Ieșirea în decor a ambasadorului Chinei la Paris reflectă cum nu se poate mai bine modul în care Beijingul vede azi lumea.
Într-un moment în care se acumulează indiciile că regimul Xi Jinping se pregătește de o aventură militară similară celei în care a pornit Putin în 24 februarie 2022, remarcile ambasadorului Lu Shaye, pe marginea suveranității statelor din spațiul ex-sovietic, sunt chiar „logice”. În esență, ele reprezintă o piesă din puzzle-ul conceput de China pentru legitimarea unei viitoare invazii în Taiwan. Căci, ar curge argumentația chineză în acest siaj, nu doar Taiwanul are un handicap de substanță în ceea ce privește statalitatea, suveranitatea, autenticitatea și legitimitatea, ci și atâtea alte țări, de pildă cele care și-au dobândit independența odată cu prăbușirea URSS. Iar China, prin urmare, nu face decât să repare ceea ce a stricat la un moment dat istoria.
Pe cât de seducătoare o fi, pentru vulturii de la Beijing, un asemenea fir logic, pe atât de letal s-ar putea el dovedi la un moment dat… tocmai pentru Beijing. Căci relativizând în așa hal lucrurile, te poți trezi tu însuți cu o mișcare de bumerang, sub forma chestionării propriei suveranități, integrități, autenticități și legitimități. Până la urmă, Chină de azi nu a avut nici ea, dintotdeauna, harta politică și geografică la care se raportează acum.
Însă discuția asta o vom lăsa pentru o dată ulterioră.
Pentru moment, derapajul amabasadorului chinez în Franța e relevant în primul rând sub trei aspecte care vizează axa trecut recent – prezent – viitor apropiat.
- Ecourile vizitei președintelui Emmanuel Macron
- Anularea de către China a „prieteniei fără limite” cu Rusia
- Dificultățile pe care le întâmpină pregătirile pentru invazia chineză în Taiwan din cauza invaziei ruse din Ucraina.
1. ECOURILE VIZITEI LUI MACRON. Este mai mult decât o ironie și mai mult decât elocvent faptul că un derapaj de o asemenea natură a venit tocmai din partea ambasadorului chinez la Paris.
Intervenția diplomatului nu a făcut decât să întărească ideea că, la cel mai mic semn de slăbiciune occidentală, Beijingul e pe fază și va lucra la adâncirea ei.
Ceea ce a putut spune ambasadorul chinez, tocmai la o televiziune franceză, seamănă cu reacția rechinului atunci când simte mirosul de sânge.
De aceea, repet doar ceea ce scriam acum nici două săptămâni, comentând neinspirata, dar vindecătoarea vizită a lui Macron acasă la Xi:
- Prin vizita sa la Beijing – de la aspectele de protocol, trecând prin cele ce țin de substanța conversațiilor cu omologul Xi și până la declarațiile publice de după ale liderului francez, Emmanuel Macron a făcut și mai limpede ceea ce era deja evident: Europa are nevoie de consecvență în conceperea propriei securități, are nevoie de coerență în abordarea acesteia și are nevoie de forță pentru impunerea ei.
- În același timp, deși urmărise contrariul, liderul de la Paris a reafirmat, prin modul în care a decurs vizita de stat la Beijing, că, la ora adevărului, sursa celor trei aspecte legate de securitatea europeană nu se află pe malul „nostru” al Atlanticului, ci pe malul „lor”, cel american.
- Dependența extinsă a Europei de SUA și rolul crucial al factorului american pentru pacea, înțelegerea și bunăstarea de pe „bătrânul continent” probabil vor fi mai puțin puse în discuție după vizita strâmbă a liderului Franței, în China decât fusese cazul anterior deplasării.
Practic, cu câteva fraze, ambasadorul Chinei la Paris a pus și mai mult la pământ tentațiile politicii externe macroniene pe dosarul Beijing, a proiectat într-o lumină și mai dubioasă vizita liderului francez, a făcut lumea liberă și mai atentă la amenințarea „activă” pe care o reprezintă actualul regim comunist chinez.
Nu e rău deloc!
2. ANULAREA „PRITENIEI FĂRĂ LIMITE”. După cum scriam la începutul lui aprilie, „nu putea veni o confirmare mai oficială și mai spectaculoasă a absenței absenței limitelor în cadrul frumoasei prietenii ruso-chineze decât cea obținută de New York Times de la ambasadorul Beijingului la UE”.
- A pățit ceva, între timp, ambasadorul Fu Cong? Nu.
- Au retractat chinezii, de la nivel superior și în vreun fel convingător, spusele ambasadorului Fu Cong? Nu.
- S-au zbătut rușii, în culise, pentru a obține cele două de mai sus? Destul de probabil, dar rezultatul pare să fi fost cam ca ofensiva lor de iarnă din Ucraina – în care s-au zbătut, au pierit la rată mai mare, dar au bătut pasul pe loc.
- Prin urmare, rămâne valabil ceea ce a zis ambasadorul Fu Cong, anume că, dincolo de retorică, nu există nicio „prietenie fără limite” între China și Rusia? Absolut.
Iar modul în care Beijingul a tratat mai recentele afirmații ale ambasadorului chinez la Paris nu face decât să întărească această perspectivă.
La două zile după remarcile lui Lu Shaye, un purtător de cuvânt al MAE de la Beijing a venit cu precizările corect politice ale diplomației chineze, standard în astfel de situații: „China respectă statutul de stat suveran al republicilor după dizolvarea Uniunii Sovietice”.
Însă în ciuda șablonului și aspectului de fard, această precizare, formal cel puțin, sugerează o distanțare a Beijingului de afirmațiile ambasadorului său din Franța. Ceea ce reprezintă deja infinit mai mult decât tăcerea strategică, nu doar tactică, a Beijingului, după declarațiile ambasadorului său la UE, în chestiunea adevărului adevărat din relația cu Moscova.
Așadar, nu e deplasată concluzia că, ușor cu manta, folosindu-se de cazul diplomatului său de la Paris, regimul Xi i-a reconfirmat regimului Putin că lucrurile chiar stau așa cum spusese diplomatul său de la Bruxelles.
Nici asta nu e deloc rău!
3. DIFICULTĂȚILE CU PREGĂTIREA INVAZIEI DIN TAIWAN, GENERATE DE INVAZIA DIN UCRAINA. Deși nu fără emoții pentru Kiev și nici fără rezerve și angoase din partea aliaților, sprijinul pe care Ucraina l-a primit din partea a peste 50 de națiuni donatoare este o realitate palpabilă. Iar acest sprijin, după cum o indică destule analize, a transformat Ucraina, în doar un an, într-una dintre cele mai puternice puteri militare din Europa. Nu este pentru prima oară când o armată face asemenea salturi calitative. Americanii, de la începutul până la finalul celui de-al doilea război mondial, sub bagheta gen. Marshall, au ajuns de la o armată aproape de calibrul celei române*, la vremea respectivă, la una dominantă la nivel mondial. Între paranteze fie spus, Marshall era omul fără de care Roosevelt, după cum a recunoscut el însuși, nu putea dormi liniștit noaptea dacă-l știa plecat în afara țării*. Iar americanii au făcut acel salt pe propriile speze. Așadar, se poate chiar mult peste ceea ce a reușit in zilele noastre Ucraina.
Pe dimensiunea civilă – în speță a protejării populației în fața violenței propriu-zise, date fiind bombardamentele sălbatice ale rușilor, ca și a menajării ei sub aspectul condițiilor de trai, atât cât se poate în vreme de război – aliații Ucrainei au mai făcut o minune: sprijinul în materie de apărare aeriană și cel pe palier umanitar (de la bunuri de larg consum la generatoare și sisteme energetice civile) a ajutat populația Ucrainei să traverseze iarna.
Tot acest efort de mobilizare aliată pentru Ucraina a avut un efect imediat și va juca critic în viitorul destul de apropiat.
Efectul imediat s-a materializat prin capacitatea țării agresate de a rezista invaziei ruse și de a efectua contraatacuri menite să împingă agresorul înapoi.
Efectul pe termen lung nu mai are legătură cu invazia rusă din Ucraina, ci cu următoarea preconizată, cea chineză din Taiwan.
Ce înseamnă asta?
Nimic altceva decât că, de mobilizarea occidentală în favoarea Ucrainei e foarte probabil să beneficieze populația din Taiwan. În Ucraina, din mers și nu lipsit de sincope, Occidentul a învățat cum trebuie, cum și cât poate să intervină; ce a mers bine și ce a mers prost; ce merită pe mai departe păstrat și ce anume trebuie evitat.
Din perspectiva asta, chinezii nu ar fi pe o pistă greșită dacă ar simți tentația de a-l lichida ei înșiși pe Vladimir Putin.
Căci prin invazia putinistă din Ucraina, invazia lui Xi Jinping din Taiwan va fi un demers mai dificil decât oricum ar fi fost.
Dacă ajutorul aliat pentru ucraineni a inclus timpi morți, cauzați pe alocuri de dileme, pe alocuri de un deficit de know-how, sunt șanse ca ajutorul pentru taiwanezi să curgă mai lin, deci și mai eficient, tocmai dată fiind experiența acumulată în timpul războiului ruso-ucrainean. Nu se putea ajunge aici dacă Putin nu ar fi atacat, comițând față de chinezi două păcate capitale: că i-a mințit până în ajunul invaziei și că, declanșând invazia, a reînsuflețit alianța transatlantică și i-a oferit rara ocazie de a-și reechilibra metabolismul și perfecționa modul de acțiune.
Privite prin această lentilă, remarcile din aprilie ale ambasadorilor chinezi la UE și la Paris pot fi interpretate astfel:
ÎN PRIMULCAZ – al afirmațiilor ambasadorului la UE – Beijingul a exprimat subtil două lucruri:
- Substanța abordării tradiționale pe care o are față de Moscova – încredere rezervată în momentele de vârf ale relației bilaterale și scepticism neclintit în general.
- Respectiv, frustrarea de a-și fi văzut compromisă „preempțiunea” în materie de război revizionist și totodată anulat efectului surpriză. Pe fondul invaziei ruse, Occidentul a intrat în alertă, a ocupat poziții și chiar a început represaliile. Iar cele trei posturi nu sunt valabile doar în relația cu Rusia, unde sunt doar mai vizibile, ci și pe relația China, axă pe care sunt tot mai puțin invizibile.
ÎN AL DOILEA CAZ – cel al remarcilor ambasadorului din Franța și scurtelor precizări ce au urmat – Beijingul a făcut încă o dată cunoscut întregii lumi faptul că una gândește și alta spune. Gândește ceea ce a zis ambasadorul Lu Sheyan și spune ceea ce a transmis purtătorul de cuvânt al MAE local.
Și ambele situații ajută la decriptarea gândirii lui Xi Jinping.
Nici asta nu e rău!
- *Andrew Roberts, Leadership in war, Penguin, 2019, p. 122
În oglindă – ofensiva ucraineană de primăvară și ofensiva rusă de iarnă
