<< Slăbirea Rusiei, în special în urma invaziei sale în Ucraina, are consecințe grave pentru flancul său sudic. În anii ce vor urma, capacitatea Moscovei de a proiecta putere în bazinul Mării Negre va scădea, iar unul dintre principalii beneficiari va fi Turcia. Deși în prezent este copleșită de probleme politice și economice în țară, pe termen mediu și lung, se poate aștepta ca Turcia să umple vidul strategic lăsat de retragerea Rusiei din regiunea Caucazului >>, potrivit unei analize Geopolitical Futures.
<< Țările din regiune încep chiar să recunoască în mod public declinul Rusiei. Într-un interviu din 4 septembrie, acordat ziarului italian La Repubblica, prim-ministrul armean Nikol Pașinian, a afirmat că Rusia a eșuat în asigurarea securității țării sale față de un Azerbaidjan tot mai agresiv, care, începând din 2020, a obținut avantajul în disputata regiune Nagorno-Karabah. Răspunzând acestor afirmații, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat reporterilor că țara sa continuă să fie „garantul securității” în regiune. Peskov a insistat, de asemenea, că Moscova a jucat un rol consecvent în stabilizarea regiunii și va continua să o facă. Separat, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe rus, Maria Zaharova, a catalogat comentariile lui Pașinian drept „retorică publică aproape de grosolănie” și a afirmat că armenii ar trebui să își asume responsabilitatea pentru acțiunile lor, în loc să dea vina pe alții. Cu o zi înainte, Ministerul rus al Apărării anunțase că l-a înlocuit pe șeful forțelor sale de menținere a păcii în Caucazul de Sud, a doua schimbare în câteva luni.
Comentariile prim-ministrului armean au fost extraordinare, în special având în vedere faptul că Erevanul a fost mult timp un apropiat aliat al Moscovei și dependent de Kremlin pentru securitatea și bunăstarea sa economică. Reacția Rusiei a fost la fel de semnificativă, reflectând cât de slăbită a devenit poziția sa – cel puțin în conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan, ambele foste republici sovietice și care au păstrat legături cu Rusia. Pașinian a explicat incapacitatea Moscovei de a asigura securitatea Armeniei ca rezultat al preocupării Kremlinului pentru războiul din Ucraina. Cu toate acestea, situația din Caucazul de Sud a precedat conflictul din Ucraina.
În vara anului 2020, a izbucnit din nou confruntarea între Azerbaidjan și Armenia pentru Nagorno-Karabah. Azerbaidjanul a recucerit teritorii pe care Armenia le controla încă de la sfârșitul primului război din Nagorno-Karabah, încheiat în 1994. Azerii au reușit să producă o inversare majoră a echilibrului de putere regional, în mare parte datorită sprijinului militar și de informații din partea aliatului lor Turcia. Turcii au profitat de o oportunitate în ceea ce fusese, fără îndoială, parte din sfera de influență a Rusiei.
Decenii la rând, după prăbușirea Uniunii Sovietice, Moscova a fost garantul securității în regiune – ceea ce explică motivul pentru care conflictul din Nagorno-Karabah a rămas înghețat în favoarea Armeniei timp de un sfert de secol. Turcia și Azerbaidjan au văzut o oportunitate în concentrarea Rusiei asupra vecinului său vestic, începând cu înlăturarea guvernului prorus din Kiev, în februarie 2014. Ankara și Baku au înțeles că Moscova era distrasă și că era puțin probabil să intervină în Nagorno-Karabah – în ciuda faptului că avea, și încă mai are, trupe staționate în zonă. Pariul lor a dat roade. Când luptele au escaladat, în 2020, cel mai mare lucru pe care rușii l-au putut face a fost să prezideze formal încetarea ostilităților, în acel an.
Operațiunea Rusiei de menținere a păcii, care a început în urma conflictului din 2020, a fost ineficientă deoarece Moscova era probabil deja pregătită pentru războiul din Ucraina, despre care credea că îi va întări poziția în raport cu Occidentul sau cel puțin îi va preveni declinul ulterior. La 19 luni de la începerea campaniei din Ucraina, rușii se află într-o poziție mult mai slabă, având în vedere performanța dezastruoasă a forțelor rusești pe teren, impactul economic al sancțiunilor occidentale și, mai recent, luptele interne de la Kremlin, exemplificate de criza Wagner.
Deși, public, Pașinian a exprimat acest lucru recent, el observase de ceva vreme că rușii se zbat. Comentariile sale arată că înțelege faptul că țara sa nu se mai poate baza pe Rusia și că are nevoie de o nouă strategie. Mai înțelege și că, în ciuda recunoașterii oficiale de către SUA, în aprilie 2021, a genocidului armean din 1915 comis de Imperiul Otoman, Washingtonul a făcut foarte puțin pentru a contesta alinierea turco-azeră în Caucazul de Sud. De fapt, devine tot mai clar că interesele SUA și Turciei converg, în special în contextul situației din Ucraina. De aceea, în ciuda opoziției din țară, Pașinian a încercat să colaboreze cu turcii pentru a-și proteja țara de un Azerbaidjan tot mai îndrăzneț.
Armenii nu sunt singurii din apropierea Rusiei care au ajuns să înțeleagă schimbările tectonice în curs de desfășurare. Georgienii urmăresc și ei situația cu atenție. Au multe în joc, pe fondul prezenței forțelor rusești în două regiuni secesioniste, Abhazia și Osetia de Sud. Orice slăbire suplimentară a Moscovei i-ar putea permite Georgiei să recâștige controlul asupra acestor două teritorii. Cu semne de apropiere tot mai mare între Ankara și Tbilisi, Georgia cu siguranță nu ar respinge ajutorul Turciei, dacă i-ar fi oferit.
În prezent, turcii se concentrează pe exploatarea conflictului din Ucraina pentru a-și consolida influența în bazinul nordic al Mării Negre, pe care rușii l-au cucerit de la Imperiul Otoman la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Din 2014, turcii s-au opus anexării Crimeei de către Rusia, populația tătară a Crimeei fiind considerată de ei ca asemănătoare etnic. Mai recent, rolul Ankarei în intermedierea acordului de comerț cu cereale din Marea Neagră, între Rusia și Ucraina, care acum a eșuat, și eforturile lor de a-l reînvia, reprezintă o parte mică, dar esențială a strategiei Turciei aici. În cele din urmă, turcii încearcă să-și restabilească conducerea asupra fostei lor sfere de influență în detrimentul Rusiei. >>
Efectele dezastruoase ale războiului din Ucraina în planul politicii externe ruse
