Jurnalul lui Ion Rațiu, februarie 1990: Iliescu apare „huliganilor” benevolent și împăciuitor

Universul.net continuă serialul dedicat însemnărilor din exil ale liderului țărănist Ion Rațiu. Adnotările sale zilnice surprind atmosfera în rândul comunității românești din Marea Britanie în zilele Revoluției din 1989 și primele luni de după prăbușirea regimului comunist.

Afectat de experiența exilului, Ion Rațiu revenea în 1990 într-o Românie postcomunistă prinsă într-un adevărat taifun politic. Ani mai târziu, în 1999, radiografia acelor zile sumbre a fost publicată la Editura Univers în jurnalul „În fine, acasă”, care însumează notele zilnice ale lui Ion Rațiu din perioada decembrie 1989 – decembrie 1990.

În episodul de azi, redăm notele jurnaliere din perioada 22 februarie 1990 – 28 februarie 1990:

Joi, 22 Februarie 1990

Dau interviuri la BBC, VOA și ziarelor Il Messagero și Lunita. Mai ales despre demonstrația și intrarea cu forța în palatul prezidențial de Duminică și demonstrația minerilor de Luni. Totul bine regizat de „Front“, Iliescu apare „huliganilor“ benevolent și împăciuitor.

După masă vine Elisabeth, în același avion cu Gicu Pop.

Suntem invitați la cină, la Casa Lido, de Alec Mally, cu Steven B. Rogers, Directorul „Grants Administration“ și cu Donald R. Norland, „Program Enterprise“ (CIPE). Don a fost ambasador în vreo două țări din Africa. Discutăm pe larg situația din România. Sunt gata să facă raport favorabil, ca fonduri americane să ne fie puse la dispoziție ca să încurajăm antrepriza privată în România. Mi-au plăcut oamenii. În special Don Norland, care a acceptat că UMRL poate să devină instrumentul ideal prin care „dimensiunea economică a libertății“ să fie sprijinită și încurajată în România.

În timpul mesei un mic incident, care mi-a făcut mare plăcere. Fără îndoială americanii au rămas foarte impresionați. Un domn vine la mine, își cere scuze că mă deranjează, și-mi oferă o sticlă de șampanie frumos învelită într-un șervețel. „În semn de admirație pentru tot ce faceți“, îmi spune. Și, ca să sublinieze autenticitatea sentimentelor lui, elegant refuză să-mi spună cine e. Îi strâng mâna, bineînțeles, și-i mulțumesc. Înainte de plecare, totuși, îl rog pe ospătar să afle cine e. În cele din urmă, vine domnul și mă informează că e economist de profesie și lucrează la ROMEXPORT. O mai bună recomandație față de americani nici nu se putea. Le-am atras atenția chiar că nu eram vinovat de aranjarea incidentului!

Vineri, 23 Februarie 1990

Altă zi extrem de grea. Începe cu Petrina care vine, neanunțat, ca să-mi ceară $700, pentru bilete de avion de la Frankfurt la Paris, pentru reprezentanții PNȚ la o Conferință acolo. Merg Coposu și alți doi al căror nume îmi scapă. Îi dau banii, dar numai după ce-i spun lui Cornel, la telefon, că eu nu vreau să devin bancherul Partidului. Nu pentru asta am venit în țară!, i-am spus.

Ioan de Hondol și Victor Crăciun vin să-mi vorbească de 4 publi-cații ce vor să scoată. În primul rând, Neamul Românesc, România Viticolă și Hercules, o revistă de turism și sănătate. Trebuie să le dau un mesaj pentru prima publicație.

Rada, Cărbunaru, Rus, Arambașa și Dobrin vin să-mi ceară să intru în noul „Partid Național Român“, ce vor să înființeze. Le spun că eu sunt pentru găsirea unei soluții pentru împăcare. De altfel, devotamentul meu pentru PNȚ este profund. Ei argumentează că Partidul Național Român e partidul căruia îi aparțin prin tradiție de familie. Oamenii sunt în plină vigoare, iritați că locurile de conducere le sunt blocate de bătrâni în PNȚ. De aceea vor să plece.

Diana Setlacec îmi ia un lung interviu pentru Phoenix. Ea vrea să prezinte, împreună, interviuri cu mine și cu Ion Iliescu. „Sunteți de același calibru și aveți amândoi o priză în imaginația populației“. Mă întreb în ce măsură are dreptate!? Apoi, în alt număr, vrea să facă, tot împreună, interviuri cu Coposu și Brucan. Ideea nu e rea. I-am cerut să-mi arate textul înainte de a-l publica.

De la Iași, o delegație, de la Convorbiri Literare. Ei ar vrea o tipografie. Mi-a plăcut Directorul revistei, Alexandru Dobrescu. Mă invită să le vorbesc la Iași, la Universitate.

Vin, apoi, niște tineri, care vor să meargă la Paris, pe jos. Vor avea un camion în care să doarmă și să-și ducă merindele. Vor bani.

Puiu Boilă, aici pentru ședința șefilor organizațiilor județene PNȚ, vine cu prietenii lui. Toți îmi vorbesc de nevoia ca eu să candidez la Președinție, împotriva lui Iliescu. Traian Cărbunaru îmi face o bună impresie. Le spun că eu nu caut așa ceva. Eu vreau să candidez la Turda, deci la Cluj, de care Turda aparține astăzi. Voi accepta însă onoarea de a candida la Președinție, chiar dacă prea bune șanse nu am să câștig contra lui Iliescu. Dar numai dacă sunt solicitat insistent de Partidul nostru să fac acest lucru, și de majoritatea celorlalte partide în afară de Front. De Partidul Liberal, în primul rând. Îi dau o mașină de scris modernă, care tocmai mi-a sosit de la Cocorăscu din New York. (Mi-a trimis 7.) Puiu Boilă vrea să organizeze o mare adunare la Blaj, la 6 Mai. Ține neapărat ca eu să fac o cuvântare acolo. Tot în Ardeal e tăria noastră, mi-a zis. Și are dreptate.

Dau încă un interviu, la Flacăra (Constantinescu Dumitru). Revistă mult timp sub direcția poetului Adrian Păunescu, notoriu prin amoralitatea lui politică. Când ditirambic sicofant al lui Ceaușescu, când, alungat în dizgrație, subtil critic al „geniului carpatin“.

Părintele Calciu Dumitreasa a făcut o slujbă, azi după-amiază, la crucile din Piața Universității. Foarte multă lume. A venit, apoi, să mă vadă la mine la hotel. Enescu era și el aici. Printre cei din garda lui, era și un teolog care m-a invitat să mă adresez preoților ortodocși. Ei vor avea o mare întrunire, veniți din toată țara, între 4-7 Martie. Fixăm, în principiu, să le vorbesc la 6 Martie „Despre Democrație“.

Ziua se termină cu o insistentă pledoarie din partea tânărului Gabriel Bugnar-Andrei, să începem un post de televiziune. Prieteni de-ai lui au deja permisiune s-o facă. De unde acoperirea cheltuielilor? îl întreb. Din reclamele firmelor occidentale. Nici o șansă, atâta timp cât instabilitatea continuă sub regimul actual. Ne trebuie 6 milioane DM.

Calciu vroia să confirm că UMRL va susține ROMFEST-ul lor la Washington. Sigur că da, i-am zis. Dacă UMRL apare printre organizatori și nu i se mai spune ROMFEST. „Festival Românesc“, sau orice alt nume vor ei, e acceptabil.

Sâmbătă, 24 Februarie 1990

Scriu un mesaj pentru Neamul Românesc, pe care „Societatea Culturală a Românilor de Pretutindeni“ îl vor scoate peste câteva zile. E vorba de renașterea Ligii Culturale și a ziarului lui Nicolae Iorga. Corectez apoi, interviul ce soții Ciomagă au scris pentru Convorbiri Literare din Iași.

Ei sosesc punctual, la ora 10.00 dimineața, dar îi țin până aproape la 11.00, căci era mult de corectat. Iulian e bărbat frumos și ea, Liliana, e bine. Ambii, tineri avocați, dar cu aspirații de scriitori. Ei vor să-mi scrie o biografie. Îmi plac oamenii, dar – ea în special – prea mă ridică în slavă. Ceea ce mă jenează. Pe de altă parte, nu văd de ce ai vrea să scrii biografia unui om încă în viață, dacă nu-l admiri!

La ora 1.00 p.m. precis vine Patrick Leigh Fermour. Luăm masa împreună, cu el și cu Elisabeth. Remarcabil om. Are o memorie extraordinară. Ne-a citat mai multe versuri românești la perfecție și cu un accent foarte bun. Arată foarte bine, deși are, deja 75 de ani.

În timp ce beam un pahar de pălincă, în apartamentul meu, vine și Bubi Truția. Dinu mi se plângea, la telefon, că n-a primit nimic de la el. Bubi e cam nepunctual.

Patrick a venit să scrie două articole despre situația din România pentru Daily Telegraph. Are toată libertatea. Mâine pleacă în Transilvania să se informeze, să simtă atmosfera la fața locului. Vorbim de toate. Explic situația. Îi dau și scrisoarea ce Elisabeth a trimis-o prietenilor ei. Îi va da impresiile ei de felul cum am fost primit în România după un exil de 50 de ani.

M-am culcat puțin și sunt întrerupt, imediat de Ion Ghika. Îmi aduce mesajul Regelui adresat membrilor „Consiliului Provizoriu de Uniune Națională“. (N.B. Ar fi fost bine să-i spună pe nume, corect, adică „Consiliul Unității Naționale“). E, evident, scris de Ionel Stârcea. Nu e rău, deși vorbește numai de Constituția comunistă din 1948, fără ca s-o menționeze pe cea din 1965. Probabil că Stârcea a uitat de ea. Punctul principal e just. Numai reprezentanții aleși ai națiunii pot să hotărască asupra Constituției. Asta zice în esență. Îi atrag atenția lui Ghika că nu e înțelept ca el să înceapă să mă atace în fața altora, cum a făcut-o când era sub impresia că m-am dus să-l văd pe Ambasadorul sovietic. A scăldat-o. A sugerat chiar că Dan Stoica ar putea fi un agent. Ceea ce eu nu cred. Ghika zice că Dan i-a dat informația!? De fapt, e imposibil. Dan ne-a dus, pe mine și pe Tecuceanu, la Atkinson, Ambasadorul britanic. Pe urmă mi-a explicat că ieșirea lui împotriva mea, în fața tuturor la sediul UMRL, a fost o stratagemă ca să vadă reacția celorlalți. Mi se pare cusută cu ață albă toată povestea.

La orele 5.00 vine Dragoș Popescu să ne ia cu mașina la unul din sediile PNȚ, la o întrunire.

Nu mă prezintă nimeni. Vreo 40 de persoane. Începem cam la 5.30 și terminăm după 8.00 Le-am vorbit despre democrație, cu trimiteri și ilustrări din situația noastră actuală. N-am atacat însă, aspectul economic al democrației. Mulți tineri au luat cuvântul.

Roman Lucian a filmat adunarea.

Trebuie să văd ce a realizat, pentru că va fi imperios necesar să fac o casetă pentru campania electorală. Roman vrea să lucreze cu mine dacă reușim să începem un post de TV al meu.

Duminică, 25 Februarie 1990

Ne-am dus, cu Dan Stoica și soția lui, la Snagov și Căldărușani. Zi frumoasă, senină. E mult, foarte mult soare. Ne-am oprit la vila 23, care acum e restaurant, dar pe vremuri era doar pentru uzul lui Ceaușescu și al ortacilor lui. Am ajuns și la ferma din Ghermănești. O țărancă de-acolo, din spatele porții, ne-a informat că de la această fermă era aprovizionat Ceaușescu cu carne, ouă, lapte etc. Pe drum, oamenii m-au recunoscut ori de câte ori am întrebat cum să mergem mai departe. De-asemenea, când am ieșit din frumoasa biserică a mănăstirii. Am stat la slujbă până după citirea evangheliei.

Gaspar ne-a dus cu mașina la familia Toncescu. Nicolae Radu era acolo. De asemenea Ministrul Transporturilor. La despărțire ne-a dat două sticle de vin. Eu i-am dat bătrânului Toncescu cartea mea, Policy for the West.

Discuția n-a fost suficient de interesantă. Doar că ministrul și-a exprimat disprețul pentru Petre Roman. Nimeni n-a fost impresionat de felul cum s-a comportat în Franța. Mi-au dat toți sfaturi. Am nevoie de ele pentru transmisiunea la televiziune, mâine seară. N. Radu e sigur că Frontul va avea în curând mari dificultăți. Vor avea loc demonstrații din partea familiilor victimelor revoluției. Ca să nu fie sacrificiul lor în van.

Luni, 26 Februarie 1990

Ziua începe bine. Patrick Leigh-Fermor vine cu un tânăr gazetar de la Daily Telegraph, Alec Russell, și cu o tânără fotografă, care-și face pozele pe balcon. Patrick pleacă, dar eu mă folosesc de ocazie ca să-l înduplec pe Alec să scrie despre ceea ce ne preocupă. Într-adevăr, suntem alarmați că se răspândește zvonul că PNȚ ar fi antisemit și antimaghiar. Cred că l-am convins. Vroia, însă, să vorbească el cu vreun membru evreu PNȚ și cu lideri ai partidului maghiar.

După multe încercări, am reușit să-l găsesc pe Ion Rus. Am avea noi un membru evreu, pe un oarecare Kuhn, dar n-a fost chip să dăm de el.

Apoi, mi l-a pomenit pe Paul Steinberg, redactor la Vocea Hușiului. Reușesc să vorbesc cu sediul PNȚ de-acolo, îl căutăm pe Steinberg, dar nici pe el nu-l găsim. Intru însă în legătură, tot după multe încercări, cu Andor Horváth. I l-am trecut la telefon lui Alec Russell, dar limbă comună n-au avut. L-am localizat și pe Domokos, șeful partidului maghiar, dar nici pe el nu l-am putut contacta. Cu toate acestea, cred că l-am convins că atacurile contra noastră constituie pură dezinformare. Și l-am numit pe Sergiu Brucan drept inițiatorul ei.

Vine Dumitru Giuglea, Președintele PNȚ din Turda. Mi-i numește și pe ceilalți membri ai comitetului de-acolo. Îmi spune că se caută intimidarea lor. Se lipesc afișe cu zvastice pe sediul din Piața Mihai Viteazul și o bandă de țigani îi amenință cu cuțite. „Eu, seara, nu îndrăznesc niciodată să ies în stradă“, îmi spune.

Doru Novacovici s-a întors din Buzău, unde a întemeiat o filială. E furios că nu-l ținem informat de tot ce facem și e mai ales contra lui Ion Ghika, cu care s-a ciocnit. Ghika vrea ca toate filialele din România să depindă de București, adică de el, pentru că noi i-am dat împuternicire scrisă să ne reprezinte în România. Trebuie să anulăm împuternicirea. Acum că Președintele UMRL e în România, nu mai avem nevoie să fim reprezentați, îmi zice Novacovici. Are dreptate, dar, trebuie, mai întâi, să avem un sediu al nostru, unde să instalăm Centrala România, după cum avem Centrala Londra și Centrala Paris. Enescu să conducă Filiala București, Mihăilescu pe cea din Cluj etc. Pe la orele 12.00 vine Radu Petrescu. Are legături strânse cu Ion Iliescu. Îmi spune că Iliescu nu poate să ia masa cu mine mâine, pentru că pleacă la Ploiești. Dar va fi încântat să iau micul dejun cu el, la orele 9.00 dimineața. Prânzul cu Bubi Truția. Se va pune pe treabă să aducă ziarele străine la București. Va trebui să finanțez, cred, această inițiativă. Vrea un land rover cu care să străbată Transilvania. Va face propagandă printre unguri pentru mine. Trebuie să te cunoască. Eu le vorbesc în ungurește.

Interviul meu urma să aibă loc la programul „Actualități“, după știrile de la 7.00. Au dat însă dezbaterile mini-Parlamentului.

La 9.30 a venit Emanuel Valeriu să mă ia. Sandu Pobereznic vine cu mine. La Televiziune fac cunoștința celuilalt gazetar programat pentru interviul meu. Îl cheamă Vartan Arachelian. E armean, născut în România.

După știrile de la 10.00 ne vine nouă rândul. Citesc textul meu. Așa, pe jumătate liber. N-au fost încântați ce doi reporteri. Au făcut ceva comentarii cam aspre: că nu mai e nevoie de ei căci am vorbit deja despre punctele principale etc. Emanuel, apoi, mi-a adresat prima întrebare. Veți candida la alegeri? Da, la Turda. Vorbesc de Președinție: Veți candida la Președinția României? A urmat un joc de-a ascunselea, el revenind la întrebare, eu declinând să răspund. În cele din urmă am zis: E o mare onoare să candidezi la Președinție, dar pentru asta trebuie să fiu ales. Nu numai de partidul meu, ci de mai multe alte partide. Cuvintele nu sunt exact redate, dar ăsta a fost sensul. Am însă filmul întreg.

Nu mă așteptasem la întrebarea asta. Acasă, Elisabeth, Dănuț și soția lui, Oprea cu un prieten (de la ansamblul care merge la Londra) și Dragoș, toți încântați de cum a mers interviul.

Iau cina în restaurantul hotelului. La o masă vecină patrona Gicu Pop. Am strâns mâna tuturor deputaților britanici invitați la București. Mâine seară vor fi invitații mei.

Marți, 27 Februarie 1990

Mă scol pe la 5 dimineața. Scriu. Anulez programul până la 10.30. La 8.40 sosește Radu Petrescu cu Măgureanu, Consilierul lui Iliescu. El e din Cehul Silvaniei, de lângă Zalău. Conduce el mașina. Îl iau pe Sandu cu mine. Sunt invitat, cum am spus, pentru micul dejun la Iliescu.

Sosim la timp, dar Iliescu își cere iertare. O să întârzie cam o jumă-tate de oră, căci s-a culcat după ora 1.00 azi dimineață. Ne servesc niște virșli, cum le spunem noi în Ardeal. Și beau o ceașcă de ceai.

Zâmbitor, afabil, Iliescu, foarte prietenos. Îi ofer un exemplar din Policy for the West (Politică pentru Occident) și-i dau o dedicație. Spercă n-o considerați impertinentă, i-am zis. „Domnului Ion Iliescu, Președintele României, în dorința fierbinte că-și va îndeplini rolul istoric ce-i revine“. Și pun data. A citit-o și ochii ni s-au întâlnit, o clipă.

Pentru mine, întoarcerea în țară este urmarea unui profund devotament. Voi face tot ce-mi stă în puteri pentru a aduce democrația în România. I-am atras atenția că-mi lipsesc mijloacele. N-am casă, UMRL n-avem sediu, vrem să publicăm un ziar și să înființăm un post de televiziune. Le-a acceptat pe toate. Tacit. Cu excepția televiziunii, unde a fost de acord să avem noi canalul nostru, în cadrul Televiziunii Române Libere. Dar să fie sub administrația noastră integral.

Petrescu a făcut o lungă perorație. Trebuie să păstrăm o legătură pentru binele țării. Eu am atâtea calități, atâtea legături în Occident. El, Iliescu, are nevoie de competențele mele. Mai ales în problema iredentismului maghiar, care-și ridică amenințător capul.

Iliescu a vorbit mai ales de schimbările care trebuie să aibă loc. Privatizarea e greu de realizat. Va dura foarte mulți ani. L-am contrazis. Sunt convins că se va putea face remarcabil de iute. „Eu sunt un om practic. Nu aplic nici o doctrină. Țin seama de realități“, mi-a zis. Mă bucur să aud astfel de sentimente din partea unui fost comunist, i-am spus, râzând. A râs și el și Sandu era cât pe ce să izbucnească în hohot.

Eram pe dealul Patriarhiei. Acolo locuiește. Ne-am dus să vedem Camera unde au loc dezbaterile CPUN și în Catedrala Patriarhiei. Era multă lume la rugăciune și vreo două slujbe erau în curs. Măgureanu mi-a promis să-mi trimită extrase dintr-o nouă carte iredentistă maghiară despre Ardeal. I-am cerut s-o facă în traducere englezească. Voi interveni. M-a invitat, apoi, să-mi arate ce a construit Ceaușescu. Palatul Republicii și clădirile bulevardului „Victoria Socialismului“.

Omul ăsta a suferit de gigantism, i-am zis. A suferit de multe. Ne-am gândit de multe ori să apelăm la dumneavoastră să ne scăpați de el. De ce n-ați făcut-o?, l-am întrebat. Ne-am despărțit, Măgureanu referindu-se la lealitatea ardelenească etc.

L-am asigurat că eu voi continua să lupt pentru democrație, cu orice preț și că voi fi fericit dacă și ei, adică Iliescu, vor face același lucru.

Revenit la hotel, iarăși un du-te-vino neîncetat. (Vezi condica) Cină cu delegația parlamentară britanică în restaurantul „Balada“ al hotelului. Atmosferă bună. Cred că le-am schimbat puțin ideile pre-concepute. Mi-a plăcut Paul Channon în special, cu care am stat mai mult de vorbă și după cină, în barul hotelului. Cu el și cu gazetarul Bruce Anderson. Ultimul, cam plictisit.

Toate discuțiile m-au lăsat, însă, foarte îngrijorat. Imaginea noastră, a PNȚ, este foarte slabă. Bătrâni, incapabili, numai Frontul poate guverna. Ceea ce e mai grav e că toți îmi afirmă că această concluzie e împărtășită de toate ambasadele occidentale, de englezi și de americani în special.

Miercuri, 28 Februarie 1990

Grupul Rada-Cărbunaru etc. (vezi 23 Februarie) vin să-mi vorbească. Ei ar vrea să formeze un nou partid cu mine în fruntea lor. Refuz categoric. Accept însă sugestia lor, să facem un film care să schimbe imaginea PNȚ de babalâci. Interviuri etc. Din nou nici un moment liber.

La orele 11.00 plec la sediul partidului. Sunt primit din nou excepțional de prietenos de toți tinerii și bătrânii care nu sunt la con-ducere – căci ăștia nu prea mă au drag.

La 12.00 sosesc parlamentarii englezi: le fac eu o mică disertație. Explic situația actuală: lipsa de acces la Radio și TV în egală măsură, șicanele, intimidarea, brutalitatea, cele două omoruri împotriva unor membri ai partidului nostru la Bacău și dezinformarea. Insist mai ales asupra acestui aspect și resping acuzațiile că PNȚ ar fi antimaghiar și antisemit. Cred că am reușit să-i conving.

Vine Ion Puiu. Ia comanda ședinței. Anunță că este numărul 2 în partid. Își cere iertare că a venit cu întârziere, care se datorează unei situații extrem de serioase și grave. Aseară, statuia lui Avram Iancu, eroul nostru național, din Târgu Mureș, a fost acoperită de vopsea și i s-a pus un placard, în ungurește, cu vorbele: Luați-v-o, și cărați-vă cu ea. Perorația nu s-a mai oprit, după asta. Atât Winston Churchill, cât și Julian Amery și Paul Channon, au încercat, în diverse feluri, să schimbe subiectul, să sugereze că trebuie să uităm trecutul, să avem o reconciliere ca cea franco-germană. N-a fost chip. Puiu s-a întors la aceeași temă, de fiecare dată. În cele din urmă, Amery ne-a mulțumit pentru primire. Aveau un angajament la prânz! Și au plecat. I-am con-dus la automobilele în care au venit și pe drum, am explicat că Puiu a suferit 18 ani de închisoare și mulți ani de arest la domiciliu. But he is your leader, mi-a spus Winston. Adevărat dezastru. Eram la stânga luiPuiu și i-am tot făcut semn cu piciorul să-l fac să înceteze. Imposibil. Am fost așa de amărât că e greu să o pun în cuvinte.

A fost un dezastru, i-am spus lui Bani Ghica, căci am luat masa cu el și cu soția lui. Adevărată plăcere pentru Elisabeth căci amândoi vorbesc foarte bine englezește. Bani a fost educat la Universitatea din Birmingham, a jucat rugby și a ajuns să fie căpitan al echipei României. E foarte trist. Omul ăsta, cu care am suferit atât în închisori și la munca silnică, e depășit. Nu poate să facă față situației. Se referea la Puiu Coposu. Și el, ca și Jovin, vede necesitatea unei schimbări la șefia partidului. Găsește că numai eu am calitățile și prestigiul necesar pentru o asemenea responsabilitate. Sincer, eu n-o vreau. Situația e prea fluidă. Intrarea mea în conducerea PNȚ, în orice funcție, nu e dorită, pentru că cineva se va simți lezat și micșorat în importanța lui.

Seara, la recepția dată de ambasadorul britanic, Michael Atkinson, pentru J.A. Redwood, „Minister for Corporate Affairs“ în Departamentul Comerțului și Industriei (D.T.I.). Multă lume, în afară de delegația britanică. Ministrul de Externe Adjunct Mitran, Aurel Ion, Subsecretar de Stat la Ministerul Comerțului Exterior, Ghica, fost ambasador la Londra etc. Mulți mi-au vorbit și toți s-au referit la interviul meu de luni, la TV.

La cină, Atkinson m-a plasat la o masă cu Redwood, Amery și Sir Mark Russell. Deci, la masa principală. Și Radu Câmpeanu, Ion Puiu, Cunescu și încă vreo câțiva lideri ai Opoziției au fost prezenți. Am vorbit cu ei, dar prea puțin. Gicu Pop e, evident, foarte influent. Toată lumea vorbește despre posibila mea candidatură la Președinția României.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here