- „(…) De asemenea, vreau să mă adresez oamenilor din Ucraina. Sincer vreau să ne înțelegeți: nu vrem să vă facem rău în niciun fel sau să vă rănim sentimentele naționale.
- (…) Nu-i credeți pe aceia care vor să vă fie frică de Rusia, strigând că alte regiuni vor urma Crimeei. Nu vrem să divizăm Ucraina; nu avem nevoie de asta. În ceea ce privește Crimeea, acesta a fost și rămâne un ținut rusesc, ucrainean și crimeo-tătar.
- (…) Permiteți-mi să spun franc că ne doare sufletul să vedem ce se întâmplă în Ucraina în acest moment, să vedem suferința oamenilor și incertitudinea lor cu privire la cum să treacă peste ziua de azi și la ceea ce îi așteaptă mâine. Preocupările noastre sunt de înțeles pentru că nu suntem numai vecini apropiați, ci, așa cum am spus deja de multe ori, suntem un singur popor. Kievul este mama orașelor rusești.
- (…) Vrem să fim prieteni cu Ucraina și vrem ca Ucraina să fie o țară puternică, suverană și autosuficientă”.
După cum lesne putem deduce și din vorbele de mai sus, în 18 martie 2014 discursul prin care Vladimir Putin a marcat festiv anexarea ilegală a Crimeei fusese blindat cu cel puțin trei straturi: ton belicos, execuție publică a adevărului istoric, declarații de dragoste la nivel de lover-boy față de poporul ucrainean vecin, prieten și, iată… „suveran”. Declarații de dragoste atât de bibilite de proxeneții politici care i-au confecționat dictatorului discursul, încât probabil avuseseră chiar intima ambiție de a stoarce metri cubi de lacrimi nu doar de la popoarele lumii, ci și de la pârși, orătănii, vite și alte nevinovate necuvântătoare.
Azi, când Moscova bate în piroane vechi anexări noi, e poate mai important ca oricând să ne întoarcem în timp, rememorând clipa celei dintâi crucificări rusești, din epoca Putin, a suveranității unei țări.
De ce? În esență, pentru că „operațiunea Crimeea” fusese setată de Moscova nu doar ca obiectiv izolat, ci și ca modus operandi, matrice a furtului, declarație-cadru de război. De altfel la această „sfântă treime” ca o busolă s-a raportat non-stop tot ceea ce a făcut Rusia din martie 2014 și până la 24 februarie 2022, respectiv din 24 februarie a.c. încoace.
- Pentru perioada martie 2014 – februarie 2022, avem deschiderea frontului militar și hibrid în Donbas plus reușita ocupației temporare și decuplării de facto de restul țării a unor porțiuni din estul Ucrainei.
- Pentru perioada post 24 februarie 2022, avem războiul total declanșat de forțele armate ale Moscovei, cu obiectivul inițial al capturării Kievului și înlocuirii prin forță a conducerii statului ucrainean; desigur, ulterior, obiectivul inițial a tot fost cosmetizat și reevaluat în jos de către Kremlin, pe fondul eșecului lamentabil de pe front, iar tot ceea ce i-a mai rămas lui Putin să anunțe – după 7 luni de război crâncen, soldat cu pierderi uriașe în tabăra agresorului!!! – este o serie de anexări pe hârtie, în urma unor referendumuri Potemkin. Totuși, spre deosebire de efervescentul moment „Crimeea”, reușitele de carton din Donțek, Lugansk, Herson și Zaporojie vor fi „sfințite” nu cu șampanie franțuzească, ci cu o diluție puturoasă de tescovină. Stresul militar și politic care amenință liniștea noilor anexări și sub care Kremlinul a sărbătorește azi nu doar că nu poate fi ignorat la Moscova, dar e foarte probabil să aducă pe lume pui urâți, în perioada următoare.
Acuma, ceea ce era de reamintit, din trecutul ușor mai îndepărtat și din cel aproape prezent, am bine reamintit în rândurile de mai sus. Iar luând trecutul recent ca reper, rămâne acum de anticipat ceea ce promite să pună în scenă această a doua rundă de modificare ilegală a granițelor Europei în nici 10 ani.
Astfel:
- Precum prima anexare, și cea nouă și colectivă promite în primul rând război. În timp ce în discursul său din 18 martie 2014, îi asigura pe ucraineni că le-a respectat și le va respecta suveranitatea, același Putin pregătise deja terenul pentru chiuretarea ei – dovadă imbatabilă însăși declanșarea războiului din Donbas. De data asta, cu armatele deja dezlănțuite pe teritoriul „frățesc”, cu obiectivele strategice departe de a fi fost atinse, cu frustrări colosale acumulate la Kremlin și cu punctul fără de întoarcere demult traversat de odiosul de la Kremlin, pentru noii „cetățeni” ruși din noile „teritorii rusești” războiul etern rămâne varianta unică de lucru.
- Precum prima anexare, și cea nouă și colectivă promite înlănțuirea minorității. Deși în discursul din martie 2014 păta cu lacrimi de crocodil nemilos umerii comunității tătare din Crimeea, același Putin a administrat ulterior pedepse grele liderilor și libertății și culturii acestei comunități. Cum azi în discuție sunt zonele ocupate din cele două republici autoproclamate plus zonele ocupate din Herson și Zaporojie, de aici încolo sub biciul putinist va leșina de durere „minoritatea” ucraineană.
- Dacă din 2014, pentru Crimeea anexată și pentru porțiunile debranaște de patria-mamă, din Donețk și Lugansk, Moscova promisese pace, libertate, bunăstare, ei bine ceea ce a livrat a fost marasm made in Russia, conflict constant și perspectivă tragică și ireversibilă de război total, la un moment dat. Nefastul „la un moment dat” a intrat repede în casele anexaților și ocupaților, devenind „banală” actualitate începând cu 24 februarie 2022.
- Și, tot ca la anexarea din 2014, noua repriză din 2022 se lasă cu o oficializare nu doar a ceea ce s-a „realizat” prin referendumurile-kalașnikov din septembrie 2022, ci și cu sugestia/promisiunea că „misiunea va fi dusă până la capăt”; așadar cu garanția că va fi în continuare război. Cu alte cuvinte, himerica liniște adusă de alipirea la Rusia, umed visată de colaboraționiștii, idioți utili și spiritele slabe din zonele nou- anexate, rămâne ceea ce fusese dintotdeauna – momeală, beție și non-sens.
În 30 septembrie 2022, Vladimir Putin anexează teritoriile unei țări suverane și, în același timp, garantează războiul. Dacă ar fi reușit cumva să ajungă în acest punct, al anexărilor de azi, fără războiul pe care-l vedem la treabă din 24 februarie, dictatorul de la Moscova tot război ar fi garantat în cadrul cel mai festiv posibil; evident, l-ar fi garantat nu prin continuare, ci prin (ulterioară) declanșare.
Anexarea ilegală a Crimeei, din 2014, a fost consfințită de către dictatorul rus printr-un discurs împănat cu minciuni (despre respectul Rusiei pentru suveranitate, despre mințirea Rusiei de către Occident, despre amenințarea la adresa Rusiei, despre legitimitatea folosirii forței armate, despre legalitatea referendumurilor, despre bunăstare și despre libertate). Anexarea ilegală de noi teritorii, din 2022, va urma același calapod – al cocktail-ului pe bază de minciună, promisiune, amenințare.
Crunta suferință de azi a Ucrainei își are originea în amestecul din 2014 de credulitate, confort, incapacitate, teamă și perplexitate deopotrivă al ucrainenilor, europenilor și americanilor. În fața noului violator și killer de frontiere, de la Moscova, pe care îl slobozise istoria, cu toții, din toate zările, au făcut primul pas… înapoi. Cu timpul, ucrainenii, europenii și americanii au început să își revină, să se trezească, să înțeleagă concomitent cu cine au de-a face și, în realitate, cât de multe pot realiza prin propriile forțe. Iată de ce, după 2014, i-a luat lui Putin atâția ani până să îndrăznească să mute decisiv în Ucraina, iată de ce anexările de azi vin cu întârziere și în formatul cel mai modest, iată de ce Putin a pierdut războiul total în Ucraina și e pe punctul de a-l pierde și pe cel minimalist.
Iată de ce: pentru că între timp s-au trezit toți cei care la anexearea din 2014 se dăduseră bătuți înainte chiar de a fi fost loviți – ucraineni, europeni, americani.
Din fericire, deși există, similitudinile dintre momentul 2014 și momentul 2022 se limitează la ceea ce face Putin. Iar diferențele sunt colosale când vine vorba de ceea ce fac ceilalți.
În 2014, nu a vrut nimeni să creadă că Putin va porni la război. Opt ani mai târziu, n-a mai vrut nimeni să-l creadă că se va opri. Iar dacă vreodată ar fi scrijelit ceva pe glonțul pe care i l-au rezervat ucrainenii, europenii și americanii, mesajul ar suna astfel: „Nu te-am crezut atunci și nu te credem azi”.
- P.S.: Odată anexările „împlinite”, urmează o perioadă foarte delicată, e drept, în care dictatorul rus va fi tentat să încerce totul – de la toleranța la stres extrem a societății ruse, până la dimensiunea nucleară unui război pentru care nu se pregătise să-l piardă și în care se simte în blana șobolanului. Un argument în plus pentru tabăra adversă din exterior și tabăra panicaților din cercul interior să „personalizeze” războiul din Ucraina și să vizeze programatic și îndrăzneț chiar vizuina.
