Controversele legate de episodul Irina Rimes se încadrează, cu precizia literaturii absurde, într-un traseu sinuos al posterității marelui sculptor; un traseu în care ridicolul pare a fi dominanta destinului cotidian al operei sale în România secolului XXI.
În cazul Irinei Rimes putem vorbi, lăsând deoparte idiosincraziile, exagerările și „puritanismul” intelectual, doar de o conferință de presă mediocru organizată, în care cântăreața, sinceră în mesajul ei necizelat, a fost lăsată într-o situație ingrată, o situație în care o minimă pregătire de PR înainte de eveniment ar fi evitat multe neajunsuri.
Cum a părăsit Brâncuși România
În 1957, în al cincizeci și treilea an de exil, pe patul morții, Brâncuși se spovedea unui preot ortodox la Paris. Sculptorul îi mărturisea Arhiepiscopului Teofil: „Mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”. Această replică conținea în ea amărăciunea unei dezrădăcinări din care ștabii PCR făcuseră un ritual al umilirii.
Povestea vieții lui Brâncuși, unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, este o veritabilă epopee a exilului. Să începem cu începutul.
Secolul abia își luase avânt. În 1904, Brâncuși pleca furios din România pe jos până la Paris. Cu un an mai devreme, acesta primise o comandă: să realizeze bustul generalului Carol Davila, ce urma să fie amplasat pe soclu în curtea Spitalului Militar din București. Numai că cei care au dat comanda s-au arătat la final nemulțumiți de sculptură: voiau nasul generalului și epoleții să fie mai mici. Cum Brâncuși a refuzat să „opereze” bustul, nu și-a mai primit banii, de care avea nevoie ca de aer pentru a studia la Paris.
„Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva se înnăscuse în mine şi nu am mai putut rabda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar, spre marea panică si spaimă a doctorului Gerota şi dus am fost”, avea artistul să-și motiveze peste ani decizia.
Gloria
Așa că, sufocat de indignare, a luat-o la sănătoasa spre Franța, cu popasuri la Budapesta și Viena. Parisul se pregătea să intre în epoca avangardismului, când Montmartre și Montparnasse aveau să devină plăcile tectonice ale unei revoluții artistice ce urma să schimbe fața Europei. O Europă încă departe de Primul Război Mondial, de glontele lui Gavrilo Princip și de rănile fatale ale arhiducelui Franz Ferdinand.
În 1905, Brâncuși a luat concursul de admitere la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris, lucrând în atelierul lui Antonin Mercié. A făcut parte din „Cercle des étudiants roumains”, alături de George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, C. Levaditi, Duiliu Marcu, Ion Pillat, Ştefan Popescu, Theodorescu-Sion, Camil Ressu şi alţii.
Timp în care, pentru a-și câștiga existența, lucra ca spălător de vase într-un restaurant.
În luna ianuarie a anului 1907, venea soarele și pe strada sa: a fost angajat de Rodin ca practician, dar nu rămâne aici mult timp, convins fiind că „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”. Părăseşte atelierul grandiosului Rodin şi închiriază un spaţiu pe strada Montparnasse, unde îşi amenajează atelierul şi realizează prima lucrare, intitulată „Sărutul”. Urmează o etapă febrilă: „Rugăciunea”, „Copil dormind”, „Somnul”, „Bustul pictorului Nicolae Dărăscu”, „Pasărea Măiastră”, „Muza adormită”, „Domnişoara Pogany”, „Fântâna lui Narcis”, „Primul ţipăt” şi „Doi pinguini”.
Trec anii, glontele lui Gavrilo Princip pleacă din țeava unui pistol FN Browning M1910 și-l ucide pe Franz Ferdinand. Începe Primul Război Mondial. Iar anul 1915 marchează o premieră în cariera lui Brâncuşi, primele lucrări în lemn: „Cariatide”, „Fiul risipitor”.
În 1916, a realizat prima „Coloană a Sărutului”, folosită apoi ca motiv sculptural pe stâlpii „Porţii Sărutului”, aceasta din urmă fiind definitivată în 1940 şi amplasată în parcul central din Târgu Jiu.
UTC-istul, tractorul și Coloana Infinitului
Trec anii, Brâncuşi începe să-şi expună lucrările în cele mai celebre galerii de artă din Franţa, Anglia, Elveţia, Olanda şi America, fiind elogiat în numeroase publicaţii din întreaga lume.
Mai trec niște ani, vine Al Doilea Război Mondial, se termină Al Doilea Război Mondial și peste România pică ghilotina: comuniștii pun mâna pe putere.
Guvernul Petru Groza încearcă prin diverși intermediari să achiziționeze câteva lucrări plastice ale artistului. Însă în 1948-1949, aceste timide încercări de apropiere de Constantin Brâncuși sunt deja istorie, anulate de apogeul urgiei comuniste împotriva cosmopolitismului. Pe măsură ce stalinismul pătrunde și mai adânc în Partidul Unic, sculpturile lui Brâncuși ajung pe lista neagră, fiind catalogate ca emanații ale decadenței și „formalismului burghez”. Pe parcursul anilor 50 („obsedantul deceniu”), opera lui Brâncuși este aproape necunoscută publicului din România.
Mai mult, în 1951 un tânăr UTC-ist pe nume Tănasie Lolescu, originar din Hobița, satul natal al lui Brâncuși, primea ordin să dărâme Coloana Infinitului, pentru a fi topită. Era primăvară, Lolescu avea 24 de ani și ordinul venise de la prim-secretarul Constantin Babalîc.
Zis și făcut: Lolescu își ia în ajutor un tovarăș, unul pe nume Milotin, urcă într-un tractor IAR și pornesc spre Parcul Central din Târgu-Jiu. Ajunși acolo, cei doi leagă un lanț de primul modul al Coloanei și încep să ambaleze. Lanțul se rupe. Mai au câteva încercări, dar tractorul se înalță pe două roți. Coloana nu se lasă dărâmată. Coloana Infinitului vs. Comunism: 1-0.
Între timp, la Paris, Brâncuși resimte tot mai acut dorul de țară. Numai că țara, țara spânzurată între seceră și ciocan, nu dă doi bani pe dorul lui. Sculptorul dorește să doneze statului român 230 de sculpturi, 41 de desene, 1600 de fotografii, dar şi unelte și piese de mobilier. Suntem tot în anul 1951. Comuniștii refuză propunerea lui Brâncuși. După ce acesta află răspunsul, este atât de mâhnit, încât decide să renunţe la cetăţenia română, pe data de 1 august a celui an, și cere cetăţenia franceză, pe care o obține în 1952. Constantin Brâncuşi își retrage oferta făcută statului român şi donează Franţei toate operele din atelierul său de la Paris.
- CITIȚI ȘI: Ministerul Culturii: Brâncuși este al tuturor. Vrem deschidere către oameni din toate categoriile
Circulă și povestea că, în perioada comunistă, Direcția de Informații Externe stabilise o rețea bănoasă prin care vindea falsuri cu „Madame Pogany”.
Abia în 1964, pe fondul așa-zisului „dezgheț” comunist, Brâncuşi a fost „redescoperit” în ţara natală, iar ansamblul monumental de la Târgu-Jiu a putut fi restaurat, după ce fusese abandonat. La aniversarea a 125 de ani de la naşterea sa, anul 2001 a fost declarat, prin hotărâre a Guvernului României, Anul Brâncuşi, sărbătorit şi în cadrul UNESCO.
„S+S=BFF”
Ne întoarcem în prezent, în posteritatea „băștinașă” a lui Constantin Brâncuși. „Poarta Sărutului” este un loc pentru fotografiat mirese, pentru selfie-uri și pentru poze cu politicieni plictișiți.
În 2013, câțiva angajați de la salubritate spălau cu detergent Poarta. Rezultatul: din cauza detergentului, sărurile de fier ieșiseră la suprafață și monumentul se îngălbenise.
„Se lucrează pe ascuns, nici nu știi ce se face. Spălarea Porții este o aberație, ceva inadmisibil, tot fierul din poartă a ieșit la suprafață. S-a făcut fără aviz, cine lucrează fără aviz e pasibil penal. Nu exista niciun proiect care sa spună că acest monument se poate spăla cu pompa de presiune. Acum Poarta este galbenă, din cauza spălării cu apă, sărurile de fier au ieșit la suprafață, sunt fâșii galbene. Poarta a devenit galbenă. Nu am pățit niciunde cum am pățit aici, am lucrat cu somități și în mii de locuri”, afirma șocat atunci Dorin Dănilă, proiectantul lucrărilor de restaurare a Ansamblului Monumental „Calea Eroilor”, din care face parte „Poarta Sărutului”.
Vă amintiți desigur și eșecul campaniei „Cumințenia Pământului”, derulată în 2016 de Guvernul Cioloș. Din cele 6 milioane de euro necesare achiziționării sculpturii, s-a strâns doar 1 milion de euro din donațiile românilor. Totul în vacarmul unui circ politicianist din care n-a lipsit și un scandal cu „donația simbolică” a Ambasadei Rusiei la București.
Și ca bulibășeala de comedie neagră balcanică să fie completă, în 2017 o fetiță de 12 ani, plimbându-se cu mama sa, a scrijelit pe Coloana Infinitului un mesaj pentru prietena sa, un mesaj cât un epitaf: „S+S=BFF (best friends forever – n.r.)”.
