- „Tot acest efort de mobilizare aliată pentru Ucraina a avut un efect imediat și va juca critic în viitorul destul de apropiat.
- Efectul imediat s-a materializat prin capacitatea țării agresate de a rezista invaziei ruse și de a efectua contraatacuri menite să împingă agresorul înapoi.
- Efectul pe termen lung nu mai are legătură cu invazia rusă din Ucraina, ci cu următoarea preconizată, cea chineză din Taiwan.
- Ce înseamnă asta?
- Nimic altceva decât că, de mobilizarea occidentală în favoarea Ucrainei e foarte probabil să beneficieze populația din Taiwan. În Ucraina, din mers și nu lipsit de sincope, Occidentul a învățat cum trebuie, cum și cât poate să intervină; ce a mers bine și ce a mers prost; ce merită pe mai departe păstrat și ce anume trebuie evitat.
- Din perspectiva asta, chinezii nu ar fi pe o pistă greșită dacă ar simți tentația de a-l lichida ei înșiși pe Vladimir Putin”.
Când am scris rândurile de mai sus, nu mai departe de zilele trecute, am avut în vedere strict dimensiunile militară și de protecție civilă a sprijinului occidental pentru Ucraina invadată de Rusia.
Azi, în schimb, în ceea ce e o continuare naturală a acelui text, accentul care se impune vizează dimensiunea economică.
Ideea e simplă: eficiența sabotării războiului dus de Moscova probabil că ar fi fost semnificativ mai redusă dacă efortul aliat nu ar fi inclus și componenta sancțiunilor economice directe (la adresa Rusiei) și indirecte (la adresa actorilor terți – state, companii străine, persoane fizice din Rusia și din afara ei).
Nu e un secret faptul că, mai ales în fazele timpurii ale conflictului, abordarea privind sancțiunile economice a fost tratată din destule direcții cu varii grade de scepticism.
E drept că dintre aceia care s-au așteptat ca sancțiunile, singure sau în primul rând ele, să ducă la înfrângerea în timp scurt a lui Putin, unii rămân convinși că ele nu au funcționat, având în vedere că războiul se desfășoară încă.
Dar genul acesta de așteptări sunt compatibile mai degrabă cu sfera iluzoriului.
Căci nu există armă (militară sau civilă) care să câștige de una singură o astfel de confruntare.
Nici măcar despre cele două bombe atomice aruncate de americani asupra japonezilor, în cel de-al Doilea Război Mondial, nu se poate spune că au înregistrat un asemenea succes.
Ele au fost folosite într-un moment în care și japonezii, și naziștii erau deja sleiți după ani de război purtat convențional. Desigur, se poate specula că dacă Washingtonul ar fi dispus de așa armă mai devreme, poate că acea armă, singură, ar fi câștigat războiul. Dar dacă e să te hazardezi în asemenea speculații, va trebui probabil să te muți cu speculațiile și pe alt palier: dacă ar fi fost folosite chiar în prima fază a conflictului, oare ar fi fost suficiente „doar” două? Și dacă nu, atunci de cât de multe ar fi fost nevoie și ce efecte colaterale ar fi derivat din utilizarea prea multor?
Chiar și așa, introducerea armei nucleare într-o argumentație potrivit căreia există instrumente care pot câștiga un război de unele singure are handicapul comparației disproporționate. Oare chiar există termeni rezonabili de comparație atunci când e vorba de arsenalul atomic și orice alt tip de arsenal existent la momentul actual? M-aș mira!
Războiul și mai ales unul precum cel ruso-ucrainean e în esența lui o „vietate” complexă, ca structură și ca metabolism, ceea ce seceră din start șansa la existență a unor scurtături ori soluții-minune.
Iar așa cum în așteptata ofensivă ucraineană experții militari au explicat convingător că, pe frontul propriu-zis, miza cea mare constă în desfășurarea de operațiuni complexe de arme combinate, tot așa, la scara mai generală a conflictului, miza e de a folosi instrumente combinate: război militar, război psihologic, război informațional, război economic.
Într-o formă sau alta, din 24 februarie 2022 am văzut la lucru tot acest amestec de instrumentar, cu rezultatul, până acum, al gripării mașinăriei de război a Moscovei, pulverizării unei părți semnificative a armatei agresoare, împiedicării Kremlinului de a cuceri Kievul și 80% din teritoriul țării vecine.
Sancțiunile economice, directe și indirecte, au jucat un rol masiv prin:
- Supunerea bugetului național al Rusiei la eforturi supranaturale pentru a susține efortul de război și a menține o zonă de relativ confort pentru populație.
- A limitat dramatic accesul industriilor civilă și militară ale Rusiei la piețe internaționale, know-how extern, componente critice din import și linii străine de finanțare – un șoc teribil resimțit tocmai de armata aflată pe front.
- A inhibat substanțial sprijinul extern pentru Rusia din partea unor aliați paria sau actori statali „doar” oportuniști.
- A zdruncinat prietenia ruso-chineză până în punctul în care Beijingul a admis fără ocolișuri că nu este una fără limite și mai ales că nici nu poate deveni astfel.
- I-au împins pe rușii de rând și pe oligarhi să-și mute peste granițe cât mai mult din bani și din active, slăbind astfel și mai mult moneda și potențialul intern de dezvoltare.
- În fine, vor juca un rol de bâtă de baseball ținută sub masă de negociatorii occidentali numai bună în faza aranjamentelor politico-diplomatice și militare post-conflict.
Dar dincolo de toate aceste aspecte care deja ar merita titulatura de evidente, sancțiunile economice impuse Rusiei reprezintă un exercițiu care se va dovedi esențial atunci când se va concretiza amenințarea chineză asupra Taiwanului și, implicit, asupra întregii lumi.
Faptul că nu s-a pierdut timp prețios și au fost deja angajate împotriva Rusiei, în context de război de agresiune, va juca un rol critic atunci când Xi va acționa el însuși ca Putin.
În virtutea experienței astfel acumulate, Occidentul, deși nu va avea o misiune ușoară, va ști mult mai bine ce are de făcut, va putea acționa mai rapid și mai decisiv încă din fazele incipiente, va ști la ce să se aștepte de la propriile capacități de a susține un asemenea efort, dar și de la potențialii frânari terți de pe cuprinsul Globului.
Evident că rețeta aplicată Rusiei nu va fi sută la sută aplicabilă Chinei. Pe de o parte, Beijingul ar putea fi mai vulnerabil la un asemenea război economic decât Moscova tocmai pentru că are o economie mai capitalistă decât cea moscovită, mai integrată în economia globală, așadar mult mai complexă și mai sensibilă la manifestări radicale ale factorilor externi. Pe de alta, Beijingul s-ar putea găsi într-o poziție politică mai fericită decât Moscova, grație numărului mai mare de prieteni secundari și de actori (mai mici și mai mari) dependenți de banii și de business-ul Chinei decât a avut Kremlinul.
Așadar, va exista un joc al diferențelor evidente între soluția sancțiunilor anti-Rusia și soluția sancțiunilor anti-China, dar un lucru e clar: pentru că a recurs deja la acest instrument împotriva Rusiei, în ceea ce privește scenariul unei Chine agresoare în Taiwan Occidentul va fi mai degrabă în postura de a face reglaje și optimizări la o schemă deja testată în loc de a inventa roata tocmai în timp ce se confruntă cu o amenințare mai robustă chiar și decât cea rusă.
Nu cred că își imaginează nimeni o matrice de efort anti-chinez în care sancțiunile economice să nu joace un rol fundamental, în perspectiva sau în timpul războiului de agresiune al Beijingului în Taiwan.
Cel mai probabil, nu își imaginează nici chinezii, care deja s-au confruntat cu versiuni „soft” ale unei asemenea abordări, dar în continuare rămâne de văzut cât de departe se așteaptă Beijingul că vor merge occidentalii.
Știm deja prea bine, în cazul Rusiei, că Putin nu ignorase cu totul faptul că riscă să se confrunte cu o ripostă economică occidentală, dar e cert că nu i-a anticipat anvergura. Nu neapărat din prostie sau lipsă de informații, ci mai degrabă dintr-o încredere nefondată în forțele proprii: 1. că îi va lua doar câteva zile ca să supună Ucraina, situație în care Occidentul, chiar dacă ar fi avut voință, nu ar fi avut timp fizic pentru a trece la acțiune; 2. că dependențele și prieteniile pe care Moscova le cultivase în Europa, prin intermediul armei energetice, vor descuraja orice efort serios în acest sens.
Nu e exclus ca și Xi, în buna tradiție a dictatorilor care se cred zei, să procedeze ad literam, tratând realitatea obiectivă siguranța de sine, cu superioritatea și cu disprețul mizerabil cu care-i tratează pe dizidenți.
Și tocmai orizontul acesta de posibilitate, ca dictatorul de la Beijing să se comporte astfel, face cu atât mai prețioasă politica de sancțiuni deja testată de Occident asupra Rusiei.
MAE de la Beijing și doi ambasadori chinezi ne ajută să înțelegem ce pregătește Xi
