Premierul Ungariei, Viktor Orban, și-a făcut un titlu de glorie din așa-zisa suveranitate pe care le-ar fi redat-o ungurilor în relația țării lor cu Uniunea Europeană. Suveranitate pe care, mai spune legenda creată de propaganda Budapestei, liderul maghiar luptă din răsputeri să le-o redea și altor popoare de pe continent, cum altfel decât prin sabotajele sale sistematice, din interior, la adresa politicilor comune, menite să slăbească blocul comunitar până la irelevanță.
Ca orice oportunist feroce, Orban are însă pretenția ca Bruxelles-ul și statele partenere să îi accepte nerespectarea regulilor UE fără ca, în contrapartidă, Bruxelles-ul să înghețe ori să taie accesul Ungariei la vitalele fonduri europene.
Și totuși, când vine vorba de tupeu, până și premierul maghiar are limitele sale… “naturale”: pe cât de cocoș se dă printre europeni, pe atât de găină li se înfățișează lui Putin, lui Xi și, bineînțeles, lui Trump.
Disponibil necondiționat ori de câte ori e convocat de Moscova și Beijing, aflat în topul lingușitorilor care-i fac statuie liderului de la Washington, în cele din urmă Viktor Orban nu a putut totuși să evite postura cea mai ingrată a trădătorului de carieră: aceea de a fi, la un moment dat, strivit tocmai de interesele inflexibile ale celor în beneficiul cărora trădează.
- Rusia îl presează pe Orban să nu diversifice sursele de energie ale Ungariei, din multiple motive Kremlinul fiind strategic interesat de dependența totală a Budapestei de hidrocarburile rusești.
- China, interesată ca Rusia să nu piardă în Ucraina, îl presează pe Orban în aceeași direcție.
- Iar SUA, exasperată pe de o parte de sfidarea Rusiei, iar pe de alta de amenințarea Chinei, l-a presat de ceva vreme pe Orban să-și pericliteze, fie și parțial, relația privilegiată cu Moscova și cu Beijing, căci calculele Washingtonului au suferit unele modificări, iar trădătorul trebuie să facă sacrificii și să devină selectiv în actul de trădare.
Criza de poziționare în care se află mai nou Viktor Orban a fost mai mult decât evidentă în agenda cu care tocmai s-a deplasat la Washington.
Cu vorbele potrivite, din vreme pregătite, și cu căciula în mână, proaspăt țesălată, micul Orban s-a dus la Curtea marelui Trump pentru a-l ruga fierbinte să mai astupe din groapa pe care el singur și-a săpat-o.
În ultima vreme, președintele american i-a cerut neverosimil de insistent premierului ungar să încheie capitolul achiziției de petrol rusesc și a insistat ca niciodată pe acest subiect inclusiv după ce, pe toate canalele, Budapesta transmisese Washingtonului că petrolul rusesc ar fi pentru unguri o chestiune de viață și de moarte.
Trump, însă, știe prea bine trei lucruri:
- Că situația în care el însuși se află pe dosarul păcii în Ucraina reclamă imperativ ca orice picătură de petrol rusesc să înceteze a se mai scurge spre orice rezervor din Europa.
- Că, odată ce insistă cu un lucru, iar insistențele sale rămân ignorate fie și din partea unui singur actor-țintă, proiecția trumpiană de virilitate suferă daune ireparabile. Iar cu cât actorul e mai micuț (cazul specific al Ungariei), cu atât dauna e mai măricică. Ca atare, orice concesie de moment ar fi tentat Trump să facă în cazul Orban, cu siguranță îl va costa pe liderul american și îl va costa pe termen mediu și pe termen lung.
- În fine, scuza invocată de regimul Orban, potrivit căreia petrolul rusesc este o chestiune de viață și de moarte pentru Ungaria, pur și simplu nu ține, iar Trump e suficient de bine poziționat pentru a fi conștient că, spunându-i-se asta e pur și simplu tras pe sfoară. Pe de o parte, pentru că Ungaria ar avea alternative, doar că accesarea lor l-ar irita pe Putin (mai mult, a avut suficient timp la dispoziție pentru a rezolva problema până azi, dar, din nou, vasalitatea lui Orban față de Putin a jucat împotrivă). Pe de alta, întrucât petrolul rusesc nu este ceva de viață și de moarte pentru Ungaria, ci pentru regimul Orban, care se clatină puternic pe plan intern, cu doar câteva luni înaintea unor alegeri cruciale care chiar îi pot pune cruce. Mi se pare că, invocând în fața Casei Albe genul acesta de justificare, Viktor Orban și-a asumat un risc dificil de purtat pe umeri. Căci Trump adoră sforarii, dar numai atâta vreme cât nu este el cel tras pe sfoară.
Relația specială Trump-Orban e una de pe urma căreia și Trump, și MAGA au o grămadă de câștigat. Politic și ideologic, Budapesta reprezintă pentru Washingtonul zilelor noastre un levier prețios în ciocnirea SUA cu Uniunea Europeană.
Din acest motiv, Trump are tot interesul de a face astfel încât să cultive pe mai departe regimul Orban și, implicit, să nu facă niciun gest care să-i pună în pericol continuitatea la butoanele puterii de la Budapesta.
Dar la fel de adevărat este și faptul că, din perspectiva lui Trump, atitudinea lui Putin în dosarul ucrainean, coroborată cu evoluțiile relației Rusia-China, creează presiuni ce tind să devină insuportabile și care reclamă soluții extreme, oricât de indigeste ar părea ele.
Ungaria, așa cum am mai indicat-o în acest spațiu editorial, este o nucă tare, dar poate ușor deveni o miză mică.
Îmbătat de statura disproporționată pe care a căpătat-o pe plan internațional, cu timpul Viktor Orban a ajuns să nu mai perceapă realitatea după caracteristicile ei obiective.
S-a bucurat că e chemat din când în când la masa greilor. Dar e celebră vorba: la masa greilor, piticii nu fac meniul, ci sunt în meniu.
- PS: Viktor Orban și-a alienat aliatul colectiv care, până la urmă, îi plătește facturile – în speță, Uniunea Europeană. Și s-a aliat, în schimb, cu titani lcare, până acum și de acum încolo, nu au avut și nu pot avea alt obiectiv decât acela de a extorca Ungaria.
