Cine a refuzat constant să meargă la vot, are de data asta toate motivele să o rupă cu tradiția: până la urmă, nu întâlnești la tot pasul un scrutin de care țara atârnă ca de un fir de păr. Dacă va ieși bine, vom continua înainte și probabil vom fi ceva mai performanți căci lecțiile primite în ultimele zile au fost usturătoare și pot schimba multe în bine.
Cine a fost la vot în primul tur, dar a ales candidații suveraniști cu gândul sincer că doar ei mai pot salva România – moral și material – are azi toate datele pentru a înțelege că cei doi suveraniști au o singură mumă: Muma Rusia.
Cine a fost la vot, dar nu a votat nici cu Lasconi, nici cu Simion și Georgescu, să fie sigur că azi nu mai e loc de dileme. Amenințarea la adresa României este existențială, țării noastre Rusia i-a declarat război hibrid.
Iar cine a votat în primul tur cu Elena Lasconi, nu doar că are de ce să fie mândru pentru intuiția fantastică demonstrată, dar ar fi indicat să pledeze cauza Lasconi-Europa-NATO pe lângă colegii, amicii, prietenii și rudele care fie încă nu s-au hotărât, fie nu vor să meargă la vot, fie înclină spre omul Rusiei. Oricât de inconfortabil este adesea un astfel de lobby al disperării, disconfortul pălește pe lângă tributul odios pe care-l va lua ulterior pasivitatea.
Nu ne-am fi aflat aici dacă în varii sfere de decizie instituțională luciditatea ar fi prevalat din timp, nu doar pe ultima sută de metri. Dar pentru a trage la răspundere vinovații și pentru a întări mecanismele statului altfel încât așa ceva să nu ni se mai întâmple e imperios necesar ca viitorul președinte al României să nu fie candidatul Rusiei.
Pe de altă parte, decizia fiecărui alegător potențial din categoriile schițate mai sus ar putea fi mult ușurată dacă aruncă un ochi ager asupra profilului celor doi.
Călin Georgescu este un produs clasic al “lumii vechi”, acea lume pe care, acum 35 de ani, crezusem că am îngropat-o odată cu cadavrele dictatorilor Nicolae și Elena Ceaușescu.
Conectat la foștii securiști și noii afaceriști, ei înșiși schije ale fostului securism și defunctului comunism, Călin Georgescu a avut deschise toate porțile aurite ale devenirii.
A mers la studii în Occident la mijlocul anilor ’80. Așadar, fix în cea mai neagră perioadă a Epocii de Aur. Atunci când închisorile iarăși se umpleau de martiri, ca-n vremea lui Dej, când cei mai disciplinați cetățeni visau maximum la un mini-turneu prin țările lagărului socialist, când pașaportul era la cheremul Securității, tovarășul agronom Călin Georgescu a putut studia în Marea Britanie și America.
Mâinile invizibile ale regimului i-au netezit încă de pe atunci calea și au continuat s-o facă și după 1990. A intrat fără concurs în Ministerul de Externe și a fost ținut acolo în ciuda mediocrității dovedite.
Ba mai mult, mâinile invizibile ale foștilor securiști i-au împodobit ulterior CV-ul, lipindu-l de tot felul de asociații și organizații goale de conținut, dar cu titulaturi înșelătoare. Așa a ajuns Călin Georgescu să se lipească de sigla ONU, deși nici măcar pe post de băiat trimis după țigări nu a activat în acea organizație.
În sfârșit, toate aceste detalii au ieșit acum la suprafață și îl putem măsura, în sfârșit, pe Călin Georgescu la adevărata sa valoare… de non-valoare.
Individul a mințit de-a rupt, a fost umflat cu pompa până a crăpat.
Oare câți dintre noi, oamenii de rând, am avut parte de asemenea noroc în viață: să nu faci nimic, să nu știi nimic, dar totuși să ajungi sus și să trăiești ca un boier? Ei bine, cine n-a fost securache, nu s-a pricopsit precum Călinache.
Comparați acum acest parcurs de impostor cu aere de primadonnă cu parcursul în viață al contracandidatei sale.
Elena Lasconi reprezintă tot ceea ce Călin Georgescu nu este, dar se chinuie să pară.
Fată simplă din popor, nu băiat de băiat din Sistem.
Copilărie grea, adolescență pe măsură, tinerețe încovoiată de muncă. Multă, multă muncă!
De la ea, din Hațeg, a ajuns la București pe propriile picioare: fără sprijinul lui mama și fără sprijinul lui tata. Fără proptele puse la tot pasul de securiști bătrâni și versați în rele.
A făcut un liceu, apoi s-a măritat. A făcut un copil la o vârstă încă fragedă, dar l-a crescut singură, căci a divorțat.
În loc să se oprească din drum la numai 20 de ani, precum 99,99% dintre fetele de condiția ei socio-economică, Elena Lasconi a mutat munții.
Și-a crescut singură copilul, s-a angajat în presa locală, a început o facultate și a terminat-o, a mai făcut una ulterior. În final, a fost promovată la București: pe munca și pe puterile ei, fără proptelele invizibile, dar super eficiente care l-au catapultat pe Călin Georgescu de la stadiul de nimeni la cel de nimic cu ifose.
Femeile sunt, probabil, primele care pot înțelege cu adevărat de ce eforturi colosale a fost în stare Lasconi pentru a ajunge omul împlinit care este azi: copil pe picioarele lui, căsnicie funcțională (a doua, iată, a fost cu noroc), școală BBC, carieră în ProTV (ani la rând, un soi de Everest pentru aspirații la un traseu în jurnalism), primar votat de două ori, iar acum candidat la prezidențiale.
La acest capitol, cel al candidaturii la prezidențiale, aș deschide o paranteză de mea culpa: m-am numărat printre primii săi critici la începutul campaniei, dar pot să recunosc acum că ultimele două săptămâni au fost o revelație. Este fantastic modul în care se descurcă Elena Lasconi de când se află sub presiunea infernală de a fi salvarea de care se agață viitorul acestei țări. Este fantastică viteza cu care a progresat în noua haină, cea de prezidențiabil.
Probabil că și lucrul acesta are rădăcini în traseul dificil pe care l-a avut de înfruntat de-a lungul vieții și pe care l-a dus până la Finish, pornind din cel mai prost pole-position posibil. Deduc acum că Elena Lasconi este genul de persoană care arată cu adevărat ce poate și că poate tocmai atunci când e cel mai dur încercată. Pentru un președinte de țară, asta e calitatea supremă: eficacitate, calm și luciditate în condiții de stres extrem. Închid paranteza.
Povestea de viață a Elenei Lasconi nu poate decât să inspire și inspiră în stilul basmelor de tip Cenușăreasa, al poveștilor care te țin într-una cu sufletul la gură, dar care se încheie spectaculos și răcoritor cu happy-end-ul care te ajută să dormi bine.
Prin comparație, povestea de viață a lui Călin Georgescu este tot ceea ce au urât românii mai mult în tranziție: căpătuiala impostorului, norocul celui pus pe rele, aroganța arivistului, boala celui însetat de putere, cinismul celui care calcă pe cadavre.
Cine face un exercițiu cinstit de introspecție nu are cum să nu se regăsească în Elena Lasconi, nu are cum să se vadă pe sine în Călin Georgescu.
Mai mult, Lasconi este și un tărâm al imperfecțiunii. E imperfectă, da, dar nu ascunde acest lucru și tocmai asta o face autentică. Pe când, Georgescu… Georgescu e imperfectul reprimat. Se crede superior oricărei forme de viață umană de pe această planetă, e preocupat non-stop să dea cu un strat gros de fard pe fiecare rid adânc ce îi brăzdează personalitatea. Se crede alesul și trimisul lui Dumnezeu pe pământ, e singurul individ de pe Terra care susține că a intrat ca un ales în contact cu extratereștrii.
Doare, doare tare când te gândești că un astfel de om poate ajunge președinte!
Proclamă deschiderea față de cei din jur, dar îl vedem iritat până în pragul crizei de nervi atunci când un biet jurnalist îi adresează cea mai banală întrebare.
Nu recunoaște că poate greși, nici că a greșit cândva, nici nu oferă detalii verificabile referitor la câteva aspecte-cheie: ce a făcut pe unde a fost, de ce a fost pe unde a fost, cu cine se însoțește, pe cine servește?
Se răzgândește de ochii lumii atunci când se simte încolțit (vezi cazul ieșirii din NATO și UE), dar are o spaimă pe care nu o mai vezi la nimeni în a se delimita de Vladimir Putin (deunăzi tocmai l-a zugrăvit din nou pe criminalul moscovit ca pe patriot fără cusur).
Comparați asta cu curajul extraordinar al Elenei Lasconi de a-și asuma public și necondiționat ce și cum gândește. Cum și unde vede România. Cu cine se însoțește.
Ce vrem până la urmă? Un președinte secretos până în măduvă sau deschis fără rezerve? Un președinte dovedit din timp capabil de trădare tocmai când suntem atacați sau unul care pledează pentru întărirea relației cu singurii de pe lumea asta care ne garantează de 20 de ani securitatea – NATO și SUA?
Știu, Călin Georgescu vorbește într-una despre pace. Deși evită să ne spună cum o va asigura. Deși îl admiră pe Putin, omul care a readus războiul în vecinătate. Deși, tocmai pentru a-l vedea pe Călin Georgescu președinte, Rusia a dezlănțuit câinii războiului hibrid împotriva României.
În fine, să nu ne scoată din minți faptul că susținătorii lui Călin Georgescu sunt tocmai politicienii vechi, cei care acum opt ani au declanșat asediul la statul de drept?
Să trecem cu vederea faptul că-i sunt alături fix arhetipul românesc al corupției și furtului din avutul statului, Adrian Năstase – “Năstase patru case”? Și arhetipul românesc al furtului intelectual – Victor Ponta, amicul fugarului Sebastian Ghiță?
Cum așa? Cum de s-au lipit cu atâta seninătate mânjiții de imaculat? Vechiul sistem de așa-zisul outsider? Rusia lui Putin de suveranistul lu’ pește? Neo-legionarii și interlopii de apologetul păcii și al îndumnezeirii la tonă?
Există o vorbă românească, strămoșească, profundă: Spune-mi cu cine te însoțești ca să îți spun cine ești.
Călin Georgescu sau Elena Lasconi? Să ne gândim de două ori și să votăm cu cap!
- PS: Mai e ceva, ceva fundamental: Elena Lasconi sparge tiparele care ne-au înnebunit în ultimii 35 de ani. E prima femeie din România, care a ajuns atât de departe fără să fi promovat pe motiv că a fost amanta, nevasta sau secretara cuiva. Elena Lasconi le demonstrează femeilor că până și în țara asta plină de politicieni bărbați-fatali se poate. Se poate să muncești pe brânci, să fii femeie, să ai familieim, să ai carieră de succes și să ajungi în vârful vârfurilor. Călin Georgescu, în schimb, nu ar fi răzbit până aici fără sugar dady politici, la București, și un sugar dady geopolitic, tocmai la Moscova.
