Cum va arăta Germania după septembrie 2021, când Angela Merkel face pasul în spate din funcţia de cancelar? Foreign Affairs explorează necunoscutele viitorului apropiat, încercând să lămurească un aspect esenţial al politicii şi geopoliticii din trecutul recent: Cine a fost Angela Merkel şi ce lasă moştenire.
<< Cu ani în urmă, la Conferința de securitate de la München, fiind pe scările largi ale unei săli de bal a hotelului, am încercat, sârguincios, dar în zadar, să urmăresc un discurs mai monoton ca de obicei al primei femei-cancelar a Germaniei. Întorcându-mă, l-am recunoscut pe generalul cu o stea care stătea liniștit lângă mine, un cadru superior în cancelarie. I-am atins mâneca și l-am întrebat: „Așadar, cum e să lucrezi pentru ea?” S-a întors spre mine și a zâmbit larg, apreciativ. „Este ca și cum ai lucra lângă o centrală nucleară. Pur și simplu aleargă, aleargă și aleargă”.
Și cum a mai alergat. Angela Merkel se află acum în ultimele luni ale celui de-al patrulea său mandat, și ultimul, care se va încheia cu alegerile naționale din 26 septembrie. Numai Helmut Kohl, cancelarul care a supervizat unificarea Germaniei de Est și de Vest, în 1990, a deținut funcția pentru mai mult timp. Un sondaj Pew arăta, anul trecut, că Merkel este cel mai de încredere lider din lume. Revista Forbes a considerat-o cea mai puternică femeie din lume timp de zece ani la rând. În 2009, compania de jucării Mattel a creat chiar și o păpușă Angela Merkel Barbie. O vreme, unii comentatori americani și britanici, împinși astfel de propriii lor lideri, au ajuns chiar să o numească „liderul lumii libere” (un titlu despre care se spune că este detestat de către cancelar).
Totuși, în același timp, opacitatea și prudența tehnocratică a lui Merkel i-au frustrat și i-au înfuriat adesea pe cei care doreau ca Germania să articuleze o viziune mai clară a rolului său într-o ordine mondială liberală, să își asume o responsabilitate mai mare pentru apărarea și modelarea acelei ordini – sau doar pentru a recunoaște și atenua impactul deciziilor țării asupra vecinilor și aliaților săi. Și, deși conservatorul în vârstă de 66 de ani rămâne cel mai apreciat politician al țării sale, aprobarea publică a guvernului său a scăzut brusc, pe măsură ce a crescut frustrarea legată de gestionarea la întâmplare a pandemiei.
Sfârșitul iminent al erei Merkel ridică astfel întrebări care ar trebui să conțină lecții importante, iar asta nu în ultimul rând pentru cei care încearcă în prezent să îi succeadă. Care a fost rețeta ei de putere și este ea reproductibilă? Oare mandatul său a făcut ca Germania, vecinii și aliații săi să fie mai bine? Și-a pregătit țara pentru viitor?
Metoda Merkel
La începutul carierei sale, nimic nu ar fi părut mai puțin plauzibil decât faptul că Merkel va deveni cel de-al optulea cancelar al Germaniei, succesoare a unei linii de Mari Bărbați ai politicii vest-germane – mari băutori, fumători, afemeiați și, în general, melodramatici. Când a căzut Zidul Berlinului, în 1989, Merkel era o chimistă cuantică divorțată, în vârstă de 35 de ani, care lucra la un institut de cercetare academică din Berlinul de Est. Tocmai aderase la Uniunea Creștină Democrată (CDU), când a fost aleasă de Kohl pentru cea mai favorabilă slujbă din primul cabinet post-reunificare al cancelarului: ministru pentru femei și tineri. A fost la fel de discretă acolo ca la următoarea slujbă, ministru pentru mediu. Kohl, ocupat să-și lustruiască moștenirea și să-și elimine rivalii, a denumit-o „das Mädchen” („fata aceea”).
Dar când Kohl s-a trezit implicat într-un scandal de finanțare a partidului, în 1999, a fost Merkel, iar nu vreunul dintre tinerii conservatori din preajma bătrânului, care l-a doborât cu un text pe prima pagină a Frankfurter Allgemeine Zeitung, cotidianul conservator al Germaniei, în care solicita demisia lui din funcția de președinte onorific al partidului. Acest patricid îndrăzneț a dus la alegerea ei ca șefă a partidului. Șase ani mai târziu, în 2005, a devenit primul est-german și prima femeie aleasă cancelar.
De atunci, Merkel a trecut printr-o serie chinuitoare de răsturnări, pe plan intern și extern, inclusiv criza financiară din 2008 și criza ulterioară a zonei euro, anexarea Crimei de către Rusia, în 2014, și invadarea Ucrainei, criza refugiaților din 2015, ascensiunea meteorică ulterioară a partidului de extrema dreaptă, Alternativa pentru Germania, iar acum pandemia de COVID-19. Ea a fost la putere mai mult decât oricare dintre colegii săi din marile țări industrializate, cu singura excepție a lui Vladimir Putin. Acest lucru i-a permis să intermedieze nenumărate compromisuri la summit-urile UE, G-7 și G-20, precum și să țină laolaltă patru guverne de coaliție acasă (trei cu social-democrații de centru-stânga și unul cu democrații liberi pro-business ). A driblat lideri autoritari, aliați, parteneri de coaliție și pe prietnii-inamici din partid (frenemies – eng. orig.). Când a fost necesar, a trecut peste boli, epuizare și chiar o fractură pelviană, suferită în timp ce schia în Elveția.
Cu toate acestea, în exterior, cel mai izbitor aspect referitor la cancelar rămâne normalitatea ei neclintită. Vocea clară și ușoară a lui Merkel poartă intonația lipsită de grabă a pădurii de pin din Brandenburg, a solului nisipos de la nord-vest de Berlin, unde tatăl ei era paroh luteran. Garderoba ei de lucru constă în pantofi joşi, pantaloni negri și o cantitate nesfârșită de jachete până la șold, în fiecare culoare. Cancelarul și soțul ei, un profesor de chimie pensionar, locuiesc mai degrabă în vechiul lor apartament din Berlin decât la reședința oficială; singura securitate vizibilă este un ofițer de poliție postat în fața clădirii. Spre aprobarea berlinezilor, Merkel este văzută uneori plimbându-se în centrul orașului sau făcând cumpărături într-un supermarket, urmată de bodyguarzi.
Probabil că lipsa de pretenție a lui Merkel este ea însăși o expresie calculată a puterii. Un german mi-a descris-o ca pe o forță umblătoare: „În conversație, știi că ești supus unui control liniștit și cuprinzător, tot timpul”. O altă persoană își amintește o întâlnire pe care Merkel a avut-o cu vicepreședintele american de atunci, Joe Biden, la Berlin, în 2013. Cancelarul a dat la o parte încercările lui de a-şi folosi şarmul și şi-a urmărit punctele de pe agendă până când a fost mulțumită că a pus la punct ceea ce trebuia să știe. Apoi și-a anulat următoarea întâlnire pentru a continua conversația. „(Biden) A sfârşit prin a-i vorbi despre momentul în care l-a privit în ochi pe președintele rus și i-a spus: Pot să mă uit în sufletul dumneavoastră și nu-mi place. Ea a contracarat cu o impresie absolut evidentă a despre Putin”.
Etica muncii lui Merkel este la fel de legendară ca păcătosul ei simț al umorului, stăpânirea temelor discutate și apetitul pentru informații și argumente. O americancă spunea, după ce a asistat la unele dintre conversațiile telefonice ale Angelei Merkel cu președintele Barack Obama, că discuţia dintre cei doi „suna ca un graduate seminar”. Miniștrii ei se tem de memoria sa feroce, cu ajutorul căreia reţine detalii legate de portofoliile lor – inclusiv detaliile unor probleme tehnice și științifice complexe, cum ar fi comerțul, tehnologia digitală și, în ultimul timp, pandemia. Dar ceea ce o face cu adevărat pe Merkel să iasă în evidență faţă de colegii ei este capacitatea sa de a păstra puterea indiferent de probabilităţi.
Una dintre cele mai distinctive trăsături ale metodei sale este stilul ei anti-oratoric de a vorbi, care îi anesteziază pe comentatori și pe diplomați, deopotrivă. Atunci când vrea, poate face remarci inteligente şi devastatoare, într-o dezbatere parlamentară sau într-un interviu. Când o gazdă de talk-show a întrebat-o, odată, ce calități asociază cu Germania, Merkel a răspuns sec: „Ferestre bine sigilate”. Dar modul ei implicit de a proceda este ceea ce germanii numesc acum merkeln: atât de serios şi întortocheat, încât e imposibil să o încercuieşti. Totuși, în spatele stilului se află ceea ce strategii germani au numit „demobilizare asimetrică”: anularea problemelor, depolitizarea conflictelor și, astfel, împiedicarea alegătorilor adversarului de a merge la vot. Această abordare i-a permis lui Merkel să-și modernizeze partidul conservator, trăgându-l spre centrul politic, presându-i pe partenerii de coaliție social-democrați și liberi-democrați și cooptând elemente ale platformelor lor, cum ar fi beneficii fiscale pentru părinți sau un salariu minim.
Un al doilea aspect-cheie al modului în care Merkel gestionează puterea este acela că își transferă responsabilitatea, dar limitează strâns încrederea. Cercul cel mai profund al cancelarului este format dintr-o echipă foarte mică de loialiști cu care a lucrat ani întregi (în unele cazuri decenii) și în a cărei discreție și disciplină poate avea încredere absolută. Toți ceilalți, de la membrii cabinetului până la funcționarii de partid, sunt ținuți într-o lesă lungă. Succesul este recompensat cu aprobare și laude. Dar cei care se împiedică sau se încâlcesc fie se capătă o nouă înțelegere sobră privind opțiunilor lor, fie descoperă brusc viața în afara politicii.
Al treilea element al metodei Merkel este măsurarea asiduă și răspunsul la starea de spirit a bazei sale. Prima dată, și-a fixat ambițiile de conducere națională cu un discurs înflăcărat reformist economic liberal, la o convenție de partid, în 2003. Când a devenit clar că aceasta era o schimbare prea mare pentru delegați și că ar putea să o coste cancelaria, a dat înapoi rapid. În urmă cu câțiva ani, Der Spiegel a dezvăluit că de la cancelaria ei sunt comandate, în medie, trei sondaje pe săptămână. Cele două cele mai îndrăznețe alegeri făcute de Merkel – decizia de a dezafecta centralele nucleare din Germania în decurs de un deceniu, după dezastrul nuclear de la Fukushima, din 2011, și refuzul, în 2015, de a închide frontierele Germaniei pentru un milion de refugiați din Orientul Mijlociu, în principal – au fost pe deplin susținute în sondaje.
Merkel a navigat de două ori împotriva vânturilor politice. În timpul crizei financiare din 2008, sondajele au arătat că germanii erau strict împotriva salvării statelor membre ale UE. Dar s-a opus cu fermitate partidului și opiniei publice, împingând înainte pachetele de salvare și insistând ca Grecia să rămână în zona euro. Decizia privind refugiații, la rândul ei, a devenit controversată și a dus la ascensiunea extremei drepte. În 2015, Fiona Hill, o colegă de-a mea de la Brookings Institution, a întrebat despre decizie într-o conversație cu fostul prim-ministru olandez, Ruud Lubbers, care a cunoscut-o pe cancelar prin cercurile democrat-creștine europene încă din primele sale zile de politică. Lubbers a prezis că Merkel va rămâne fermă în pofida reacției adverse; pentru luteranul statornic, a spus el, aceasta era „o chestiune de convingere morală profundă”.
Interpretii lui Merkel s-au străduit eroic să reconcilieze aceste paradoxuri. Adevărul simplu este că Merkel, empiristul calm şi capabil să abordeze situaţii complicate, are puțină răbdare pentru viziuni atunci când există probleme de rezolvat. A tras de principii de dragul puterii, dar a fost, de asemenea, dispusă să plătească un preț pentru susținerea celor mai profunde convingeri. Puțini dintre colegii săi au reușit să acumuleze atât de mult capital politic. Cu toate acestea, chiar și admiratorii ei recunosc că, deși a fost deosebit de abilă în a elibera curentele politicii, a fost mult prea reticentă să le modeleze.
O moştenire ambivalentă
Ce se alege tot acest capital politic, pe măsură ce se apropie alegerile din Germania? Care va fi moștenirea lui Merkel – și va merita să fie numită un mare cancelar?
Trei dintre cei opt cancelari din Germania de după război merită acest titlu. Pentru Konrad Adenauer, pretenţia la măreţie s-a bazat pe Westbindung – ancorarea tinerei republici vest-germane în alianța transatlantică, prin aderarea la NATO și reconcilierea cu Franța și Israel. Moștenirea durabilă a lui Willy Brandt a fost Ostpolitik: a cere iertare Europei de Est, a cădea în genunchi în ghetoul de la Varșovia și a căuta relaxarea cu Uniunea Sovietică. Helmut Kohl a condus cele două Germanii spre reunificare și a renunțat la marca germană de dragul unei monede comune, euro, înrădăcinând țara reunificată într-o UE în extindere.
Merkel a transformat, fără îndoială, politica Germaniei de după Războiul Rece, și-a liberalizat partidul, a prezidat o extindere extraordinară a puterii economice și politice germane în Europa și a făcut multe pentru a apăra proiectul politic european. Și totuși, pretențiile ei de măreție sunt neconcludente, poate pentru că atât de multe dintre realizările semnificative ale mandatului ei au venit cu un dedesubt mai întunecat.
Înainte de pandemia de COVID-19, epoca Merkel a văzut economia Germaniei revenindu-şi dintr-o stare profund proastă pentru a deveni cea de-a patra cea mai mare din lume, cu niveluri de trai în creștere bruscă, ocupare aproape completă și surplusuri istorice de buget guvernamental. Politicile sale economice au fost în special prietenoase cu afacerile, dar nu au reușit să promoveze adaptarea tehnologică necesară de urgență în industriile cheie sau modernizarea infrastructurii fizice și digitale. O serie de scandaluri – de la manipularea datelor privind emisiile din industria auto („Dieselgate”) până la insolvența frauduloasă a Wirecard – au dezvăluit o cultură corporativă profund defectuoasă și o rezistență la responsabilitate și supraveghere. Acest lucru face ca economia germană să fie extrem de vulnerabilă la fluxurile financiare ilicite, un instrument preferat al crimei organizate, extremiștilor și adversarilor autoritari.
Merkel a candidat de timpuriu la titlul de „cancelar al climei”, cu puternica ei pledoarie pentru politicile climatice globale progresiste. Dar politicile sale climatice interne s-au încâlcit în numeroasele contradicții ale politicii sale energetice: în 2011, s-a îndepărtat de energia nucleară doar pentru a intensifica dependența Germaniei de cărbune și, în ciuda faptului că a cheltuit o avere pentru subvenții pentru surse regenerabile, țara a avut probleme cu îndeplinirea obiectivelor privind emisiile.
Istoricul lui Merkel privind Europa este și mai complicat. Țările din sudul Europei au luat în nume de rău politicile de austeritate impuse de la Berlin, în timpul crizei zonei euro, și le-au considerat vinovate de creșterea populismului la Atena și Roma; în schimb, „frugalii”, țări din nordul Europei și cele baltice, cereau ca Grecia să fie alungată din zona euro în urma crizei datoriilor. Europenii estici s-au supărat pe ea pentru primirea refugiaților și au refuzat să participe la un sistem de relocare la nivelul întregii UE. Liberalii de pe tot continentul au acuzat-o că a închis ochii la derapajul democratic din Polonia și la autoritarismul deplin din Ungaria. O succesiune de prim-miniștri britanici, de la David Cameron la Boris Johnson, a fost consternată de refuzul politicos al lui Merkel de a plăti orice preț pentru a-i împiedica să divorțeze de UE. Președintele francez, Emmanuel Macron, a fost profund dezamăgit să o găsească neimpresionată de ideile sale mărețe pentru o integrare europeană mai profundă.
Cu toate acestea, în multe ocazii, Merkel a construit, în liniște și cu răbdare, punţi între diviziunile europene. A luptat împotriva unui Brexit fără acord. Demersul ei de a sprijini fondul UE de recuperare pentru pandemie, de 826 miliarde de dolari, în mai 2020, permițând blocului să crească datorii comune pe piețele de capital pentru prima dată – o opțiune căreia partidul său îi rezistase cu ferocitate timp de decenii – foarte probabil a împiedicat dezintegrarea uniunii.
Decizia lui Merkel de a nu închide granițele Germaniei la un val imens de refugiați, în 2015 – „Putem să o facem”, a explicat ea – a fost un act de umanism. Dar nu numai asta. La acea vreme, era singurul lucru responsabil de făcut, pentru că a luat o presiune uriașă asupra vecinilor europeni mai mici și a țărilor din Balcani, unde ajunseseră iniţial refugiații. Cei mai mulți dintre cei care au rămas în Germania s-au integrat cu succes în societate, completând o forță de muncă aflată în căutarea de noi lucrători.
Cu toate acestea, costurile interne și externe au fost imense. Orașele și statele germane s-au străduit să facă față fluxului de luni întregi, iar cetățenii au simțit că guvernul le cere să își asume prea multă responsabilitate pentru a ajuta noii veniți. Vecinii Germaniei s-au opus, considerând că decizia lui Merkel a creat un stimulent enorm pentru migrație suplimentară. A fost nevoie de un acord poleit, de multe miliarde de euro, cu președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, pentru a opri fluxul prin reţinerea migranților în Turcia; și într-adevăr, Germania a ajuns, de facto, să-și închidă granițele refugiaților.
Cel mai rău dintre toate, criza a alimentat mișcările etnonaționaliste din toată Europa. În Germania, a transformat Alternativa pentru Germania dintr-un mic partid eurosceptic într-o forță furioasă de extremă dreaptă, xenofobă, care a intrat în legislativul național și a devenit liderul opoziției în doar patru ani. Rebeliunea a fost abundentă în CDU, iar Merkel nu a fost niciodată mai aproape de a-și pierde slujba. A câștigat realegerea, în 2017, cu cel mai prost rezultat postbelic al partidului său (33% din voturile populare) și a trebuit să negocieze timp de cinci luni, ceva fără precedent, pentru a forma un guvern.
Cartografierea relațiilor schimbătoare ale Germaniei cu marile puteri a fost cea mai înfricoșătoare provocare a lui Merkel. Fiind o putere medie europeană care împarte un continent cu Rusia și importă energie din Rusia, depinde pentru exporturi de China (cel mai mare partener comercial al Germaniei, în afara UE) și se bazează pe Statele Unite pentru umbrela sa de securitate, Germania are opțiuni strategice limitate. Din punct de vedere istoric, acest lucru s-a reflectat într-un instinct profund înrădăcinat de a echilibra aliații și adversarii, iar Merkel nu a făcut excepție de la această tradiție.
Într-adevăr, în urmă cu un deceniu, Berlinul a văzut Moscova și Beijingul ca parteneri strategici în ceea ce spera că va deveni o afacere bidirecțională: Germania le va ajuta să-şi transforme nu doar economiile, ci și sistemele lor politice. Acest lucru a făcut ca afacerile să duduie. Ost-Ausschuss, asociația principală de lobby din Germania pentru companiile care fac afaceri în Rusia, a fost un jucător puternic în politica comercială. Atât de mulți CEO germani au dorit să se alăture călătoriilor anuale ale cancelarului în China, încât uneori erau necesare trei avioane pentru întreaga delegație. (Merkel se asigura, de asemenea, să se întâlnească cu disidenții chinezi și ruși la ambasada Germaniei și l-a primit pe Dalai Lama la Berlin, în 2007.) Astăzi, însă, o Rusia revizionistă și o Chină în creștere joacă ofensiv, drept concurenți strategici pentru Occident, nu doar în propriile „străinătatea apropiată”, în Orientul Mijlociu și Africa, ci și în interiorul frontierelor fizice și digitale ale Europei – și ale Germaniei.
Anexarea Crimeii de către Rusia, războiul în curs din Ucraina, operațiunile sale de dezinformare și propagandă de pe rețelele sociale germane, piratarea serverelor Bundestag din 2015, asasinarea unui refugiat politic cecen la Berlin, în 2019, tentativa de omor din 2020 asupra politicianului rus de opoziție Alexei Navalnîi și sprijinul Moscovei pentru represiunile brutale ale demonstrațiilor de masă din Belarus – toate aceste evoluții au determinat clasa politică germană să facă o reevaluare sumbră a relației cu Moscova. Merkel a condamnat aspru Kremlinul pentru tentativa de asasinare a lui Navalnîi, l-a adus la Berlin pentru tratament și a răspuns la noi sancțiuni ale UE împotriva oficialilor ruși de rang înalt. Cu toate acestea, ea a refuzat – în ciuda presiunilor masive din partea administrațiilor Trump și Biden – să folosească cel mai mare baston din arsenalul său și să suspende proiectul de conducte Gazprom, Nord Stream 2, menit să aducă gaze naturale rusești în Germania, eludând rutele de tranzit ucrainene și poloneze.
În mod similar, autoritarismul nemilos al Chinei, sub președintele Xi Jinping, persecuția împotriva uigurilor și a activiștilor, impulsul pentru hegemonie regională, represiunea împotriva Hong Kong-ului, amenințările la adresa Taiwanului și diplomația de confruntare în Europa au întărit atitudinile și la Berlin. Pe fondul preocupărilor privind securitatea cibernetică, guvernul german planifică noi restricții pentru furnizorii de telecomunicații, care ar interzice eficient companiei chineze Huawei accesul la rețeaua 5G a țării. În septembrie 2020, ministrul de externe al Chinei, Wang Yi, a primit o mustrare publică neobișnuită, la Berlin, de la gazda și omologul său german, Heiko Maas, care i-a spus: „Oferim respect partenerilor noștri internaționali și ne așteptăm exact la acelaşi lucru din partea lor”. Un număr tot mai mare de reprezentanți din Bundestag au cerut o linie mai dură faţă de China. Cu toate acestea, când Germania a deținut președinția rotativă a UE, în a doua jumătate a anului 2020, Merkel a promovat un acord de investiții China-UE, în ciuda îngrijorării puternice de pe ambele părți ale Atlanticului.
Totuși, nimic nu a fost la fel de chinuitor pentru Merkel ca faptul că a avut de-a face cu o SUA ostilă, sub conducerea președintelui Donald Trump. Când era tânără, în Germania de Est, ea visa să călătorească în America; în 1993, a petrecut patru săptămâni în turneu în California, alături de bărbatul care avea să-i devină al doilea soț. În calitate de cancelar, a devenit un transatlantist dedicat, apărând chiar și războiul președintelui George W. Bush din Irak. Obama i s-a părut la început de categorie uşoară, dar s-a apropiat cu adevărat de el; Obama a fost cel care a îndemnat-o să candideze pentru un al patrulea mandat din cauza riscului pentru Europa pe care îl punea ascensiunea lui Trump. Trump s-a dovedit a avea o animozitate neobosită față de UE, Germania și cancelar. În mai 2017, după prima apariție a lui Trump la un summit G-7, Merkel a declarat publicului de campanie, într-un cort de bere bavarez: „Într-o oarecare măsură, epoca în care ne puteam baza deplin pe alții”.
Merkel a salutat cu căldură alegerea lui Biden (și cu o ușurare vizibilă). Ministrul ei al apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, care împărtășește opiniile sale cu privire la importanța alianței cu Statele Unite, continuă să facă presiuni pentru cheltuieli mai mari pentru apărare și o poziție militară germană mai orientată spre viitor. Dar este, de asemenea, adevărat că şi capacitățile de securitate ale Germaniei au fost extrem de subfinanțate de mult prea mult timp. Ca şi oscilaţia lui Merkel pe tema rezistenţei în faţa Moscovei și Beijingului, slăbiciunea militară germană a scăzut securitatea Europei și a NATO.
Nepregătiţi
Peisajul geopolitic întunecat și amenințarea extremei drepte par să fi dezlănțuit ceva în Merkel. Potrivit unui articol publicat în Der Spiegel, ea a vorbit cu grupul parlamentar al partidului său, în 2018, despre războaiele religioase sângeroase care au urmat Reformei. Peste șase decenii de pace, a spus Merkel, le-a oferit europenilor un fals sentiment de securitate, făcându-i nepregătiți pentru ceea ce avea să urmeze: Războiul de 30 de ani (1618–48), care a ucis până la o treime din populație în unele părți ale ținuturilor germane. Pentru a întări mesajul, ea a adăugat: „Au trecut, de asemenea, peste 70 de ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial”.
Când a început pandemia, Merkel a fost unul dintre primii lideri care a înțeles că ar putea deveni o versiune modernă a acestor catastrofe timpurii. La 18 martie 2020, cancelarul a spus unei națiuni uluite, într-o cuvântare televizată: „Este ceva serios. Ar trebui să o luaţi în serios. De la unificarea Germaniei – nu, de la cel de-al doilea război mondial – nu a existat nicio provocare ca aceasta, în care solidaritatea noastră comună să conteze atât de mult”. La început, a părut că țara ei o ascultă; în primăvară și vară, factorii de decizie germani au acționat rapid, decisiv și la unison. În timp ce virusul făcea ravagii în alte părţi, numărul de cazuri a rămas scăzut din Germania, iar țara a început să se redeschidă. Germania – și Merkel – erau apreciate ca un exemplu strălucit de conducere.
Dar acum se pare că Merkel, omul de știință, managerul de criză și brokerul de compromisuri, se confruntă cu cel mai mare eșec al său acasă. Avertismentele (inclusiv ale ei) cu privire la un al doilea val de pandemie au fost ignorate. Rezultatul a fost atingerea unui vârf oribil, în iarnă; începând din martie 2021, numărul de morți, la nivel naţional, a depășit 70.000. Germania bogată și foarte ordonată, care și-a asumat sarcina de a integra un milion de refugiați, în 2015, se chinuie acum să facă teste și vaccinuri.
Există multe cauze ale acestui haos. Politica în domeniul sănătății este afacerea celor 16 landuri germane. Într-un sistem parlamentar, cancelarul nu are un veto asupra politicilor care sunt prerogative de land; tot ce poate face este să convingă. Într-un an cu șase voturi regionale, în afară de votul național din septembrie, politicienii privați de majoritatea opțiunilor politicii normale sunt ocupați să concureze unii cu alții, ca ocrotitori ai intereselor speciale ale electoratului lor. Administrația sanitară a țării este supra-reglementată și sub-organizată – fapt care a devenit cu atât mai ironic prin faptul că un vaccin cu succes la nivel internațional, Pfizer-BioNTech, a fost co-dezvoltat de oamenii de știință germani de origine turcă.
Chiar și prietenii Germaniei ar adăuga faptul că dezbaterile politice interne ale țării pot manifesta o satisfacție care pare în contradicție cu provocările și vulnerabilitatea actuală. Nu sunt liniștiți de faptul că doar cu câteva luni înainte de votul național, întrebarea despre cine ar putea fi următorul cancelar al Germaniei rămâne larg deschisă.
Sondajele de opinie încă sugerează că cel mai probabil viitor guvern german va fi condus de un cancelar conservator, cu Verzii ca partener-junior de coaliție. Dar evoluţii recente în CDU nu prezice lucruri prea bune pentru septembrie. Moștenitorul ei politic ales, Kramp-Karrenbauer, a demisionat din funcția de lider al partidului, după doar un an. Noul lider al partidului, Armin Laschet, premierul celui mai populat stat german, Renania de Nord-Westfalia, a avut o performanță slabă. La mijlocul lunii martie, CDU a suferit cele mai grave înfrângeri din cele două alegeri regionale. Starea de spirit febrilă și furioasă a țării a fost exacerbată de dezvăluirile că mai mulți aleşi conservatori au profitat de înţelegeri corupte pentru a procura măști.
Până în prezent, nimic din toate acestea nu pare să fi dat apă la moară extremei drepte, paralizată de lupte și amenințarea cu supravegherea exercitată de către serviciul de informații intern. Dar s-ar putea ca Laschet să se vadă flancat de Markus Söder, premierul bavarez și lider al CDU, Uniunea Socială Creștină. Unii fac chiar speculaţii cu privire la posibilitatea unei coaliţii ce centru-stânga, cu formată din social-democrați, democrații liberi și verzi – o „coaliție semafor”, numită astfel pentru culorile partidelor, cu CDU în opoziție.
Între timp, Merkel pare din ce în ce mai frustrată și epuizată, răbdarea ei nesfârșită erodată, energia legendară de negociere epuizată. Într-o bună zi, germanii s-ar putea să aprecieze că lui Merkel îi lipseau în mod deosebit defectele de caracter ale celor trei mari predecesori ai săi, Adenauer, Brandt și Kohl, fiecare dintre aceștia părăsind funcția în umbră și împotriva voinței sale. Integritatea și devotamentul ei sunt dincolo de orice îndoială – și va fi primul șef de guvern al Germaniei care va renunța la putere din propria sa voință. Cu toate acestea, și în ciuda realizărilor sale considerabile, responsabilitatea supremă pentru starea ţării și relațiile sale cu aliații și adversarii săi revine cancelarului.
În timp ce Germania se gândește pe cine să aleagă drept succesor, s-ar putea să țină cont de o lecție a dezastrului de la Fukushima, din 2011. În urma cutremurului și tsunami-ului care a dus la cel mai grav accident din lume, de la Cernobil, a devenit clar că studiile despre vulnerabilitatea arhitecturii centralei au fost ignorate. Cu alte cuvinte, dezastrul ar fi putut fi evitat sau atenuat, cu o planificare și o acțiune adecvate. Iar democrațiile moderne se confruntă cu un viitor al crizelor și al revoltelor în creștere. Starea actuală a Germaniei este un caz-şcoală în privinţa pericolului pe care îl reprezintă eșecul în a te pregăti și a te protejeja pe tine, pe vecini și pe aliați împotriva următoarei perturbări. >>
- CONSTANZE STELZENMÜLLER este președinte Fritz Stern privind Germania și relaţia transatlantică și Senior Fellow la Brookings Institution’s Center on the United States and Europe.
