Erdogan își arestează rivalul, arătând încă o dată că prăbușirea justiției duce la prăbușirea libertății
Când a fost arestat primarul Istanbulului, Ekrem Imamoglu — văzut pe scară largă drept cel mai formidabil rival politic al președintelui Recep Tayyip Erdogan — Turcia a intrat într-o nouă și periculoasă fază a destrămării democrației sale. Plasarea în detenție, urmată de proteste în masă, represiuni violente și arestarea demonstranților și jurnaliștilor, este rezultatul firesc al unor ani de regres democratic, ani care au început odată cu desființarea independenței judiciare.
Decăderea Turciei nu este doar problema Turciei și nu este incomodă doar întrucât Turcia este mare și importantă, ci și pentru că reprezintă un avertisment. Este un avertisment pentru oricine rămâne indiferent față de politizarea revoltătoare a sistemului de justiție american și față de eforturile administrației Trump de a anihila mecanismele de control asupra puterii și de a ocoli Constituția, singurele două lucruri care fac ca sistemul politic și judiciar să fie măcar vag acceptabil.
Arhitectura democrației liberale — sistemul de control și echilibru, instanțele independente, drepturile protejate — nu se prăbușește peste noapte. Este erodată treptat, sub privirile publicului, sub pretextul „voinței majorității” și al interesului național. Publicul este hrănit cu aberații despre cum așa-numitul „stat profund” elitist încearcă să-i împiedice pe reprezentanții poporului să facă tot ceea ce le trece prin cap. Se întâmplă treptat și chiar legal, până când, subit, o țară care organizează alegeri nu mai deține puterea de a cere socoteală.
Americanii și alte popoare care trăiesc în democrații constituționale ar greși dacă ar considera situația Turciei drept o anomalie îndepărtată. Semnele regresului democratic, care apar întotdeauna atunci când independența instanțelor este politizată sau amenințată, sunt vizibile în multe țări odinioară considerate imune — cel mai evident, în prezent, lucrurile stau astfel în Israel, Ungaria și Statele Unite.
Într-adevăr, în Israel, alături de tragedie există și comedie, deoarece Netanyahu, în prezent inculpat într-un proces penal, a adoptat retorica absurdă a „statului profund” în încercarea de a câștiga favoarea patronului său, Trump. Tweet-ul său de lingău a fost promovat intens de Elon Musk, co-președintele care nu este cetățean naturalizat.
Odată ce astfel de procese au succes, așa cum s-a întâmplat în Turcia lui Erdogan, liderii se simt liberi să-și aresteze principalii rivali politici pe baza unor acuzații fabricate. Pasul următor după această etapă — pe care am putea-o numi democrație falsă — este dictatura deplină. Când este făcut și acest salt final, așa cum s-a întâmplat în Rusia, rivalul lui Vladimir Putin, Alexei Navalnîi, sfârșește mort într-un gulag.
Pentru a înțelege cum se întâmplă acest lucru și de ce este atât de periculos, trebuie să începem cu o clarificare. Termenul „democrație liberală” este adesea înțeles greșit, mai ales în America. „Liberal” nu are nicio legătură cu politica de stânga sau cu ideologia partizană. Provine din tradiția clasică a libertății: un sistem în care puterea este limitată prin lege, drepturile minorităților sunt protejate, iar guvernul ales nu este atotputernic. Democrația liberală înseamnă că nici măcar cei aleși democratic nu pot face tot ce doresc.
Instanțele sunt, prin urmare, împuternicite să anuleze legi. Funcționarii publici sunt protejați de epurările politice. Jurnaliștii sunt liberi să investigheze statul. Acestea nu sunt instituții anti-democratice; ele reprezintă însăși esența democrației, atunci când aceasta nu este definită doar ca o simplă guvernare a majorității, ci ca o guvernare majoritară limitată, în care fiecare cetățean, nu doar majoritatea, are drepturi care nu pot fi anulate prin vot. Evident, există o întrebare legitimă și complicată cu privire la cine ar trebui să fie gardienii acestui sistem.
Pe de o parte, nu poate fi un proces politic — pe de altă parte, dacă doar elitele profesionale iau aceste decizii, apare critica. Fiecare țară are propriul sistem, iar cel al Americii este, de fapt, destul de politic, deoarece politicienii sunt cei care îi confirmă pe judecători, iar unele poziții din sistemul judiciar sunt ocupate prin alegeri directe; ceea ce îl face acceptabil este constituția extrem de solidă. Am ajuns la concluzia că aceasta este o zonă a vieții în care așa-numitul elitism este esențial.
Oricum ar fi, în acest moment, însăși ideea de limitare a puterii este sub asalt. În ultimii ani, un număr tot mai mare de lideri politici au redefinit-o ca fiind ilegitimă, susținând că orice aleg decidenții să facă reprezintă „voința poporului.” De ce ar trebui instanțele să protejeze drepturile minorităților pe care majoritatea le disprețuiește? De ce ar trebui presa să aibă dreptul de a-i supraveghea pe liderii aleși cu un mandat popular?
Această logică populistă este seducătoare, dar toxică. Ea insistă că alegerile sunt singura sursă de legitimitate și că orice obstacol în calea liderului ales de către majoritate este elitist, partizan sau chiar mai rău. Dar istoria ne învață că un astfel de mod de gândire este începutul sfârșitului.
Luați exemplul Turciei. Ascensiunea lui Erdogan a început într-un cadru democratic. A fost ales și a făcut unele lucruri bune — reforme economice necesare, combaterea corupției. A guvernat cu sprijin popular. Dar, treptat, a ajuns să vadă instituțiile nu ca parteneri ai democrației, ci ca obstacole în calea puterii sale, devenind tot mai autoritar. După o tentativă eșuată de lovitură de stat, în 2016, a profitat de moment pentru a epura sistemul judiciar, concediind mii de judecători și înlocuindu-i cu loialiști. Mii de universitari, funcționari publici și jurnaliști au fost de asemenea închiși sau exilați.
Un referendum din 2017, adoptat la limită și într-un mediu controlat subtil, în care guvernul deținea direct sau indirect monopolul asupra principalelor mijloace de informare, i-a oferit lui Erdogan puteri vaste, desființând funcția de prim-ministru și consolidând controlul executiv. Instanțele au încetat să mai fie un obstacol în calea autorității sale. Figurile din opoziție s-au confruntat cu procese motivate politic. Presa critică a fost închisă sau adusă sub controlul statului.
În ciuda apartenenței la NATO, Erdogan a început să urmeze o politică externă tot mai imprevizibilă. A ocupat teritorii în Siria; a susținut Azerbaidjanul în blocada de înfometare și atacul asupra Nagorno-Karabah din 2023, care a dus la epurarea etnică a celor 120.000 de armeni din regiune; anul trecut a sugerat că va invada Israelul, iar săptămâna aceasta a cerut public distrugerea acestuia.
Toate acestea indică o democrație care deraiază. Iar acum, odată cu arestarea lui Imamoglu, asistăm la apogeul acestui proces. Lista de acuzații absurde — conducerea unei organizații criminale, acceptarea de mită, trucarea licitațiilor — este clar una politică, dar eficientă. Principalul contracandidat la președinție se află acum în închisoare. Susținătorii săi sunt bătuți în stradă. Sistemul judiciar, care și-a pierdut demult independența, nu oferă nicio protecție.
Pentru Turcia, costurile au fost imense. Economia s-a prăbușit. Lira turcească a pierdut peste 80% din valoarea sa din 2018 până în prezent. Inflația este scăpată de sub control, depășind 60% în ultimele luni. Investițiile străine au secat. Turismul a fost grav afectat. Visul aderării la Uniunea Europeană — cândva un pilon central al politicii externe turcești — a fost abandonat complet. Bruxelles-ul nu poate admite o țară care aruncă primari în închisoare și zdrobește libertatea de exprimare.
Dar Erdogan rămâne la putere. Iar mecanismul alegerilor continuă să funcționeze, oferind o aparență de legitimitate unui guvern care nu mai respectă fundamentele democrației. Asta se întâmplă când principiile liberale sunt abandonate: alegerile nu dispar, dar încetează să mai conteze.
Aceasta ar trebui să fie o lecție pentru oricine crede că votul, în sine, este piatra de temelie a libertății. Grecii știau mai bine. Platon a avertizat că o democrație fără frâne se poate prăbuși rapid în tiranie, că pasiunile mulțimii, incitate de demagogi iscusiți, pot distruge instituțiile menite să le tempereze și să le canalizeze. Aristotel a susținut că cele mai bune state combină elemente democratice și aristocratice — echilibrând puterea populară cu înțelepciunea și stabilitatea unui grup restrâns.
În epoca modernă, acest element „aristocratic” este justiția. Judecătorii trebuie să fie instruiți, imparțiali și independenți. Asta înseamnă, inevitabil, că nu sunt aleși prin vot popular. Și nici nu ar trebui să fie numiți de lideri partizani care caută executanți ideologici. Independența justiției necesită o anumită distanță — atât față de mulțime, cât și față de politician. În acest sens, da: judecătorii trebuie să fie o elită. Nu în avere sau origine, ci în responsabilitate. Legitimitatea lor nu vine din popularitate, ci din principiu.
Aceasta este o realitate incomodă în vremuri populiste. Mulți se revoltă la ideea că „judecători nealeși” iau decizii care afectează milioane de oameni. Dar alternativa este mai rea. Dacă judecătorii devin politicieni îmbrăcați în robe, influențați de opinia publică sau de loialitatea față de un partid, atunci ultima linie de apărare împotriva tiraniei dispare.
Chiar și în Statele Unite — ale căror Constituție este mai puternică decât a multor altor țări— presiunile sunt din ce în ce mai mari. Curtea Supremă este percepută de mulți ca o instituție partizană, iar procesele de confirmare a judecătorilor s-au transformat în războaie prin procură.
Așa începe totul. Nu cu o lovitură de stat, ci cu o întrebare: De ce ar trebui instanțele să fie apolitice? Turcia ne oferă răspunsul. Odată ce justiția cade, nimic nu mai stă între conducător și cei conduși. Legile devin instrumente ale puterii. Alegerile devin teatru. Drepturile devin condiționate. Iar oamenii — cei care odinioară erau atât de nerăbdători să-și impună voința — descoperă că voința lor nu mai contează. S-avem grijă ce ne dorim.
După atâția ani de tortură, sunt palestinienii în sfârșit gata să înfrunte Hamas?
