Meciul final al lui Erdogan. Provocările transferului de putere, discuția despre amnistie, jocul armatei

Sursa: Flickr

„În ultimele luni, președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a arătat din ce în ce mai disperat. El și-a intensificat represiunea asupra criticilor și adversarilor politici, inclusiv, cel mai recent, a lui Metin Gurcan, membru fondator al Partidului Democrație și Progres (DEVA), care a fost arestat în noiembrie sub acuzația de spionaj. A amenințat că va expulza diplomații din Statele Unite și din unele state aliate NATO. Iar pe măsură ce popularitatea sa acasă a scăzut, s-a angajat într-un experiment nesăbuit de reducere a ratelor dobânzilor, pe fondul inflației deja ridicate, o politică prin care a aruncat țara în criză economică. Între timp, se confruntă cu o opoziție încurajată – și din ce în ce mai unită – care reprezintă pentru prima dată o amenințare directă la adresa guvernării sale”, notează Foreign Affairs.

<< Schimbarea a fost dramatică. În mare parte din ultimele două decenii, mai întâi ca prim-ministru, între 2003 și 2014, iar apoi ca președinte, din 2014, Erdogan a părut invincibil. Aducând o nouă prosperitate clasei de mijloc din Turcia, el și-a împins Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) la victorie în peste o duzină de alegeri la nivel național. A înfruntat războaie în pragul ușii și, în 2016, o tentativă de lovitură de stat. Prefațându-se ca un nou sultan, a câștigat un control larg asupra justiției, mass-mediei, poliției și altor instituții ale statului și ale societății civile, chiar dacă a reprimat fără milă oponenții politici.

În ultimii ani însă, populismul autoritar al lui Erdogan și-a pierdut magia. De la tentativa de lovitură de stat, guvernul său a devenit din ce în ce mai paranoic, urmărind nu numai suspecții de conspirații, ci și membri ai opoziției democratice și, ulterior, arestând zeci de mii de oameni și forțând peste 150.000 de universitari, jurnaliști și alții asemenea să-și părăsească locurile de muncă sub suspiciunea de legături cu lovitura de stat sau pur și simplu pentru că îl înfruntaseră pe Erdogan. Iar dorința sa crescândă de a se amesteca în alegeri – inclusiv demersul eșuat de a întoarce rezultatul alegerilor pentru Primăria Istanbul, din 2019, a dinamizat opoziția.

Acum, în condițiile în care sprijinul său se erodează drastic, liderul celei mai vechi democrații și totodată cea mai mare economie dintre Italia și India se confruntă cu o socoteală: în 18 luni, Turcia va organiza alegeri prezidențiale pe care Erdogan este foarte puțin probabil să le câștige. Și din cauza lungii sale moșteniri de corupție și abuz de putere, el ar putea fi urmărit penal dacă ar fi detronat. Pare clar că Erdogan va încerca să facă tot ce îi stă în putință pentru a rămâne în funcție, inclusiv subminarea unui vot corect, nesocotirea rezultatului sau chiar punerea pe picioare a unei insurecții asemănătoare celei din 6 ianuarie. Provocarea urgentă cu care se confruntă țara este, așadar, cum să realizeze un transfer de putere care să nu amenințe fundamentele democrației turce în sine, trimițând potențiale unde de șoc de instabilitate dincolo de granițele țării, în Europa și Orientul Mijlociu.

Democrație deturnată

Când a venit la putere, în 2003, Erdogan a fost întâmpinat ca un reformator care va construi și consolida instituțiile democratice ale țării. La început, el și AKP păreau să își îndeplinească aceste promisiuni. El a îmbunătățit accesul la servicii, cum ar fi asistența medicală, și a oferit un deceniu de șomaj scăzut și creștere economică puternică. Sub Erdogan, Turcia a devenit pentru prima dată o societate formată majoritar din clasa de mijloc. El a extins, de asemenea, unele libertăți, oferind în special unele drepturi lingvistice minoritarilor kurzi din Turcia.

Pentru o vreme, aceste politici l-au făcut pe Erdogan popular atât în ​​țară, cât și în străinătate. Pe plan intern, el a construit o bază de susținători adoratori, care erau în mare parte alegători conservatori, rurali, muncitori, din clasa mijlocie inferioară, care au votat cu încredere pentru AKP în alegeri după alegeri. Între timp, guvernul său a fost susținut de Statele Unite și Europa ca un model de democrație liberală musulmană, o țară care a fost serios luată în considerare pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Dar în scurt timp, Erdogan a început să manifeste tendințe mult mai autoritare. În 2008, a dezlănțuit așa-numitul caz Ergenekon, o anchetă cuprinzătoare și în mare măsură neconcludentă asupra „statului profund” al Turciei, în care peste 140 de oameni au fost acuzați că au pus la cale o lovitură de stat împotriva guvernului ales democratic. De fapt, a devenit rapid clar că Erdogan — cu ajutorul clericului Fethullah Gulen, liderul mișcării Gulen și un aliat la acea vreme, ai cărui adepți din poliție, mass-media și justiție l-au ajutat să născocească dovezi care îi vizau pe oponenții democratici ai lui Erdogan — încerca să-i dezrădăcineze pe seculariştii care controlau demult instituţiile statului.

În al doilea deceniu de mandat, Erdogan a recurs la tactici mai dure pentru a păstra puterea. În 2013, a folosit forța pentru a reprima protestele Gezi, în care milioane de protestatari antiguvernamentali au ieșit în stradă, în Istanbul și în alte orașe turcești. După proteste, guvernul a strâns șurubul asupra societății civile, iar spațiul pentru activismul politic s-a restrâns. Apoi, în urma tentativei de lovitură de stat din 2016, Erdogan a folosit starea de urgență prelungită pentru a reprima în continuare amenințările pe care le percepea la adresa guvernării sale. El a lansat o campanie de răzbunare împotriva foștilor săi aliați din mișcarea Gulen, epurând mii de presupuși și cunoscuți guleniști din posturile guvernamentale și aruncându-i în închisoare. Li s-au alăturat un număr tot mai mare de socialiști, social-democrați, aleviți (o sectă musulmană liberală), liberali, de stânga, naționaliști turci și kurzi, centriști și chiar unii conservatori care se opuneau populismului puternic al lui Erdogan.

Între timp, Erdogan a început să se îndepărteze de legăturile de lungă durată ale Turciei cu Europa și Statele Unite. În 2013, el l-a învinuit pe președintele Barack Obama pentru lovitura de stat a generalului Abdel Fattah el-Sisi în Egipt, aliniindu-se tot mai mult cu forțele politice islamiste din Orientul Mijlociu, în special cu Frăția Musulmană. Deși inițial se aflau în tabere opuse ale războiului civil sirian, Erdogan și președintele rus, Vladimir Putin, au intrat în cele din urmă într-o înțelegere. În urma contactării de către Putin, pe fondul tentativei de lovitură de stat din 2016, Putin a fost de acord să permită Turciei să meargă după Unitățile de protecție a poporului kurd sirian (YPG), pe care Statele Unite se bazaseră pentru a lupta împotriva Statului Islamic (sau ISIS) și Erdogan s-a angajat să cumpere sistemul rusesc de apărare antirachetă S-400. Până în 2020, Erdogan s-a confruntat cu sancțiuni dure americane pentru acordul cu rușii în domeniul apărării, iar alianța de șapte decenii dintre Washington și Ankara intra în cea mai mare criză din memoria recentă.

Amendamentul Sultanului

Ani de zile, pe măsură ce Erdogan a mers înainte cu populismul autoritar, a putut conta pe o opoziție divizată. Printre cele aproape o jumătate de duzină de facțiuni care l-au contestat în mod regulat la urne, de la naționaliști turci la naționaliști kurzi și de la seculariști la islamiști politici, ura lor reciprocă a depășit de obicei opoziția lor comună față de conducerea AKP. Aceste diviziuni au însemnat că partidul lui Erdogan putea câștiga alegerile cu ușurință, așa cum a făcut în mod continuu în primii 15 ani de guvernare.

În 2017, însă, Erdogan a făcut o greșeală fatidică. El a reușit să introducă un amendament constituțional care a schimbat sistemul politic al Turciei de la o democrație parlamentară la una prezidențială executivă. Pe lângă desființarea funcției de prim-ministru, amendamentul i-a oferit lui Erdogan mai mult control direct asupra birocrației de stat și a slăbit semnificativ puterile legislativului. De fapt, Erdogan s-a încoronat ca noul sultan al Turciei – devenind simultan șeful statului, șeful guvernului, șeful partidului de guvernământ și șeful poliției (care este o forță națională în Turcia).

Cu toate acestea, chiar dacă i-a dat lui Erdogan mai multă putere, reforma constituțională a întărit din neatenție opoziția. În cadrul sistemului parlamentar, alegerile au fost organizate între toate partidele simultan, oferind AKP un avantaj natural față de multiplii săi rivali. Însă noul sistem prezidențial necesită un tur de scrutin între cei doi candidați de frunte. Aceasta înseamnă că principalul candidat al opoziției are acum capacitatea de a reuni o largă coaliție anti-Erdogan sub un singur steag.

Actualul bloc de opoziție depinde de o alianță între două facțiuni-cheie: Partidul Popular Republican (CHP), secularist și de stânga, și Partidul Bun (IYI), de centru și naționalist turc. Partidul Democrat Popular (HDP), pro-kurd și liberal, a susținut această alianță în mod informal, la fel ca și alte forțe mai mici, de centru și de dreapta, inclusiv Partidul Bucuriei (SP), un partid politic islamist care se opune AKP din cauza corupției, printre alte motive. Din punct de vedere politic, aceste partide sunt departe unul de celălalt în multe privințe, dar sunt din ce în ce mai unite în dorința lor de a-l învinge pe Erdogan.

Între timp, baza AKP a președintelui se prăbușește. Sprijinul pentru blocul populist de guvernare, care include AKP și Partidul Naționalist de Acțiune (MHP), un aliat al lui Erdogan din 2018, a scăzut la aproximativ 30-40% în sondaje, în scădere de la 52% la alegerile prezidențiale din 2018. Unii foști susținători AKP s-au strâns în MHP, iar alții au mers la partide de opoziție mai recent înființate, cum ar fi DEVA, condus de fostul ministru al economiei, Ali Babacan. Aceasta înseamnă că Erdogan trebuie acum să se bazeze pe o minoritate pentru a reprima majoritatea, ceea ce, odată cu noul sistem electoral, va fi din ce în ce mai greu de realizat.

Povestea a două orașe

Alături de noul sistem electoral prezidențial, cea mai mare vulnerabilitate a lui Erdogan este economia. În 2018, economia turcă a intrat în prima sa recesiune de la venirea lui Erdogan la putere, iar în anii de după, scăderea a erodat sprijinul AKP în cele mai importante două orașe ale națiunii, Istanbul și capitala țării, Ankara.

În 2019, Ekrem Imamoglu de la CHP a câștigat cursa pentru primarul Istanbulului, arătând pentru prima dată că opoziția ar putea învinge AKP la urne într-o cursă în două sensuri. Dar alegerile au arătat și cât de departe era pregătit Erdogan să meargă pentru a încerca să mențină dominația AKP. Când candidatul său a pierdut, Erdogan a acuzat nereguli în consiliile electorale care supravegheau votul și a forțat noi alegeri. (Organismul național de supraveghere al consiliilor a amânat validarea finală a rezultatului timp de câteva săptămâni, așteptând un semn din partea președintelui, iar apoi, după ce acesta a declarat în mai că este necesar un mers la vot, a intervenit și a cerut repetarea alegerilor, luna următoare.) Alegătorii, însă, nu au fost păcăliți: în timp ce la alegerile inițiale, Imamoglu l-a învins pe candidatul lui Erdogan cu o marjă restrânsă de 13.000 de voturi, politicianul CHP a câștigat reluarea alegerilor, trei luni mai târziu, cu o diferență 800.000 de voturi.

Acest rezultat – combinat cu o a doua victorie CHP a lui Mansur Yavas, la Ankara, în martie – a distrus efectiv imaginea de invincibilitate a lui Erdogan. Potrivit sondajelor de opinie actuale, atât primarii CHP, cât și Meral Aksener, liderul partidului naționalist IYI, l-ar învinge pe Erdogan într-o competiție prezidențială cu două tururi. Toți trei se înfruntă pentru conducerea generală a opoziției, dar într-o călătorie recentă în Turcia, am aflat că fiecare îl va susține pe favoritul împotriva lui Erdogan, într-un tur doi.

Aceste cifre ale sondajului îl lasă pe Erdogan într-o situație îngrozitoare. Având în vedere că inflația va depăși 20%, în 2022, perspectivele unei redresări economice sunt din ce în ce mai slabe. Pentru moment, cea mai bună strategie a lui este să încerce să creeze o pană între IYI și alte facțiuni de dreapta împotriva partenerilor lor de stânga. Dar liderii opoziției, conștienți de victoriile lor din 2019, s-au angajat să rămână împreună. Cu excepția unei întorsături dramatice a evenimentelor, cum ar fi ca Erdogan să interzică partidele cheie de opoziție și să le întemnițeze liderii sau amânarea pe termen nelimitat a alegerilor, cel mai probabil rezultat pentru Erdogan, în 2023, este o înfrângere răsunătoare pentru care el și susținătorii săi vor face tot ce le stă în putință pentru să o răstoarne.

Erdogan vs electorat

Dacă situația actuală se menține, Erdogan se îndreaptă către o coliziune cu electoratul, care va avea implicații profunde pentru viitorul Turciei. Există două moduri probabile în care ar putea avea loc coliziunea. În primul, Erdogan pierde alegerile, dar susține imediat că a existat o fraudă pe scară largă. Apoi, într-o reluare a episodului Istanbul-2019, el va căuta să fie anulat rezultatul, aruncând țara în criză.

La fel ca în Statele Unite, în 2020, un astfel de atac asupra sistemului electoral național ar fi fără precedent. Cu toate acestea, pare plauzibil pentru Erdogan, având în vedere dorința sa anterioară de a submina instituțiile democratice din Turcia, natura cercului său interior actual și hotărârea sa de a păstra puterea. Începând cu 2018, Erdogan a devenit din ce în ce mai izolat în procesul de luare a deciziilor, cu o clică egoistă din interiorul palatului prezidențial care a înlocuit în mare măsură structurile profesionale ale guvernului și vasta rețea politică pe care se bazase cândva. Aceștia sunt consilierii palatului care l-au împins pe Erdogan să arunce anuleze rezultatul de la Istanbul, iar dacă Erdogan este din nou umilit, ar putea face același lucru la nivel național. După manualul folosit în 2019, Erdogan ar putea răspândi o narațiune falsă despre „fraudă și ilegalitate” și apoi să exercite presiuni asupra instanțelor și comitetelor electorale pentru a-i susține pretențiile și a subscrie.

În acel moment, Erdogan se va confrunta cu o reacție publică copleșitoare, cu sute de mii de susținători ai opoziției umplând străzile marilor orașe ale Turciei. Dar el ar putea desfășura poliția națională – o forță modernă, bine înarmată, cu peste 300.000 de oameni, care îi raportează direct – provocând o represiune. Imediat, va scoate în afara legii toate demonstrațiile, va aresta organizatorii cheie ai protestelor, va închide rețelele de socializare și, probabil, va declara stare de asediu, urmată de o posibilă stare de urgență precum cea pe care a impus-o după lovitura de stat din 2016. Grupurile pro-Erdogan ar putea, de asemenea, să se manifeste violent, în stil vigilante, împotriva protestatarilor, cu sprijinul tacit al poliției. Deja, în anii de la trecerea la sistemul prezidențial, a existat un val tulburător de violență împotriva liderilor opoziției și a vactorilor de opinie, inclusiv un atac asupra liderului CHP, Kemal Kilicdaroglu, de către o mulțime pro-Erdogan, în aprilie 2019, înainte de repetarea votului de la Istanbul. O victorie a poliției lui Erdogan ar pune capăt democrației în Turcia.

Dar trecerea la anularea rezultatelor nu este singura modalitate prin care Erdogan ar putea submina alegerile. O a doua posibilitate este ca el și consilierii săi să încerce să aranjeze votul în avans. Dacă fac acest lucru, este foarte probabil să eșueze. În acest sens, experiența Istanbulului, din 2019, este grăitoare. Când Erdogan a anulat primul vot, opoziția a organizat o campanie magistrală de „protejare a votului” pentru reluarea alegerilor, adunând aproximativ 100.000 de voluntari pentru a monitoriza secțiile de votare, a documenta numărul voturilor de pe smartphone-uri și chiar și a petrece noaptea dormind literalmente pe partea de sus a urnelor de vot pentru a preveni manipularea. (În Turcia, cetățenilor li se permite prin lege să observe numărătoarea voturilor.) Orice demers al lui Erdogan de a se amesteca în alegerile din 2023 va fi documentat, declanșând imediat o reacție populară, inclusiv printre mulți dintre cei care l-au votat.

Rezultatul cel mai probabil ar fi, așadar; fie proteste uriașe, în care poliția și opoziția ar fi din nou atrase, fiecare încercând să obțină controlul străzilor Turciei; fie, dacă amestecul este detectat devreme și votul este protejat cu succes, o victorie pentru opoziție. Dar Erdogan și forțele aflate sub controlul său ar putea refuza în continuare să accepte rezultatul și ar exista problema dificilă a modului de a asigura un transfer pașnic și fără probleme a puterii dacă el și susținătorii săi refuză să cedeze, fără a arunca Turcia în instabilitate.

Varianta amnistiei

Având în vedere probabilitatea unei interferențe destabilizatoare a lui Erdogan și a susținătorilor săi în alegerile prezidențiale, o strategie mai bună pentru opoziție ar fi să caute să ajungă la o înțelegere cu el pentru a renunța de bunăvoie la mandat. De fapt, opoziția are o pârghie semnificativă, în special într-un domeniu. Căci, pe lângă pierderea puterii, Erdogan se confruntă cu perspectiva probabilă a urmăririi penale pentru corupție, precum și pentru moartea a zeci de oameni în mâna poliției și suferința multor altora abuzați de guvernul său. Membrii familiei sale au fost, de asemenea, implicați în scandaluri de corupție și ar putea fi acuzați. Există o perspectivă reală ca Erdogan să-și petreacă ultimii ani închis, fie într-o închisoare turcească, fie în exil, dacă pierde votul. Astfel, opoziția l-ar putea convinge să se retragă în schimbul clemenței pentru el și familia sa, rezultând o tranziție lină a puterii.

Un asemenea mare târg va fi dificil de realizat. Multe grupuri de opoziție din stânga vor fi reticente în a sprijini o amnistie de orice fel. Și Erdogan însuși s-ar putea să nu fie de acord să ia ramura de măslin, indiferent de cât de ferme ar fi condițiile acesteia. Mulți dintre susținătorii săi nu se pocăiesc și refuză orice dialog cu opoziția. O memă recentă care a câștigat popularitate pe rețelele de socializare include o imagine cu ministrul de interne al lui Erdogan și șeful de facto al poliției, Suleyman Soylu, ținând o mitralieră și spunând: „Veniți să ne luați la judecată!” – ceea ce implică faptul că liderii AKP vor răspunde la înfrângerea electorală cu o insurecție armată, similară cu ceea ce s-a întâmplat în Statele Unite pe 6 ianuarie 2021.

O alternativă este ca Forțele Armate Turce, în mod tradițional cea mai respectată instituție din țară, să acționeze ca garant al unui acord Erdogan-opoziție. Având în vedere istoria intervențiilor militare din Turcia – inclusiv lovitura de stat brutală din 1980 – ar putea să nu pară o idee bună să-i inviți pe generali în politică. Cu toate acestea, ca forță bazată pe recruți, armata turcă este una dintre singurele instituții rămase în țară în care se reunesc turcii pro și anti-Erdogan, inclusiv femei, care servesc în corpul ofițerilor. În ultimii ani, conducerea militară a îmbrățișat și o politică de neutralitate în ceea ce privește politica internă a țării, făcând-o una dintre puținele brațe rămase ale statului care păstrează o identitate în mare parte non-partizană. În calitate de aliați ai Turciei, Statele Unite și Uniunea Europeană ar putea, de asemenea, să contribuie la sprijinirea unui transfer rapid de putere și să amenințe cu sancțiuni împotriva persoanelor care încearcă să-l submineze. O astfel de strategie nu este garantat să funcționeze – mai ales dacă armata ar fi tentată să revină în conducerea politică a țării – dar poate fi cea mai bună opțiune disponibilă pentru a preveni un colaps mai larg și mai imediat al democrației Turciei.

Ca observator atent al carierei lui Erdogan, am devenit ferm încrezător în limitele mandatului. Dacă ar fi părăsit scena după primul său deceniu de mandat, cu o creștere economică puternică și un sprijin popular larg, ar fi fost considerat astăzi unul dintre cei mai de succes lideri ai Turciei. Însă dorința lui necontrolată de putere din ultimii ani au adus Turcia și pe el într-o direcție mult mai periculoasă. Și dacă o strategie eficientă pentru a-l determina să părăsească scena nu este pusă în joc acum, s-ar putea să ajungă să fie amintit drept liderul turc care „a tras un Trump”, susținând că alegerile au fost furate și a aruncat țara și pe cetățenii săi în haos. >>

1991: Zori falși. Istoria nu tolerează optimismul – George Friedman

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here