Se încheie în sfârșit primul pas butaforic major, realizat de Rusia anul acesta: anexarea noi teritorii ucrainene, într-un efort făcut pe genunchi, de legalizare prin așa-zise referendumuri, a jafului, după modelul patentat în primăvara lui 2014, la anexarea ilegală a Crimeei.
De data asta, însă, după cum subliniam într-un material anterior, tocmai când a venit momentul adevărului, Moscova a dat nimic mai mult decât măsura totalei neputințe, având în vedere faptul că nu controlează complet zonele respective nici din punct de vedere militar, nici din punct de vedere politic. În felul lor, „anexatele” republici separatiste autoproclamate – Donețk și Lugansk – laolaltă cu bucățile încă sub ocupație din Herson și Zaporojie vor rămâne în istorie ca eșecuri rusești monumentale.
Problema lui Putin, pe care – ce tragedie pentru dictator! – poporul însuși începe să o vadă în toată splendoarea ei, este aceea că a trecut la anexat înainte de a fi fost în stare să cucerească. Problema lui cea mare este că, în toamna lui 2022, spre deosebire de primăvara lui 2014, vorba nu a mai fost dublată de faptă. Și tocmai din acest motiv, problema fundamentală pentru dictator este aceea că, pe cale de consecință, forța vorbei nu va mai avea nicicând vigoarea proiectată: nici pe plan intern și cu atât mai puțin pe plan internațional.
Îndrăznesc, de aceea, să presupun că, odată cu noile anexări pe hârtie, Putin, după ce și-a izolat țara de restul lumii și a alienat pe veci Ucraina, a reușit și teribila contra-performanță de a pune premisele unei masive castrări de glorie a propagandei și, concomitent, a izolării ei de publicul său țintă: cetățeanul rus.
Cumva, impasul e chiar existențial, de viață și de moarte. Pentru Putin, sfârșitul urât grăbește pasul cu care se apropie, din moment ce până și această dimensiune critică a oricărei dictaturii – propaganda – începe să tremure și să arate rahitic. Iar în cazul particular al Rusiei de azi, noua realitate, în plină cristalizare, se adaugă unui context deja ucigător de nefast: economia se clatină accelerat, armata își vede rândurile decimate în ritm și în volum fără precedent, iar populația, sub clopotul mobilizării recent decretate, s-a trezit și urlă.
În realitate, chestiunea stă cam așa: necontrolând strașnic, politic și militar, teritoriile anexate și cu ele sub permanenta amenințare a unor breșe ucrainene convenționale, odihnă nu vor avea nici cetățenii respectivelor regini, nici administrația militar-politică de ocupație, nici, la capătul celălalt al firului, MAE rus și Kremlinul. Fie și cele mai firave reușite ale ucrainenilor, în incursiunile pe care e de așteptat să le facă, uneori frontal, alteori subversiv, în aceste spații, vor căpăta, în ochii rușilor din restul Federației Ruse, proporții suficient de mari pentru ca oamenii să-și pune și mai multe întrebări cu privire la capacitatea propriului stat de a livra populației beneficiile promise de pe urma anexărilor. E de așteptat ca, în rândul populației ruse, să crească și să tot crească dubiul față de coerența și putința regimului Putin de a gestiona „câștigurile” și de a converti investiția colosală într-un profit măcar minimalist. Indiferent cât de pervers va juca propaganda de acasă, capacitatea ei de a mai „minți frumos” e foarte probabil să se diminueze în ritm alert, căci azi vorba nu mai e nici pe departe ca odinioară dublată de faptă.
Știu, calculul Kremlinului sugerează că, odată decretate unilateral teritorii ruse, zonele nou-anexate ar intra „oficial” sub teoretica protecție a statului și armatei naționale ruse, inclusiv sub protecția arsenalului nuclear. Nici că se poate o amăgire mai mare! Spre deosebire de momentul 2014, momentul 2022 opune acestei teze realitatea unui Occident nu doar mai puțin naiv, dar deja extrem de implicat în trimiterea la fier vechi a numeroase echipamente militare rusești și în expedierea la cele veșnice a unui colosal număr de militari ruși. Într-un fel sau altul, de șapte luni, e lovit în plin tocmai teritoriul rus, căci și blindatele distruse, și aeronavele prăbușite, și trupele lichidate, pe frontul inamic, reprezintă în vreme de război cam ceea ce reprezintă, în timp de pace, o ambasadă peste granițe: teritoriul țării.
Așadar, real, concret, palpabil, noua rundă de anexări nu aduce nimic nou. E retorică pură în gura unui regim cu tot mai puține opțiuni viabile și rezonabile, pentru urechile unei audiențe tot mai puțin impresionabile – deopotrivă pe plan extern și intern.
După scurtul episod festiv, în care Putin și argații săi instituționali de la Moscova vor semna, parafa și arhiva documentele anexărilor din Ucraina zilelor noastre, toată lumea revine cu picioarele pe pământ: ucrainenii vor ataca, occidentalii îi vor ajuta să o facă eficient, cetățenii ruși vor probabil se vor bate cu propriii soldați care nu-i vor mai lăsa să iasă din țară, iar Putin va continua reevaluarea planurilor de supraviețuire în regim „Most Wanted”. Iar propaganda, ei bine, propaganda va căuta noi tactici și amplificatoare, dar va răzbate tot mai în surdină și cu ecou plăpând.
Atenție! Lucrurile curg deja în direcția asta. De altfel, propagandiștii ruși au început deja să semnaleze că rămân fără gloanțe, că le e amenințată strălucirea, că e în pericol de comă rezultatul mesajului. Așadar, că vorba nedublată nicicum de faptă deja e sufocantă. AICI, AICI, AICI, AICI
