În ultima săptămână, armata ucraineană a capturat zeci de așezări din regiunea Kursk din Rusia, inclusiv orașul Sudja. Deși autoritățile regionale susțin că mii de civili au fost evacuați, mulți localnici afirmă că au fost lăsați să se descurce singuri, fără informații sau ajutor din partea oficialilor. Organizația media independentă Holod, preluată de Meduza, a vorbit cu o locuitoare din Sudja care a reușit să scape din oraș împreună cu copiii săi. Ea povestește cum a fugit sub focul atacurilor și pe cine consideră responsabil pentru situația creată.
<< Din momentul în care Putin a declarat ‘operațiunea militară specială’, pe 24 februarie 2022, mă așteptam deja ca armata ucraineană să invadeze Rusia. Îmi era clar încă de la început că luptele se vor extinde inevitabil pe teritoriul nostru, deoarece războaiele nu rămân niciodată limitate la o singură țară. Însă mulți dintre concetățenii mei nu au înțeles acest lucru; pe forumurile online vedeam adesea comentarii de genul: „Vom cuceri pe toată lumea și vom prelua controlul.”
Acum doi ani, am urmărit cum trupele ruse au trecut prin regiunea noastră și au intrat în Ucraina. Am văzut totul cu ochii mei și tot timpul am fost sigură că războiul va ajunge și la noi. Anul acesta, situația s-a înrăutățit în regiunea noastră. Sudja a fost bombardată în repetate rânduri dinspre regiunea Sumî [a Ucrainei], iar dronele ucrainene au zburat constant deasupra noastră.
Pe 1 august, am făcut o captură de ecran de pe un canal [pro-război de Telegram] numit „Doi Maiori”. Postarea spunea că o mare concentrație de trupe și echipamente fusese observată la granița ucraineano-rusă, în regiunea Sumî. Se puteau trage anumite concluzii, dar niciuna dintre autoritățile locale nu a mișcat un deget pentru a proteja sau evacua populația. Văd asta ca pe o crimă împotriva propriului lor popor.
Pe 6 august, la ora 3:00 dimineața, eu și copiii mei ne-am trezit în sunetele unei sirene de raid aerian și alerte de rachete. Apoi, o altă alarmă a sunat înainte ca prima să se oprească. Câteva minute mai târziu, am auzit focuri de armă. Sirenele în sine nu erau surprinzătoare; sunau tot timpul din ianuarie, de când au fost instalate. Dar, din intensitatea bombardamentului, mi-am dat seama că artileria pregătea terenul pentru un atac.
În Sudja nu existau deloc adăposturi adecvate. Subsolul clădirii mele era listat ca adăpost, dar noi nu aveam un subsol. Vecinii mei au amenajat un adăpost în subsolul unei case private. În timpul bombardamentului, am cărat acolo niște apă și câteva saltele. Nu aveam iluzii că războiul se va termina bine și eram deja pregătită pentru posibilitatea că va trebui să părăsim orașul. De aceea aveam o geantă pregătită cu documente, gata de plecare.
Nu am primit nicio informație oficială de la autorități; nici primăria, nici administrația regională nu au oferit vreo îndrumare despre unde să fugim, unde să ne evacuăm sau cine era responsabil de scoaterea oamenilor din Sudja. Așa că și noi, copiii mei și cu mine, ne-am refugiat în subsol și ne-am adăpostit acolo timp de câteva ore, în timp ce bombardamentele continuau. Rachetele Grad și MLRS loveau și distrugeau case chiar lângă noi.
Dacă la început am avut vreo speranță că bombardamentele se vor opri curând, aceasta s-a stins rapid. Doar în acea noapte am numărat 97 de explozii. Între timp, nu am auzit niciun fel de răspuns din partea forțelor ruse. Am rămas în adăpost până pe la prânz, apoi am spus: „Băieți, niște oameni foarte furioși, care abia așteptau să intre aici de doi ani, sunt pe cale să apară și să distrugă totul. Așa că trebuie să plecăm”. Nu aș mai fi rezistat încă o noapte în subsol. Dacă nu am fi putut să plecăm cu mașina, am fi părăsit orașul pe jos.
În oraș, curentul electric și semnalul în s-au oprit imediat după ce au început bombardamentele. La jumătate de oră după aceea, s-a oprit și aprovizionarea cu apă. Eu și vecinii mei am reușit cu greu să captăm un pic de semnal și să citim că tancurile ucrainene erau deja în satul vecin, Gonciarovka. Atunci ne-am dat seama că trebuia să plecăm, altfel am fi rămas blocați într-un oraș asediat.
Toți am fost nevoiți să părăsim Sudja pe cont propriu; nu a existat o evacuare centralizată, nici anunțuri din partea autorităților. Eu nu am mașină proprie, așa că am părăsit orașul în două mașini cu cunoștințele noastre, pe care le-am convins să plece. Pe parcursul drumului prin oraș, am auzit explozii și zgomote de lupte la marginea orașului. Până atunci, bombardamentele intense asupra orașului se oprise.
Pe drumul de ieșire din Sudja, am văzut o dronă atacând mașini civile. Am văzut două mașini arzând pe drum. O dronă a venit și spre mașina noastră, în care erau trei copii, și am accelerat cât de repede am putut. Cred că erau și oameni în acele mașini care ardeau. Dar în oraș și pe drumul de ieșire, nu am văzut personal militar — nici rus, nici ucrainean.
Mass-media rusă scrie că soldații ucraineni au tras asupra unei mașini în care se aflau o femeie însărcinată, soțul ei și copilul lor. Bărbatul și copilul au supraviețuit, dar ea a murit în spital. Corpul ei este încă la morga din Sudja: nu este electricitate și familia ei nu poate să-l ridice. Nu vreau să acuz sau să găsesc scuze pentru acțiunile cuiva; înțeleg că este război. Dar totuși, multe drone au vizat mașini civile.
Mai întâi am fugit la Kursk. Dar după ce o rachetă a lovit un bloc de apartamente, a devenit clar că a rămâne acolo era de asemenea periculos. Așa că eu și copiii mei am mers să stăm cu rudele într-o altă regiune, mai departe de graniță. Acum, pentru prima dată după mult timp, mă bucur de liniște. Am impresia că localnicii nu înțeleg pe deplin tragedia care ni s-a întâmplat. Dar chiar și aici, oamenii sunt tensionați și supărați că nimeni din partea autorităților nu ne-a ajutat.
„Lăsați să se descurce singuri”
Majoritatea oamenilor pe care îi cunosc au reușit să părăsească zona, dar mulți dintre colegii mei au rămas în oraș și acum nu mai este nicio posibilitate de a-i contacta. Oamenii au fost lăsați să se descurce singuri. Pe grupurile de socializare locale, mulți caută membri ai familiei, care nu au reușit să părăsească orașul. Mulți rezidenți credeau că totul va fi bine, iar alții nu aveau mașini sau o modalitate de a pleca. Nu pot rămâne în această situație pentru mult timp. În Sudja, aproape nu mai este apă sau mâncare; magazinele sunt goale, frigiderele nu funcționează și alimentele s-au stricat. A fost secetă, așa că nici măcar colectarea apei de ploaie nu este posibilă. Unii oameni s-ar putea să supraviețuiască din grădinile proprii.
Voluntarii ajută la căutarea persoanelor care sunt încă în oraș și în zonele înconjurătoare, inclusiv copii și bătrâni. Sunt lăsate în urmă și animale — cum ar fi pisica mea, pe care nu am avut timp să o iau cu mine. Dar cum le poți scoate? Ambele părți ar trebui să fie de acord asupra unui coridor umanitar pentru asta. Dar pentru autoritățile noastre, distrugerea întregului district din regiunea Kursk este doar un „incident” sau o „provocare.” În realitate, este un dezastru umanitar.
Multe persoane sunt încă blocate în Sudja și în districtul înconjurător și au nevoie să fie evacuate cumva. În locul autorităților, a fost părintele Evgheni, un preot de la Biserica Sfânta Treime din localitate, cel care a ajutat la evacuarea locuitorilor orașului. Unii oameni, după ce au evacuat zona, chiar s-au întors cu mașina pentru a-și lua familia, dar nu toți au reușit să ajungă în Sudja: drumul era minat și era foc de artilerie la intrare.
În prezent, doar voluntarii oferă ajutor umanitar la Kursk. Mulți oameni au fugit [din Sudja] fără mâncare sau bunuri, și unii au plecat chiar fără documente. Voluntarii ajută cu provizii și mâncare, precum și cu înlocuirea documentelor și înregistrarea refugiaților. Eu am fost relativ norocoasă. Cu o zi înainte, mi-am sortat lucrurile și le-am pus în dulapuri, iar documentele și banii erau pregătiți. Pe 6 august, în timpul unei pauze în bombardamente, am reușit să alerg până la apartamentul meu și să îmi bag câțiva pantaloni, câteva rochii și periuțe de dinți într-o geantă. Unii oameni au plecat fără absolut nimic.
Autoritățile locale nu au făcut nimic. Nu ne-au avertizat nici măcar sau nu ne-au informat despre pericol. Și încă mai sunt mulți locuitori acolo, inclusiv vârstnici imobilizați la pat și persoane bolnave, care ar putea muri de foame dacă nimeni nu îi ajută. Acum au început să evacueze oamenii din zonele învecinate; după tot ce s-a întâmplat, ar fi fost nebunie să nu o facă. Dar în zona noastră nu s-a făcut nimic pentru a proteja oamenii: nici adăposturi, nici acoperire, nici avertizări. Alarma a sunat doar când proiectilele zburau spre Kursk. Dar în timp ce încă mai cădeau lângă gară, s-a dat semnalul de „totul e în regulă.”
„Ucrainenii trec prin asta de ani de zile”
Totul a fost un haos complet; nimeni nu era pregătit pentru invazia forțelor ucrainene, chiar dacă situația se contura de mai bine de doi ani. Autoritățile abia acum au început să organizeze ajutoare umanitare, dar acestea sunt destinate doar refugiaților din centrele de cazare temporară.
Multe persoane au ales în mod conștient să nu plece. Spuneau: „Unde să mă duc? Am de muncă mâine. Am o casă, un credit ipotecar, o casă în construcție”. Ce construcție? S-a terminat; nimeni nu te va proteja. Cred că autoritățile noastre locale au fost printre primele care au plecat.
Nici măcar nu mai am speranța că mai este ceva din casa noastră. M-am împăcat deja cu faptul că acum suntem fără adăpost. Autoritățile oferă în prezent asistență pentru cei care au suferit pierderi totale de proprietăți: 150.000 de ruble (1.683 de dolari) per persoană. Dar ce sunt 150.000 când un apartament în Kursk costă în jur de trei milioane de ruble (33.661 de dolari)? Chiar și cei care au fost afectați de lovituri izolate în Sudja s-au străduit să obțină compensații. Dacă, de exemplu, o fereastră a fost spartă, trebuia să aștepți o mulțime de hârtii, iar apoi primeai o sumă fixă care poate nici măcar nu acoperă reparațiile. Și dacă ai pierdut chitanța, trebuia să acoperi totul din buzunarul tău.
Înțeleg că noi am experimentat războiul pe scară largă doar pentru o zi. Cetățenii ucraineni trec prin aceeași situație de doi ani și jumătate. Mulți oameni din zonele de frontieră nu au înțeles asta. Când armata rusă a început să bombardeze Sumî, oamenii din grupurile de socializare locale erau entuziasmați. Unii strigau: „Loviți porcii! Să le arătăm! Hai, Rusia!”. Și apoi aceiași oameni se grăbeau să evacueze zona în aceleași condiții. Acum toată lumea este speriată, toată lumea este afectată. Războiul este teribil. Unii încă spun că dacă Moscova ar fi știut despre ofensiva ucraineană, nu ar fi lăsat-o să se întâmple. Știți cum se zice: „Țarul e bun, boierii sunt răi.” Dar cine îi numește pe boieri?
Vreau ca oamenii din străinătate să înțeleagă faptul că nu toată lumea din regiunile de frontieră este un „orc” sau parte dintr-un trib de oameni care trăiesc în ignoranță. Sunt și aici oameni care au găsit întreaga situație profund respingătoare încă de la început și care și-ar dori mai mult adevăr și justiție în această țară, în locul tuturor acestor minciuni. Dar ce putem face acum? Va trebui să suferim. Regiunile Kursk, Belgorod și Briansk suportă consecințele pentru toată Rusia, și nu din proprie alegere. >>
