Probabil că vizita președintelui francez, Emmanuel Macron, e cel mai bun lucru care li se putea întâmpla aliaților de pe cele două maluri ale Atlanticului și aliaților din Asia și Australia ai europenilor și americanilor.
Cel puțin patru argumente conduc la o asemenea concluzie: moment, poză, ecou, consecință.
MOMENTUL. Deși e cel mai delicat moment din ultimii ani, având în vedere că episodul s-a consumat în plin război ruso-ucrainean și chiar înaintea unei ofensive militare a Kievului în care se pun multe speranțe, faptul că Macron a mers acum la Beijing tot este mai benign decât dacă ar fi mers mai târziu, pornind de la premisa că prestația liderului francez ar fi fost de aceeași natură.
Căci mai târziu ar fi putut însemna și un orizont de timp mai îndepărtat decât unul de câteva săptămâni sau luni. Eventual, un orizont de timp care ar fi putut să coincidă fie cu intrarea în linie dreaptă și tentă iminentă a unei tot mai probabile tentative de invazie chineză în Taiwan, fie chiar cu „buza” declanșării acesteia. Oricare dintre cele două astfel de momente ar fi fost infinit mai prost decât actualul, din perspectiva coeziunii, coerenței și depășirii echivocului în rândul membrilor NATO și al țărilor partenere, din afara clubului.
În orice caz, e mai probabil decât improbabil ca o vizită franceză de stat în China lui Xi (și, tot ca acum, îmbrăcată prost, ca „europeană”, prin cooptarea șefei Comisiei Europeană) să fi avut loc la un moment dat.
Așadar, merită transmis „un grand merci” pe adresa lui Macron, căci, grăbindu-se, a făcut mai ușor de gestionat, în rândul aliaților, ceea ce se numește „damage control”.
În primul rând, pentru că a oferit suficient timp pentru repliere și corecțiile care se impun. Practic, prin momentul ales, a fost evitat cel mai prost scenariu, acela de a face reparațiile de rigoare în același timp cu eforturile deja complicate de a gestiona și o relație politico-militară cu China, mult mai profund deteriorată.
POZA. În primul rând, e bine de știut cum stau lucrurile nu doar din semnalele de până acum, ci și din comportamentul „în teren” (chinez) al unei țări-cheie pentru arhitectura de securitate a Europei și dinamica relației transatlantice.
Au putut fi urmărite, prin vizita lui Macron la Beijing, în principal:
- Cât de laxă este, în realitate, poziția președinției franceze față de China, în condițiile în care, în contextul metabolismului instituțional și constituțional francez, șeful statului ține în mână cartea imperială pe direcția din politica externă.
- La ce nivel real este doza de naivitate a Parisului atunci când vine vorba de tratarea, în cel mai dificil context, cu celalalt mare autocrat al lumii, Xi Jinping.
Iar după vizita lui Macron la Beijing se poate deduce că, în ciuda experienței cu Putin, doza rămâne ridicată, puține schimbări de substanță au fost între timp operate.
Acesta e un element-cheie, căci astfel aliații reușesc să se cunoască între ei și mai bine decât deja o făcuse posibil invazia rusă din Ucraina.
ECOUL. Iar mai buna cunoaștere reciprocă nu a întârziat să apară.
Din Europa și din SUA, reacțiile vehemente au venit cu viteza cu care trimitem și primim mesajele pe Whatsapp. Iar vocile care s-au exprimat public nu au făcut economie la venin (cât privește „nedumeririle” exprimate pe canale non-publice, nu cunoaștem situația, că sunt non-publice, dar e de bănuit că nu s-a putut evita încordarea, la Élysée). De altfel, Palatul a revenit cu o clarificare. Iar după cum nota, zilele trecute, The New York Times, în analiza sa, „faptul că această clarificare a fost necesară sugerează cât de mult i-a neliniștit Macron pe aliații săi”.
În același timp, și Parisul a aflat, rapid și cu pielea tăbăcită, care e starea de spirit a aliaților de care totuși Franța depinde ea însăși într-o așa de mare măsură; iar extrapolând nițel, poate anticipa și cât de problematică poate deveni această stare de spirit dacă va fi și mai neatent.
CONSECINȚELE. Bineînțeles, aici e de discutat mai degrabă în planul probabilului și al foarte probabilului (în imediat și pe termen mai lung).
E de așteptat ca Franța lui Macron să umble semnificativ la postura sa exagerat de îmbățoșată în politica externă mare.
Asta însemnând, în primul rând, corecții neplăcute, dar necesare, în cele două mari dosare: China și Rusia. Implicit și în relația sa cu SUA, ca și din perspectiva pretențiilor disproporționate de a-și impune leadership-ul în Europa, prea mult în conformitate cu impresia subiectivă pe care o are despre ea și prea puțin corespunzător capabilităților obiective de care dispune.
Prin vizita sa la Beijing – de la aspectele de protocol, trecând prin cele ce țin de substanța conversațiilor cu omologul Xi și până la declarațiile publice de după ale liderului francez, Emmanuel Macron a făcut și mai limpede ceea ce era deja evident: Europa are nevoie de consecvență în conceperea propriei securități, are nevoie de coerență în abordarea acesteia și are nevoie de forță pentru impunerea ei.
În același timp, deși urmărise contrariul, liderul de la Paris a reafirmat, prin modul în care a decurs vizita de stat la Beijing, că, la ora adevărului, sursa celor trei aspecte legate de securitatea europeană nu se află pe malul „nostru” al Atlanticului, ci pe malul „lor”, cel american.
Dependența extinsă a Europei de SUA și rolul crucial al factorului american pentru pacea, înțelegerea și bunăstarea de pe „bătrânul continent” probabil vor fi mai puțin puse în discuție după vizita strâmbă a liderului Franței, în China decât fusese cazul anterior deplasării.
Este un adevăr care cade adesea greu mai ales la nivelul elitelor din acele țări care odată dădeau ora exactă în plan european.
Dar este totodată o binecuvântare faptul că, deși dinamica și deznodământul celui de-al doilea război mondial au dus la „externalizarea” acestui serviciu, există totuși un furnizor care, deja de opt decenii, se achită chiar admirabil de sarcină.
Benjamin Haddad, unul dintre parlamentarii lui Macron, admitea, recent, că „este foarte dificil atât să avem un dialog special cu țări precum Rusia sau China, cât și să acționăm ca pivot în Europa, construind consens și împingând Europa să-și proiecteze puterea”.
În aceeași analiză, de acum o lună, în care The Economist îl cita pe Haddad, revista britanică îl mai cita, sub anonimat, și pe un consilier prezidențial de la Élysée: „Președintele nu va accepta niciodată faptul că Franța este o putere mijlocie”.
Ei bine, după vizita la Beijing, poate că a venit timpul pentru un time-out de la orgoliosul „niciodată”. Căci nostalgia șic și umflatul în pene pe care nu le mai ai și-au găsit un moment prost de manifestate, acum, când spectrul războiului între giganți a devenit atât de serios.
- P.S.: Pentru Europa, mai multă Chină și mai multă Rusie, dar mai puțină Americă este rețeta sigură pentru mai multă derivă economică, mai multă segregare intra-europeană și mai puțină democrație peste tot pe continent. Iar acces european nealterat la cipurile din Taiwan concomitent cu un diktat chinez total la Taipei are la fel de multe șanse de reușită precum scenariul naiv care bântuia la un moment dat pe la Paris și prin Berlin, cum că ar fi fost posibilă o nealterată securitate pe continent concomitent cu un diktat rusesc la Kiev. Capcana rusească nu mai poate trece neamendată și în cazul Chinei. Ani buni, Europa de Vest văzuse în Rusia mai mult oportunitate, pentru a se trezi cu șocul că nu era vorba decât de mai multă amenințare. În cazul Chinei, din rațiuni economice mult mai evidente decât în cazul istoriei cu Rusia, cuvântul de ordine, „oportunitate”, e încă și mai ispititor. Dar și potențialul amenințării e superior.
Atenție, români din țară și din diaspora! Doare de două ori dacă dau lovitura AUR, Simion, Șoșoacă
