Are la îndemână o reușită importantă, însă ideea sa despre progres ar putea însemna revenirea la o altă epocă, notează The Economist.
<< Ce alinare trebuie să fie pentru Donald Trump faptul de a contempla Cuba. La suprafață, relațiile sale cu această națiune insulară pot părea alarmant de asemănătoare cu dezastrul în care a băgat America în cazul Iranului. Așa cum a făcut cu Iranul, în primul mandat Trump a rupt un acord cu Cuba încheiat de predecesorul său, Barack Obama, iar apoi nu a reușit să obțină unul mai bun, în ciuda sancțiunilor severe. Comuniștii de la Havana, corupți și cinici cum sunt, par la fel de fanatici ca teocrații de la Teheran în privința ideologiei lor antediluviene. La fel ca mullahii, marxiștii pur și simplu nu apreciază valoarea proprietăților de lux de pe malul mării. Și, ca și în Iran, finalul jocului în Cuba este vag. Cine știe ce acord ar putea, în ochii lui Trump, să semene suficient de mult cu o victorie?
Dar Cuba este o națiune de aproximativ nouă milioane de oameni, nu de 93 de milioane. Datorită unor negocieri remarcabile realizate de un fost președinte american, nu reprezintă o amenințare nucleară. Nu va începe să lanseze rachete balistice în Caraibe. Cea mai mare diferență între cele două confruntări de voință națională confirmă o convingere pe care Trump o are încă din anii 1970, dar pe care, cumva, nu a apreciat-o în cazul Iranului: cine controlează petrolul deține cărțile jocului.
Trump s‑a plâns că Iranul acționează ca „tâlhărul lumii”, folosind petrolul ca pârghie, închizând Strâmtoarea Ormuz pentru a descuraja America și Israelul. În emisfera vestică el poate fi acela care intimidează. A tăiat sursa de petrol ieftin a Cubei atunci când l-a înlocuit nefastul „puternic” din Venezuela, Nicolás Maduro, cu o „puternică” mai docilă, Delcy Rodríguez. Amenințările americane cu tarife au oprit aprovizionarea cu petrol a guvernului cubanez din orice altă parte începând de la sfârșitul lunii ianuarie. Cuba produce abia suficient combustibil pentru a acoperi 40% din energia de care are nevoie.
Nu e de mirare, dat fiind felul său, că, pe măsură ce Iranul îl sfidează și îl face de rușine, Trump a găsit atât de multă satisfacție în dominarea Cubei. „Cred că pot face orice vreau cu ea”, s‑a lăudat la mijlocul lunii martie. Nici măcar nu are nevoie de ajutorul unui aliat uneori enervant, ca Israelul, cu atât mai puțin de unul perpetuu enervant ca toată Europa. Demonstrând o competență care nu l‑a caracterizat în politica față de Iran, secretarul de stat Marco Rubio, fiul unor imigranți cubanezi, a blocat metodic sursele de valută străină ale guvernului. Rețeaua electrică învechită a Cubei s‑a prăbușit de trei ori în această lună, lăsând națiunea fără curent și reducând la tăcere comunicațiile sale. Crize interconectate în domeniul sănătății, alimentației, comunicațiilor și transportului devin tot mai grave.
Este atât de ușor să ne imaginăm o altă Cubă. De fapt, acest lucru s-a și făcut. În unul dintre filmele preferate ale lui Trump, „The Godfather Part II”, șeful mafiei, Michael Corleone, vizitează Havana la sfârșitul anului 1958. Capitala este un magazin plin de farmec și de freamăt, unde oamenii săraci, dar veseli, umplu străzile, iar oameni de afaceri, politicieni și mafioți americani participă la show-uri spectaculoase și încheie afaceri profitabile în hoteluri și cazinouri aurite. Un director al unei companii americane de telefonie îi oferă președintelui, Fulgencio Batista, un telefon din aur masiv, un cadou aproape la fel de strident și lipsit de gust ca ceasul Rolex de aur și lingoul de aur oferite lui Trump de directorii elvețieni când căutau tarife mai mici toamna trecută. „Acest tip de guvern știe cum să ajute afacerile, să le încurajeze”, declară asociatul mafiot al lui Michael, Hyman Roth. Michael fuge când vine revoluția. Aceasta urma să aducă noi legături cu Uniunea Sovietică, exproprierea terenurilor și a rafinăriilor deținute de companii americane și, începând din 1960, embargoul comercial american care durează până în prezent.
Trump a sperat mult timp la un guvern cubanez cu care să poată face afaceri. Încă din 1998, una dintre companiile sale, Trump Hotels & Casino Resorts, a explorat o investiție în Cuba, aparent încălcând embargoul. (În timp ce laudă Havana anilor 1950, Hyman Roth observă: „Hotelurile de aici sunt mai mari și mai luxoase decât oricare dintre cele pe care le-am construit în Vegas.”) Zece ani mai târziu, Trump și-a înregistrat marca în Cuba, un pas care respecta legea americană, dar părea să încalce o promisiune făcută de a nu face afaceri în Cuba până când aceasta nu va fi „liberă”.
Guantanamerica
Însă ceea ce Trump ar putea considera „liber” nu este sigur. Declarațiile sale despre Cuba au adăugat incoerență politicii sale externe. Chiar înainte de a începe schimbarea regimurilor, obiectivele sale în Cuba au făcut un adevărat haos din presupusa sa accentuare pe respectarea suveranității și neintervenția în afacerile interne ale altor țări. Memorandumul său de securitate națională din iunie anul trecut, care detalia aspirațiile sale în Cuba, începea cu „nevoia de mai multă libertate și democrație” și „respect pentru drepturile omului”. Aceasta era o politică bună. Acestea sunt încă obiectivele exilaților cubanezi din America. Într-adevăr, congresmena María Elvira Salazar, din sudul Floridei, alt copil de exilați, a cerut „procese ca la Nürnberg” pentru regim, împreună cu o tranziție rapidă către democrație.
Poate că, pe măsură ce președintele negociază cu guvernul cubanez, el își va urmări vechile sale obiective declarate, mai ales având în vedere miza personală și politică a lui Marco Rubio pentru o Cubă liberă. Însă regimul este adânc consolidat, iar un blocaj nesfârșit ar putea genera o nouă criză a refugiaților. În plus, Trump a demonstrat din plin că devotamentul său față de drepturile omului este la fel de instrumental ca și devotamentul său față de suveranitate, cu care intră în conflict. Pentru el, nu contează cu adevărat dacă Cuba este o democrație sau o monarhie; el își dorește un partener care să importe produse și servicii americane, spune John Kavulich, președintele Consiliului pentru Comerț și Economie SUA-Cuba. „Dacă poți face asta, lui nu-i pasă cu adevărat ce nume este pe guvernul tău”, adaugă Kavulich. „Și cu asta trebuie să se împace cubanezii”. După atâtea decenii de luptă, un asemenea rezultat ar putea dezamăgi poporul cubanez. Dar, cel puțin, telefoanele vor funcționa, și pentru unii s-ar putea să fie chiar aurii. >>
Iranul a lovit previzibil și fără milă. Donald Trump trăiește calvarul lui Saddam Hussein
