„Știți care este cel mai dramatic sentiment? Să vezi pacienții murind singuri şi să-i auzi cum te roagă să-i ajuţi să-şi ia la revedere de la copiii și de la nepoții lor”. Francesca Cortellaro, șefa departamentului ATI, de la spitalului San Carlo Borromeo din Milano, le dezvăluie, reporterilor de la Il Giornale, felul în care își trăiesc ultimele clipe cei care se sting răpuși de noul coronavirus.
„Vedeții camera de urgență? Pacienții cu Covid-19 intră singuri, nicio rudă nu-i poate însoți, iar atunci când urmează să ”plece”, o simt. Sunt lucizi, nu intră în narcolepsie. Parcă s-ar îneca, dar au tot timpul pentru a înţelege asta.” Ultima a fost aseară. Era bunică, voia să-și vadă nepoata. Am scos telefonul și am sunat-o pe video. Și-au spus la revedere. Curând după aceea, s-a stins. Am o listă lungă de apeluri video. O numesc ”lista de adio”. Sper că ne vor oferi mini iPad-uri, trei sau patru ar fi suficiente, pentru a nu-i lăsa să moară singuri”, povestește Francesca Cortellaro.
Prima linie a războiului cu Covid-19 trece și prin coridoarele unei clădiri cenușii cu un vag aspect sovietic, proiectat de Giò Ponti în anii ’50. Între pereții săi, fețele ascunse de măști, saluturile atente, de la distanță, amestecate cu rutina unei structuri mari dau senzația unui film catastrofal din anii 70. Dar, când asculți poveștile Francescăi și ale colegilor ei, îți dai seama că nu este un film. Catastrofa este deja aici. Toate aceste fețe acoperite, toate aceste mâini cu mănuși se luptă cu disperare să iasă din ea.
Profesorul Stefano Muttini, șeful reanimării, mărturisește: „Am impresia că am sfârșit într-un tsunami cu care, oricât de mult aș lupta, nu voi putea niciodată să îl opresc. Problema principală este să găsim noi locuri. Secția mea de resuscitare mea a avut 8 paturi. Apoi am reușit să adaug 7, apoi alte 8 și în final 16, ajungând la 31 de locuri. Duminică dimineață am fost încântat că am găsit 6 locuri noi, dar la prânz le-am găsit pe toate ocupate. O clipă m-am simțit învins, inadecvat ».
Crearea de spații noi este o problemă pentru toată lumea. (…)Dar această cursă împotriva timpului, căutarea de locuri care nu sunt niciodată suficiente este, de asemenea, un blestem al lui Sisif. În Italia, locurile de la terapia intensivă nu sunt niciodată sufiente, iar „acest lucru creează un stres emoțional considerabil”, spune şeful ATI. „Când am întrebat echipa mea cine ar dori să meargă să lucreze în departamentul Covid – toți s-au oferit voluntari”, îşi aminteşte prof. Muttini. „Sunt mândru de asta, dar sunt conștient că pentru mulți vor fi experiențe foarte grele. În final, întreaga noastră breaslă va fi profund încercată de perioada cu care ne confruntăm.”
„Lucrez la reanimare de ani de zile, dar acum este altceva”, mărturiseşte dr. Carlo Serini. „În această seară m-am apropiat de un bărbat în vârstă. Îi pusesem casca de respirație. Privea în jur speriat. M-am aplecat și el mi-a șoptit: «Deci e adevărat? Sunt grav?». I-am întâlnit privirea de câine bătut și am înțeles. Şi de data aceasta, nu am avut niciun răspuns.”
