„Pandemia a arătat că lanțurile de aprovizionare vor trebui regândite, cu un accent mai mare pus pe diversificarea furnizorilor, producția internă și stocare. Provocarea va consta în găsirea unui echilibru, asigurându-ne că o politică industrială țintită și limitată nu devine o acoperire pentru protecționism”, scrie Richard Haass, pentru Project Syndicate.
„Două zicale îmi vin în minte când scriu: „Nu pune toate ouăle într-un coș” și „Un lanț este la fel de puternic ca veriga cea mai slabă”. Luate împreună, cele două maxime rezumă anxietățile actuale legate de lanțurile de aprovizionare.
Aproape orice și tot ceea ce este produs în lume, în zilele noastre, poate fi rezultatul unui lanț de aprovizionare: o serie de pași în care materiile prime și componentele sunt produse, asamblate și apoi comercializate într-o singură țară sau în lume. Unele produse pot necesita mii de pași care să includă sute de companii din zeci de state sau țări.
Lanțurile de aprovizionare au fost construite și întreținute în general cu prea puțină atenție la rezistența lor. Menținerea costurilor a fost esențială. Aceasta a însemnat adesea dependența de un singur furnizor sau producător cu costuri reduse și limitarea mărimii stocului. „Just in time” a fost conceptul care reflecta dorința de a minimiza decalajul dintre momentul în care un articol a fost produs sau achiziționat și momentul în care a fost vândut.
Dar asta era valabil înainte de COVID-19. La începutul crizei, a existat un deficit acut de echipamente de protecție personală (EIP) și de produse farmaceutice. Acum, lanțurile de aprovizionare funcționează, dar adesea cu întârzieri lungi legate de transport. În cenrul atenției a ajuns, astfel întrebarea cu privire la modul în care se poate crește cel mai bine rezistența lanțului de aprovizionare.
Viitoarele focare de boli infecțioase s-ar putea dovedi mult mai perturbatoare. În plus, oricare dintre efectele din ce în ce mai frecvente și severe ale schimbărilor climatice – inclusiv incendii, uragane și inundații – ar putea închide un sit de producție câteva săptămâni sau luni. La fel, războaiele dintre țări nu pot fi excluse, iar războaiele din interiorul lor sunt relativ banale. Apoi, există potențialul grevelor, accidentelor nucleare, cutremurelor, avariilor mecanice și terorismului.
Un al doilea motiv pentru îngrijorarea sporită cu privire la lanțurile de aprovizionare ține de cât de dependentă a devenit lumea de China, cel mai mare producător mondial, pentru bunuri critice. Pandemia a dezvăluit că multe țări depind de China pentru cea mai mare parte a EIP, iar decizia Chinei de a bloca exporturile acestor bunuri a dus la o penurie generalizată. Există, de asemenea, îngrijorarea că o Chină din ce în ce mai asertivă ar putea încerca să exploateze dependența lumii de ea în scopuri politice.
Există o serie de modalități de gestionare a acestor riscuri. Una este reducerea dependenței de un singur furnizor intern sau străin al unor mărfuri sau componente critice. Acest lucru s-ar putea traduce prin contractarea cu, să zicem, o jumătate de duzină de furnizori, astfel încât, dacă s-ar întâmpla ceva unuia sau chiar mai multora dintre ei, țările dependente nu ar fi afectate.
Problema este că asigurarea unei redundanțe adecvate poate fi dificilă. Este posibil să nu existe alternative din punct de vedere al calității și capacității – iar dezvoltarea acestora poate fi costisitoare și poate dura luni sau ani. Dar s-ar putea să merite să o faci în anumite domenii, în special în rândul partenerilor apropiați și aliaților.
O a doua abordare este de a solicita ca o parte sau toate componentele critice, medicamentele sau tehnologia să fie fabricate pe plan intern. Aceasta nu este o garanție împotriva întreruperii, deoarece o fabrică internă poate fi, de asemenea, scoasă din rețea din mai multe motive, dar creează locuri de muncă și reduce o parte din incertitudinea de a depinde de surse străine îndepărtate și dincolo de controlul cuiva.
Dar reeșalonarea va necesita timp și va adăuga costuri producției, care ar trebui să fie transferate consumatorilor sau compensate de subvenții guvernamentale. Iar un rol guvernamental mai larg în economie este adesea o rețetă pentru risipă și corupție.
Comerțul internațional este susținut de conceptul de avantaj comparativ, potrivit căruia o țară ar trebui să producă ceea ce este relativ bun și să importe acele articole care sunt relativ mai scumpe pentru a le produce. Reziliența lanțului de aprovizionare, totuși, va însemna în mod necesar luarea unor decizii ineficiente din punct de vedere economic, deoarece țările vor dori să își consolideze securitatea națională prin producerea de articole pentru care nu se bucură de un avantaj comparativ.
Dar mai este ceva. Cine ajunge să decidă când poate considera un guvern că o parte sau totul dintr-un anumit obiect trebuie să fie produs acasă? Introducerea obligativității producției interne seamănă cu o substituire a importurilor, o formă de protecționism în care producătorii autohtoni au prioritate față de rivalii internaționali.
Gândiți-vă la asta: dacă fiecare țară ar impune producția internă de articole „strategice”, comerțul global, un motor puternic al creșterii economice, s-ar micșora drastic chiar atunci când este nevoie de mai multă creștere pentru a scoate lumea din recesiunea indusă de pandemie. Cel puțin, orice mișcare în direcția creșterii producției interne de articole desemnate ar trebui să fie pusă în aplicare în mod coordonat de Organizația Mondială a Comerțului, lucru probabil mai ușor de spus decât de făcut.
Mai trebuie avut în vedere și altceva: stocarea. Guvernele ar putea construi și umple stocuri de componente critice necesare economiei și societății lor pentru a oferi amortizarea necesară în cazul întreruperilor inevitabile ale lanțului de aprovizionare. Unii fac deja acest lucru pentru petrol și mineralele și mărfurile selecte. Stocurile ar putea fi umplute în mod natural, fie prin importuri, fie prin producția internă indusă de piață, pentru a evita capcanele protecționismului. Ar putea fi, de asemenea, stabilite aranjamente de colectare sau partajare a stocurilor cu alte țări pentru a reduce în continuare vulnerabilitățile.
Orice recurs sporit la stocuri implică costuri mai mari, deoarece acestea trebuie acumulate, iar o parte din ceea ce este cumpărat poate rămâne neutilizat sau poate deveni inutilizabil. Și este imposibil să știi întotdeauna dinainte de ce va fi nevoie. Totuși, stocarea are sens.
Criza COVID-19 a dezvăluit că interconectarea aduce beneficii, precum și riscuri pentru noi toți. Pentru a aborda unele dintre aceste riscuri, lanțurile de aprovizionare vor trebui regândite, punând mai mult accent pe diversificarea furnizorilor, producția internă și stocare. Provocarea va fi să atingem un echilibru necesar, asigurându-ne că o politică industrială direcționată și limitată nu devine o acoperire pentru politici costisitoare care amenință creșterea economică și comercială.”
