Per ansamblu, regiunea este destul de mică și are mult de câștigat din integrare
Ruinele lăsate în urmă după 7 octombrie pot fi privite în două moduri. Unul este ca o tragedie neîngrădită. Celălalt este ca un preludiu îngrozitor către ceva diferit — întunericul dinaintea zorilor. Nimeni nu poate promite acei zori — dar lucrurile au fost rareori mai întunecate. Situația dintre Israel și Liban le ilustrează pe ambele.
În ultimele zile, miliția Hezbollah, susținută de Iran (înarmată, antrenată, finanțată și ghidată de acesta), a lansat sute de rachete asupra Israelului în semn de solidaritate cu stăpânii săi asediați. Hezbollah a făcut același lucru timp de aproape un an după masacrul Hamas din 7 octombrie, Israelul și-a pierdut în cele din urmă răbdarea, iar gruparea a fost zdrobită în toamna lui 2024. Zdrobită, dar nu eliminată. Învinsă, dar nu supusă.
Noul guvern libanez, sub conducerea președintelui Joseph Aoun, a încercat să interzică miliția Hezbollah și a promis că o va dezarma — dar nu poate. În mod evident, interesele sale sunt aliniate cu cele ale Israelului — Hezbollah face o batjocură din suveranitatea Libanului. Aoun a fost mai curajos decât predecesorii săi, dar nu mai puțin neputincios. Are nevoie de ajutor.
Însă dacă acel ajutor vine de la Israel și de la guvernul dur al lui Netanyahu, lucrurile ar putea deveni urâte. Se vorbește despre preluarea din nou a unei zone tampon în sudul Libanului (ceea ce ar repeta experiențe nefericite din trecut și ar strămuta zeci de mii de oameni), iar Israelul ar putea chiar (dacă ar fi foarte nechibzuit) să lovească infrastructura libaneză.
Cea care încearcă să prevină toate acestea este Franța, fostul stăpân colonial al Libanului. Emmanuel Macron a intervenit cu un plan foarte ambițios, care ar implica nimic mai puțin decât recunoașterea Israelului de către Liban (ceea ce pare la fel de evident ca recunoașterea soarelui, dar în Orientul Mijlociu contează enorm). Și există indicii că Libanul ar putea fi aproape de a accepta cadrul propus. Planul prevede retragerea Israelului din sudul Libanului, desfășurarea armatei libaneze la sud de râul Litani, o dezarmare a Hezbollah monitorizată internațional și discuții pentru un acord formal de neagresiune.
Pentru a spune ceva ce este evident pentru cei care înțeleg regiunea — categorie din care sunt excluși mulți dintre criticii din reflex și intransigenți ai Israelului — totul depinde de dispariția miliției Hezbollah și de încetarea amestecului Iranului în treburile vecinilor săi. Oricine crede că Hezbollah „protejează” Libanul nu este doar naiv, ci probabil destul de prost, într-un sens foarte real și concret. Aoun nu crede asta.
Aș atrage atenția că ar putea fi necesare trupe la sol, iar acestea probabil ar trebui să aparțină NATO. Cineva ar trebui să-i spună lui Trump că organizația nu este obsoletă.
Care este însă obiectivul cel mai important? Aș spune că, pur și simplu din cauza dimensiunii problemei, eliberarea , într-un fel sau altul a celor 90 de milioane de oameni ai Iranului. S-ar putea să fie nevoie de un proces gradual, poate că nu poate fi realizat în timpul războiului — dar într-o bună zi, cât de curând, Republica Islamică ar trebui înlocuită cu un guvern legitim. Dar pe locul doi, la egalitate, se află dezarmarea Hezbollah. La egalitate cu ce? Cu separarea israelienilor de palestinieni.
Cchiar dacă acum este un timp al războiului și în ciuda tendinței comentatorilor duri de a vedea doar acest lucru, aș argumenta că războiul și diplomația trebuie să funcționeze împreună, iar indiferența față de cea din urmă este neproductivă. Având acest lucru în minte, voi schița o viziune despre motivul pentru care pacea dintre Israel și Liban ar reprezenta mult mai mult decât liniștirea unui alt front. Dacă propunerea franceză reușește — adoptată și susținută de SUA, NATO și Liga Arabă — ea ar putea deveni una dintre cele mai importante schimbări diplomatice din Orientul Mijlociu din ultimele decenii. Nu ar însemna doar sfârșitul unei stări formale de război între vecini, care persistă din 1948, ci și începutul demontării unei arhitecturi geopolitice construite de Iran prin intermediul unor proxy-uri armate și al unei instabilități permanente.
În locul acesteia ar putea reapărea unul dintre cele mai dinamice coridoare comerciale și culturale din istorie: Levantul. Ar exista și o ironie istorică profundă în acest lucru, deoarece tocmai arta politică imperială franceză (și britanică) a contribuit în mare măsură la fragmentarea acestui spațiu, în primă instanță. Iată o privire de ansamblu asupra a ceea ce este în joc și asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă vor prevala capetele mai reci.
În anii de după Primul Război Mondial, britanicul Mark Sykes și francezul François Georges-Picot au tratat regiunea ca pe o problemă cartografică, împărțind-o în zone de control cu rigla și creionul.
„Statele” care au apărut atunci nu pot fi considerate în întregime ficțiuni — dar au fost modelate în moduri care adesea contraziceau logica geografiei, a comerțului și a vieții comunitare, divizând regiuni naturale și blocând populații diverse în aranjamente politice fragile.
Astfel, deși estul Mediteranei a fost definit timp de decenii în principal de linii de conflict, geografia spune o altă poveste. Levantul este, în mod natural, o zonă economică integrată: o coastă scurtă, piețe strâns conectate și rute istorice care leagă Europa, prin litoralul mediteranean, de interiorul arab. Israelul, o economie de prim rang, cu legături în mai multe direcții, ar fi un nod natural pentru acest sistem. Dacă ar apărea o adevărată acomodare între Israel și Liban, asta nu doar ar liniști o frontieră, cr putea reconecta logica economică a întregii regiuni.
O logică comercială a păcii
Cele mai imediate beneficii ar apărea probabil în domeniul energiei și al comerțului maritim. În ultimii cincisprezece ani, estul Mediteranei a devenit în mod discret un nou bazin de gaz natural. Israelul a dezvoltat deja o industrie energetică offshore semnificativă, exportând gaz din zăcăminte precum Leviathan și Tamar către Egipt și Iordania și explorând rute regionale mai largi de export.
Libanul stă pe structuri geologice similare, dar s-a confruntat cu dificultăți în a le valorifica. Paralizia politică, disputele maritime și riscul constant de conflict cu Israelul au descurajat investitorii internaționali. Pacea ar putea debloca miliarde de dolari în investiții pentru explorare și infrastructură în apele libaneze. Industriile de servicii energetice, firmele de inginerie submarină, companiile logistice și operatorii de transport maritim ar putea privi, brusc, bazinul levantin ca pe un mediu operațional unificat, nu ca pe un câmp minat geopolitic.
Porturile ar beneficia imediat. Haifa a devenit unul dintre cele mai eficiente porturi din estul Mediteranei, în timp ce Beirut — odinioară inima comercială a Levantului — încă poartă urmele colapsului economic (și ale exploziei catastrofale din portul său, din 2020, provocată de Hezbollah). Istoric, cele două porturi au funcționat în același ecosistem regional. O frontieră pașnică ar permite Libanului să se reintegreze treptat în lanțurile de aprovizionare mediteraneene.
Mărfurile care circulă între Europa, Turcia, Golful Persic și Marea Roșie ar putea din nou să treacă prin mai multe porturi levantine, în loc să ocolească complet Libanul. În timp, traficul de containere, industria reparațiilor navale și centrele logistice ar putea reveni la Beirut și Tripoli, oferind locuri de muncă și venituri atât de necesare.
Agricultura și comerțul la scară mică ar putea, de asemenea, să reînvie de-a lungul frontierei. Nordul Israelului și sudul Libanului au un climat și un profil agricol remarcabil de similare — măsline, citrice, struguri și legume. Înainte de 1948, comerțul local trecea în mod natural peste graniță. Într-un mediu mai stabil, piețe transfrontaliere modeste ar putea reapărea, restabilind mijloacele de trai ale comunităților care astăzi trăiesc în mare parte în umbra desfășurărilor militare.
Dar comerțul este doar o parte a poveștii. Turismul oferă poate cea mai vie imagine a modului în care ar putea arăta un Levant interconectat.
Israelul atrage deja milioane de vizitatori anual, atrași de locurile religioase, de arheologie și de litoralul mediteranean. Libanul atrăgea în mod tradițional turiști datorită vieții sale culturale vibrante, bucătăriei și stațiunilor montane. Pacea nu ar șterge peste noapte decenii de neîncredere, dar ar face posibile circuite turistice regionale de neimaginat pentru generații întregi.
Se poate ușor imagina tipul de itinerar pe care companiile de turism l-ar putea crea dacă regiunea s-ar stabiliza. Călătoria ar putea începe în Liban. Vizitatorii ar putea sosi la Beirut — mult timp celebru ca „Parisul Orientului Mijlociu” — gustând din bucătăria sa creativă și din scena culturală vibrantă, înainte de a merge spre vechiul port Byblos, unul dintre cele mai vechi orașe locuite continuu din lume. De acolo traseul ar putea continua spre interior, la templele romane monumentale de la Baalbek, printre cele mai impresionante ruine din lumea mediteraneană, apoi spre munții Libanului, unde pădurile de cedri și pârtiile de schi se ridică surprinzător de aproape de mare.
Din Liban, călătorul ar merge spre sud, peste o frontieră pașnică, în Israel, coborând în colinele verzi ale Galileii — peisaje asociate de mult timp cu activitatea lui Isus și presărate cu locuri precum Capernaum și Marea Galileii. Continuând de-a lungul coastei, s-ar putea vizita Grădinile Bahá’í din Haifa și ruinele romane din Caesarea, înainte de a ajunge la Tel Aviv — un contrast izbitor cu antichitatea regiunii: un oraș mediteranean vibrant și unul dintre marile centre tehnologice ale lumii, unde cafenelele, start-up-urile și plajele coexistă într-un spațiu de câțiva kilometri pătrați de o energie extraordinară. Călătoria ar continua spre Ierusalim, al cărui Oraș Vechi concentrează straturi extraordinare de istorie sacră în interiorul zidurilor sale — Zidul de Vest, Biserica Sfântului Mormânt și complexul Al-Aqsa aflându-se la doar câteva minute unul de altul.
De acolo, călătorii ar putea trece în Iordania, unde peisajele deșertice se deschid spre Petra, spectaculosul oraș nabateean sculptat în stâncă roșie, și mai departe spre liniștea vastă a Wadi Rum. În doar câteva sute de kilometri, un asemenea traseu ar traversa peisaje biblice, ruine romane, orașe medievale și centre moderne de inovație — un coridor civilizațional compact care odinioară funcționa ca o lume interconectată și care, în condițiile potrivite, ar putea începe din nou să funcționeze astfel.
Și localnicii ar traversa granițele. Astfel de întâlniri nu rezolvă conflictele, dar pot atenua narațiunile care le alimentează.
Ideea unui Levant conectat nu este una teoretică. La începutul secolului al XX-lea, rețelele feroviare legau estul Mediteranei de interiorul arab într-un mod care astăzi pare aproape de neimaginat. Calea ferată Hejaz lega Damascul spre sud, prin ceea ce astăzi este Iordania, până în Peninsula Arabică. O altă ramură mergea spre vest, către Mediterană.
Linia Haifa–Daraa conecta portul Haifa de Siria și mai departe de rețele feroviare care ajungeau până în Irak. Un călător — sau o încărcătură de marfă — putea merge relativ ușor de la piețele din interiorul Mesopotamiei până la coasta mediteraneană. Pentru negustorii din orașe precum Bagdad sau Damasc, Haifa constituia o ieșire naturală spre Europa.
O mare parte din această infrastructură s-a prăbușit în secolul al XX-lea, pe măsură ce războaiele, noile granițe și fragmentarea politică au transformat Levantul într-un mozaic de economii naționale izolate. Căile ferate au fost întrerupte, iar rutele comerciale redirecționate.
Totuși, geografia nu s-a schimbat niciodată.
Dacă condițiile politice s-ar modifica, infrastructura modernă — autostrăzi, căi ferate, conducte energetice și rețele logistice digitale — ar putea reconecta porturile mediteraneene cu piețele din interior care se întind prin Iordania și Irak. Haifa și Beirut ar putea împărți acest rol: mărfurile sosite pe mare în oricare dintre ele ar putea circula între porturi sau spre Amman ori Bagdad mult mai eficient decât permit astăzi rutele fragmentate.
Mai multe inițiative internaționale imaginează deja astfel de coridoare care ar lega porturile mediteraneene de Golful Persic și mai departe. Deocamdată majoritatea nu sunt publice; curând ar putea deveni. În acest sens, cel mai transformator aspect al păcii dintre Israel și Liban ar putea să nu fie ceea ce pune capăt, ci ceea ce reconectează.
Siria: pivotul incert
Nicio discuție despre un Levant reconectat nu poate evita Siria. Din punct de vedere geografic, Siria se află în centrul rutelor comerciale istorice ale regiunii. Timp de secole, Damasc a fost un nod comercial care lega porturile mediteraneene de piețele ce se întindeau spre Irak și Arabia.
Astăzi, conducerea Siriei se confruntă cu o economie devastată după mai bine de un deceniu de război. Participarea la rețele comerciale regionale, coridoare de infrastructură și fluxuri turistice ar putea oferi o gură de oxigen economică extrem de necesară. Unii factori de decizie cred, prin urmare, că guvernul sirian ar putea lua în considerare participarea la un aranjament regional mai amplu dacă Levantul începe să se îndrepte spre integrare economică.
Totuși, Siria rămâne una dintre marile incertitudini ale oricărei posibile reglementări levantine. De la prăbușirea regimului Assad, în decembrie 2024, țara este condusă de figuri provenite din fosta insurgență, în special Ahmed al-Sharaa. Noua conducere de la Damasc este greu de încadrat într-o categorie clară. Sharaa însuși a provenit din rețele jihadiste, dar de atunci a încercat să-și redefinească mișcarea drept un guvern național pragmatic. Administrația sa a făcut pași către normalizare diplomatică și o deschidere economică limitată, chiar dacă violențele — inclusiv masacrele care au implicat comunități druzi și alawiți asociate cu vechiul regim — au aruncat o umbră asupra acestor eforturi.
Verdictul este încă departe de a fi unul clar. Unii actori regionali cred că Damascul ar putea încerca sincer să repoziționeze Siria într-o ordine regională mai stabilă. Alții suspectează o manevră tactică menită să obțină legitimitate și relaxarea sancțiunilor fără a abandona în mod fundamental rădăcinile ideologice. Ceea ce face momentul notabil este faptul că au existat indicii discrete că noua conducere siriană ar putea lua în calcul o formă de acomodare cu Israelul — ceva de neimaginat sub sistemul Assad.
Dacă această posibilitate se dovedește reală, Siria ar putea redeveni un pivot central într-un Levant reconectat.
Într-o evoluție potențial semnificativă și oarecum neașteptată, Siria a început să desfășoare mii de soldați la granița cu Libanul, potrivit unor oficiali citați în relatări recente. Mișcarea ar avea ca scop consolidarea controlului asupra zonelor de frontieră folosite mult timp pentru contrabanda cu arme și deplasarea milițiilor — rute care au aprovizionat în mod istoric Hezbollahul și alte grupări armate din Liban. Autoritățile siriene spun că desfășurarea urmărește stabilizarea frontierei și reafirmarea controlului statului asupra unor teritorii care, ani de zile, au funcționat ca un coridor pentru rețele regionale de tip proxy. Dacă această măsură continuă, ar putea semnala o disponibilitate a Damascului de a contribui la eliminarea Hezbollah.
Acest lucru este esențial, deoarece niciuna dintre aceste posibilități — integrare comercială, circuite turistice, coridoare de transport — nu este posibilă fără abordarea obstacolului central: Hezbollah.
Creat la începutul anilor 1980 cu sprijinul Corpului Gardienilor Revoluției Islamice din Iran, Hezbollah a evoluat în cel mai puternic actor militar nestatal din Orientul Mijlociu. Estimările sugerează că dispune de între 40.000 și 50.000 de combatanți și de un arsenal de peste 100.000 de rachete și proiectile. Timp de decenii, Iranul a investit miliarde de dolari în capacitățile militare ale Hezbollah, considerând organizația un instrument de descurajare avansată împotriva Israelului și un pilon al influenței regionale a Teheranului. Această realitate a blocat practic interacțiunea economică normală dintre Liban și Israel. Investitorii nu finanțează porturi, conducte sau infrastructură energetică în regiuni unde războiul poate izbucni peste noapte.
Prin urmare, orice cadru real de pace necesită ca Libanul să restabilească monopolul asupra folosirii forței pe propriul teritoriu.
Cadrul diplomatic discutat ar presupune dezarmarea Hezbollah începând cu zona de la sud de râul Litani, desfășurarea armatei libaneze în acea regiune și monitorizare internațională pentru verificarea respectării acordului. Astfel de aranjamente s-ar baza pe Rezoluția 1701 a Consiliului de Securitate al ONU, acordul care a pus capăt războiului din 2006, dar care nu a fost niciodată implementat pe deplin.
Pentru mulți cetățeni libanezi, această perspectivă ar fi un vis devenit realitate. De-a lungul anilor, libanezii din diaspora — în special cei care trăiesc în locuri precum Cairo sau Londra — mi-au vorbit adesea deschis despre frustrarea lor că suveranitatea țării lor fusese practic confiscată de o mișcare armată mai puternică decât statul însuși. Mulți își doresc de mult timp ca Libanul să devină o țară normală, guvernată de instituții și nu de miliții. Dacă momentul actual reprezintă un punct de cotitură, este posibil tocmai pentru că apar condiții în care statul libanez însuși — prin Forțele Armate Libaneze și cu sprijin internațional — ar putea să-și reafirme autoritatea.
Iranul și ecuația regională
Viitorul Hezbollah nu poate fi separat de întrebarea mai largă privind rolul regional al Iranului. Chiar dacă regimul iranian ar supraviețui cumva războiului actual — grav slăbit, fără îndoială, dar poate încă neînduplecat în fanatismul său rezilient — orice negociere cu el ar trebui să includă patru chestiuni interconectate: activitățile nucleare, programul de rachete, rețeaua de miliții proxy și represiunea internă.
Toate patru sunt esențiale — dar pentru problema de față, chestiunea milițiilor este centrală. Existența Hezbollah ca forță armată în afara controlului statului a fost cel mai mare obstacol în calea suveranității și redresării economice a Libanului. Transformarea Hezbollah din miliție într-o simplă mișcare politică ar putea fi cel mai important pas către recuperarea națională.
Alegerea strategică a Israelului
Un Levant reconectat necesită și schimbări din partea Israelului.
După atacurile din 7 octombrie, Israelul a proiectat o forță militară copleșitoare, ca răspuns la o traumă națională profundă și la prăbușirea descurajării. Această demonstrație de forță a avut efecte strategice. În privat, arabi din statele Golfului își exprimă admirația pentru demonstrația de capacitate militară a Israelului împotriva proxy-urilor iraniene — chiar și pentru brutalitate. Este o regiune în care demonstrațiile nemiloase de putere sunt adesea considerate necesare.
În același timp, războiul a provocat Israelului daune reputaționale semnificative pe plan internațional, reducându-i spațiul diplomatic de manevră tocmai într-un moment în care diplomația regională ar putea deschide noi posibilități. Forța militară poate restabili descurajarea. Dar integrarea regională cere altceva: diplomație strategică.
În cele din urmă, Israelul va avea nevoie de o conducere capabilă să transforme avantajul militar în aranjamente politice care să stabilizeze frontierele și să încurajeze cooperarea regională. Mulți observatori cred că o astfel de schimbare ar putea depinde de politica internă israeliană și de apariția unui guvern pregătit să combine descurajarea cu o viziune diplomatică.
În esență, Netanyahu — o forță politică epuizată și o figură încărcată de cea mai proastă karma imaginabilă — trebuie să piardă viitoarele alegeri din Israel. Din acel moment ar putea decurge toate celelalte schimbări.
