marginală. Vine de la MGIMO, cel mai important institut de politică externă al Rusiei, și este finanțată printr-un grant de la un organism public specializat în (a se citi: înarmarea) diasporei Rusiei. Ministrul de externe, Serghei Lavrov, a scris o prefață de aprobare.
Rezultatul este oribil în multe sensuri.
Afirmația de la început este că Lituania a existat în principal ca mandatar al terorismului polonez împotriva Rusiei (în secolele trecute) și joacă același rol pentru imperialiștii occidentali acum. Despre lituanieni ni se spune că sunt extrem de nerecunoscători, având în vedere că atît conducerea rusă, cât și ulterior cea sovietică, au fost înțelepte, bune și generoase, punctate doar de o exasperare justificată a câtorva extremiști rebeli. Ieșirea Lituaniei din Uniunea Sovietică în 1991 a fost frauduloasă și nedemocratică. După 1918, rezultatul a fost instabil și afectat de extremism.
Printre cei nouă autori se numără Giedrius Grabauskas, un lituanian de stânga dur, care a cerut azil politic în Rusia. Un altul este Maxim Grigoriev, un politolog care a luptat în Ucraina și care prezidează „Tribunalul Public Internațional pentru Crimele neonaziștilor ucraineni”. El a menționat la lansarea cărții că a publicat o lucrare similară despre Ucraina în urmă cu doi ani.
Pentru toate notele de subsol elaborate, bibliografia și (în alte cazuri) autorii autorizați, cartea nu va câștiga premii de la istoricii adevărați. Dar se ridică la niveluri de eufemism de clasă mondială. Iată cum descrie anexarea sovietică din 1940: „Entuziasmul revoluționar al unei părți a populației baltice poate să fi avut o oarecare influență asupra acestei decizii, dar considerentele geopolitice au fost, desigur, principalele”. Aceasta a implicat naționalizarea proprietății pentru o anumită parte a elitei și pentru cei asociați cu dictatura [conducătorului antebelic Antanas] Smetona și membrii organizațiilor naziste, potențiale arestări și expulzări“.
Această referință finală trecătoare este singura aluzie la deportările în masă din statele baltice, în care 200.000 de oameni au fost smulși din casele lor și aruncați în regiuni îndepărtate ale Rusiei. Pactul Molotov-Ribbentrop din 1939, ale cărui protocoale secrete au pus bazele acestor evenimente traumatizante, apare doar într-o mențiune eliptică a primului protest public împotriva unui (nespecificat) „acord soviet-german”, în 1987.
A minți despre istorie este destul de rău. Un guvern german modern care a negat Holocaustul și a justificat acapararea pământului de către Hitler ar putea să-și lovească vecinii considerându-i amenințători. Dar, așa cum am văzut în Ucraina, Rusia îmbină distorsiunile trecutului cu minciunile despre prezent, înfățișând o țară atât de disprețuitoare și amenințătoare, încât constrângerea este singurul demers responsabil. Cartea susține că „ideologia oficială a statului pro-nazist” Lituania se bazează pe „rusofobie, trecută cu vederea de istorie,… o formă radicală de naționalism care justifică orice crime comise în trecut de naționaliștii lituanieni”. Ea descrie o „politică sistematică de presiune și asimilare a etnicilor ruși” cu eradicarea limbii și a educației lor, persecuția mass-media și a Bisericii Ortodoxe și exproprierea proprietăților.
Ţările nordice, ţările baltice şi Polonia vor spori sprijinul şi muniţia pentru Ucraina
