„Liderul opoziției ruse, Alexei Navalnîi, se va prezenta curând în instanță pentru o audiere decisivă pentru soarta sa. În perioada premergătoare acestei decizii esențiale, capitalele occidentale au încercat să-și arate sprijinul pentru Navalnîi și pentru cauza sa anticorupție, pro-democrație. Dar ar trebui să se ferească de capcana pe care Kremlinul ar putea să le-o întindă. Precum liderul sovietic Leonid Brejnev, președintele rus Vladimir Putin va încerca să convingă guvernele Statelor Unite și ale Europei să-l ajute să-și neutralizeze cel mai problematic critic”, se arată într-o analiză Foreign Afairs, semnată de Jeremy Stern, membru senior în Future Europe Initiative a Atlantic Council și fost consilier principal la Ambasada Statelor Unite din Berlin.
<< Putin este, fără îndoială, conștient de paralelele făcute între circumstanțele actuale și cele de la Kremlin din primul deceniu sub Brejnev. Până la sfârșitul anilor 1960, scăderea nivelului de trai și scăderea creșterii economice au găurit pretențiile regimului sovietic de infailibilitate. Primăvara de la Praga, din 1968, a arătat că Pactul de la Varșovia depindea, pentru supraviețuire, de represiunea violentă. Și cel mai iritant, disidenții străluciți și de renume mondial, precum scriitorul Aleksandr Soljenițîn și omul de știință Andrei Saharov, au inspirat milioane de oameni cu opoziția lor principială față de stăpânirea sovietică. Puterea lui Brejnev părea să scadă, dar se temea că, dacă va modera pretențiile regimului de autoritate absolută – sau va institui o reformă internă – risca să piardă totul.
În schimb, pentru a-și întări puterea, Brejnev a apela la scena internațională. El a calculat că, dacă ar putea determina Statele Unite și aliații săi să recunoască public legitimitatea guvernului sovietic, ar putea diminua influența disidenților elocvenți ai acestuia. Brejnev a fost dispus să facă concesii extraordinare pentru a asigura această consolidare internațională. După ce a negociat cu Washingtonul și alte state membre NATO timp de câțiva ani, Brejnev a acceptat permanența forțelor militare americane în Europa, a încheiat două acorduri de control al armelor și a semnat Acordurile de la Helsinki din 1975, recunoscând „semnificația universală a drepturilor omului și a libertăților fundamentale”. În schimbul acestei relaxări a relațiilor, cunoscută sub denumirea de destindere, blocul occidental a ușurat cererile pentru tipul de transformare sovietică internă pe care o căutau figuri precum Soljenițîn și Saharov.
În prezent, Putin deține multe dintre aceleași cărți pe care le-a jucat Brejnev la începutul anilor 1970 și există deja semne că va urma o strategie similară. Pentru a dezumfla sprijinul intern și poziția internațională a lui Navalnîi, Putin poate deschide discuții prelungite cu guvernele occidentale cu privire la o serie de probleme supărătoare, subliniind acceptarea de către interlocutori a actualului Kremlin ca singura sursă legitimă a autorității ruse.
La fel ca președinții americani Richard Nixon, Gerald Ford și Jimmy Carter, președintele Joe Biden intră în funcție dornic să stabilească anumite priorități de securitate cu Moscova, astfel că administrația sa poate fi receptivă la deschiderile de cooperare. Există Tratatul Cer Deschis, care a permis Statelor Unite și Rusiei să facă zboruri de recunoaștere militară peste teritoriul celuilalt până când ambele țări s-au retras, recent; New START, un tratat de control al armelor nucleare pentru care Biden și Putin au fost deja de acord cu o prelungire de cinci ani; Convenția privind armele chimice, pe care guvernul rus a încălcat-o folosind agenți neurotoxici de nivel militar împotriva oponenților politici din străinătate; și, nu în ultimul rând, pirateria rusă îndreptată împotriva agențiilor federale americane, la sfârșitul anului 2020. O viziune mai extinsă asupra unei posibile cooperări ar putea cuprinde, de asemenea, discuțiile P5 + 1 cu Iranul, discuțiile în șase despre programul nuclear al Coreei de Nord și chiar discuțiile multilaterale privind mediul, pe care responsabilul cu clima, John Kerry, care face parte din Consiliul Național de Securitate, le-ar putea saluta cu entuziasm. Cu alegeri intermediare cruciale la doar doi ani distanță, Putin s-ar putea întreba câte victorii din politica externă vor fi dispuse să sacrifice noua Casă Albă și Congresul pe altarul cauzei lui Navalnîi.
Eforturile lui Putin vor întâlni probabil o rezistență și mai mică în Europa. Președintele francez, Emmanuel Macron, și diplomația franceză par de nezdruncinat în dorința lor de apropiere față de Moscova și, având în vedere multele planuri de politică externă ale lui Macron, Putin i-ar putea arunca o vestă salvare. Cancelarul german Angela Merkel – care a lucrat neobosit pentru a salva Nord Stream 2, conducta construită de Germania și Gazprom – nu își va petrece ultimele opt luni în funcție creând noi probleme cu Kremlinul. Armin Laschet, recent ales șeful partidului lui Merkel și probabil următorul cancelar, este mai deschis față de Rusia decât a fost Merkel. Josep Borrell, principalul diplomat al UE, este hotărât să nu lase furtuna Navalnîi să-i umbrească viitoarea călătorie la Moscova. Dacă Putin intră în discuții constructive cu privire la orice, de la aprovizionarea cu energie a Libiei până la Nagorno-Karabah, atunci Parisul, Berlinul și Bruxellesul cu greu îl vor sprijini, simultan, și pe omul care dorește să-l răstoarne (pașnic).
În public, atât Statele Unite, cât și Europa vor refuza aproape cu siguranță să accepte o „alegere” între a lupta pentru Navalnîi și a lucra constructiv cu Putin. Dar, în practică, Kremlinul nu va dori să le lase să meargă pe ambele direcții. Acordarea unui sprijin real pentru libertate și mișcarea lui Navalnîi, concomitent cu disciplinarea Rusiei pe scena internațională, ar fi o trăsătură aproape de neconceput pentru diplomația occidentală.
Pentru mulți dintre adepții Războiului Rece și ai „restaurației” pre-Trump, care vor domina elaborarea politicii externe la Washington în viitorul previzibil, această realitate se poate dovedi prea dură pentru a o accepta. Unii dintre ei au prins lecția Războiului Rece, că Statele Unite pot merge pe ambele sensuri – reducerea amenințării conflictului cu un regim autoritar, promovarea cauzei disidenților săi democrați și solicitarea anumitor tipuri de reformă internă merg toate mână în mână. În opinia lor, eșecul politicii de détente a fost acela că, separând moralitatea de securitate, Statele Unite au oferit o legitimitate nejustificată regimului sovietic și au contribuit la întârzierea colapsului inevitabil al acestuia.
Însă Războiul Rece nu s-ar fi încheiat niciodată dacă Brejnev nu ar fi fost în cele din urmă urmat de Mihail Gorbaciov, a cărui hotărâre că sovieticii „nu pot continua să trăiască așa” i-a permis Washingtonului să-și alinieze strategia de securitate cu principiile sale morale. Și în timp ce Navalnîi pare a fi versiunea lui Soljenițîn sau Saharov a generației sale, Gorbaciovul acestei generații nu este nicăieri la vedere. Înainte de glasnost, a existat Doctrina Brejnev: mai mult de un deceniu de intensificare a represiunii și controlului.
La întoarcerea sa la Cracovia, în 1979, Papa Ioan Paul al II-lea a îndemnat milioane de polonezi să „nu se teamă” de apărarea drepturilor lor ca oameni liberi, chiar și sub conducerea comunistă. Când Navalnîi a revenit, neînfricat, la Moscova pe 17 ianuarie, la cinci luni după ce autoritățile au încercat să-l asasineze, momentul a reamintit de discursul iconic al papei. „Nu mă tem de nimic”, le-a spus el reporterilor, cu câteva minute înainte de a fi arestat din nou. „Și vă încurajez pe toți să nu vă temeți de nimic”.
A fost un moment istoric și de mare încărcătură, iar presupunerile că a dezvăluit anxietățile cele mai profunde ale lui Putin sunt cu siguranță corecte. Dar regimurile nesigure sunt adesea cele mai nemiloase și, dacă Navalnîi devine un surogat pentru revenirea promovării democrației americane, Kremlinul nu este probabil să manifeste reținere. Pentru administrația Biden, stabilizarea relațiilor cu Moscova în timp ce susține cauza lui Navalnîi ar putea părea o strategie care nu sacrifică nici interesele de securitate ale Statelor Unite, nici valorile sale de bază. Dar o astfel de opțiune poate să nu existe. Când americanii refuză să accepte compromisuri dureroase între interesele și valorile lor, de obicei ajung să le sacrifice pe amândouă. >>
