După un an de război, prin centrul Kievului s-a plimbat președintele ales al Americii, în loc să asiste la parada victoriei dictatorul Rusiei.
Aceasta este nu doar știrea momentului, ci mai ales concluzia care se va întipări în mentalul colectiv peste tot în lume, inclusiv în Rusia.
Pe de o parte, ea subliniază victoria de etapă a Forțelor Armate ale Ucrainei împotriva Forțelor Armate ale Federației Ruse, a politicii deschise a Occidentului împotriva geopoliticii subterane a „lumii ruse”, a libertății în fața opusului ei.
Pe de alta, e o victorie americană de PR hollywoodian fără drept de apel și este cu atât mai usturătoare cu cât, nu demult, diplomația de la Moscova se lăuda că nu va permite nicio acțiune care să poată umbri narativul rusesc pregătit pentru zugrăvirea anului scurs de la declanșarea conflictului. Nu l-a umbrit, l-a proiectat direct în beznă!
E drept, tocmai pentru că azi perspectiva înfrângerii STRATEGICE a Rusiei e mai aproape ca oricând, e obligatoriu ca vigilența occidentală, ucraineană și a vecinilor Rusiei, ca și ambiția celor trei vectori de a face lucrurile până la capăt, să tindă spre punctul de maxim.
În disperarea șobolanului încolțit, aspect teoretizat de Putin însuși la un moment dat, Rusia este acum în faza în care distincția dintre rațional și irațional, sib aspectul luării deciziilor, sublimează cu totul.
Lui Putin nu i-a fost niciodată mai limpede ca acum că eventuala șansă de a întoarce situația în favoarea sa rezidă în transformarea conflictului ruso-ucrainean într-un război mondial la propriu.
Într-un asemenea scenariu, zice teoria din mintea dictatorului, avantajele ar fi cel puțin următoarele: *presiunea nu ar mai apăsa sută la sută pe umerii săi; *poporul rus își va sprijini călăul, având acum dovada că lupta sa nu este doar cu „naziștii” de la Kiev, ci cu „Occidentul colectiv”; *din cristalizarea unei cacofonii de beligeranți direcți s-ar putea deschide un orizont mai nuanțat de posibilități pentru salvarea regimului, posibilități pe care i le refuză o paradigmă „reducționistă” a conflictului, de tipul Rusia-Ucraina.
Ce ar trebui să facă Rusia pentru a ghida lucrurile în direcția asta?
Destul de multe, dar în imediat poate pune accent, de exemplu, pe următoarele:
- Creșterea presiunii rusești pe vecinii Ucrainei, cu accent pe verigile cele mai vulnerabile, mai ales pe cele în coasta cărora împung de ani și decenii nu doar serviciile moscovite de informații, ci și trupele militare ruse (Republica Moldova, Georgia, de pildă).
- Stimularea unei creșteri a implicării chineze. La acest capitol, însă, Moscova trebuie să pună în desaga Beijingului câteva bunătăți, precum: angajamentul că nu va apăsa niciun buton nuclear, cedări voluntare de influență în Asia Centrală, creșterea dependenței economice și tehnologice față de China, tranzacționarea pe nimic a dreptului de exploatare a unor izvoare de materii prime pe teritoriul rus, sprijin la cheie și de orice natură pe dosarul Taiwan.
Desigur, un Putin în situația în care se află acum este probabil să nu ezite prea mult în a spune da.
Dar pot avea chinezii garanții că, dincolo de promisiune, va exista și o prestație reală?
Întrebarea are la bază două rațiuni de bun simț.
Pe de o parte, la cum a mințit Putin însuși lumea largă înaintea invaziei, când viața îi era infinit mai ușoară decât îi este azi, n-ar fi ușor stupid să-l crezi tocmai acum pe cuvânt? Totuși, perspectiva dezastrului îi suflă atât de tare în ceafă încât nicio opțiune nu mai poate fi exclusă teoretic, așadar câteva minciuni în plus sau angajamente fără temei devin chiar mai ușor de însăilat.
Apoi, acceptând astfel de condiții, Putin face un pas periculos de explicit în direcția trădării de țară și de interese meschine ale unei game largi de sfere-cheie: militari, siloviki, oligarhi.
Pe scurt, dacă Putin promite, China poate fi sigură că Rusia (cu sau fără Putin) va și livra?
E drept că nici Beijingul nu este mai puțin tentat în a se da peste cap pentru ca aventura Moscovei să nu se termine cu un eșec atât de rapid și de devastator din punct de politic chiar pentru regimul comunist al lui Xi Jinping. Logica spune că, prin ricoșeu, o astfel de situație poate submina parte din fundamentele posturii belicoase a Chinei de azi, la pachet decredibilizând și formulările magice ale propagandei sale agresive față de Taiwan.
Din fericire, Putin nu este singurul care poate jongla în perioada asta cu „inițiativa”.
Pentru fiecare variantele la care dictatorul se poate gândi, în ideea de a crea un disconfort „orizontal” efortului occidental, prin distragerea atenției și resurselor sale, există antidot.
Scriam, în 2 martie anul trecut, că războiul ruso-ucrainean deschide și oportunitatea pentru a trece în sfârșit la fapte din perspectiva subminării politicii rusești a conflictului înghețat. E oare complexul politico-militar de la Moscova suficient de robust pentru a ține în mod eficient hățurile într-un scenariu în care trupele și structurile sale de influență întâmpină brusc provocări nefamiliare în zonele din spațiul ex-sovietic în care fac legea în mod ilegal? Pe Nagorno-Karabah, de pildă, disperarea armenilor față de impotența rușilor este deja un studiu de caz interesant.
Apoi, limitele chinezilor în a juca prea tare de partea Rusiei, din cauza sancțiunilor americane și pe fondul unei revigorări fără precedent a posturii militare în rândul aliaților-cheie ai SUA din Asia de Est, la fel, sunt interesant de explorat; la nevoie, și tentant de exploatat.
Cu alte cuvinte, anul scurs de la declanșarea invaziei ruse din Ucraina face că, pe de o parte, Putin mai are sub picioarele tremurânde câteva pedale; dar pe de alta, asta nu reprezintă o garanție că le și poate apăsa.
Iar asta, după un an de război conceput să se termine victorios în doar câteva zile…
- P.S.: Nu poate trece neobservat nici faptul că, la împlinirea unui an de război în Ucraina, leadership-ul politico-militar de a Moscova cunoaște un proces degenerativ accentuat. Simptomele sunt multe, dar unul dintre ele merită o atenție sporită. Azi, încă îi vedem doar vârful, dar în curând sunt șanse reale să-i măsurăm adevărata dimensiune: e vorba de spectrul mercenar. Pe de o parte, folosirea de către Kremlin a mercenarilor în luptele din estul Ucrainei s-a întins ca o metastază, iar din asta deducem cel puțin faptul că armata rusă și primul val de mobilizare, cât or fi fost ele de mari, sunt perfect insuficiente chiar și pentru un front limitat la o singură țară. Pe de alta, conflictul din Rusia dintre mercenari și militari e departe de a cunoaște intrarea la boxe. Imprevizibilul patron de killeri neconvenționali, Evgheni Prigojin continuă bătălia cu comandamentul trupelor regulate, implicit și cu comandantul suprem (în ciuda binecunoscutei apropieri dintre cei doi). E de așteptat ca dacă Prigojin nu dispare, ecuația putinistă să se complice, deși există riscuri majore de derivă și dacă Prigojin dispare. În plus, chiar foarte recent, sub ambele aspecte, a venit o confirmare prin vocea liderului cecen, Ramzan Kadîrov. Însuși faptul că ambiția dezvoltării acestei industrii militare paralele prinde rădăcini tot mai sonore și în Cecenia duce cu gândul la două rele obeze, pentru Moscova: fie spectrul unei lupte prin proxy-ul cecen a statului rus cu propria sa armată paralelă (Wagner). Fie pregătirea lui Kadîrov pentru singura soluție realistă care i-a mai rămas în caz de eșec rusesc ireversibil în Ucraina: trădarea șefului de la Moscova, prin purtarea stindardului independenței cecene, folosindu-se de kadîroviții pe care deja îi are-n soldă și de eventualele noi contingente de mercenari cu care anunță că vrea să-l concureze pe „dragul nostru frate Evgheni Prigojin”. De altfel, dacă Putin pierde Ucraina, pe propriul teritoriu e greu de crezut că Ramzan Kadîrov mai are șanse de scăpare altfel decât furând startul luptei pentru independență. Deși, chiar și dacă procedează astfel, probabil îi va merge în faza incipientă, dar i se pot termina zilele în fazele imediat următoare. Din nou, simplul fapt că s-a ajuns aici, după un an de război ruso-ucrainean, nu e decât o altă dovadă a înfrângerii Moscovei pe un front pe care l-a subestimat și pentru care e limpede că nu fusese pregătită altfel decât retoric.
