Tina Kandelaki, jurnalistă, figură media binecunoscută rușilor și, astfel, una dintre „amazoanele” regimului Putin, i-a răspuns, luni, în Novaia Gazeta, fondatoarei postului Dojd, Natalia Sindeieva. Scrisorii deschise a acesteia din urmă, un adevărat rechizitoriu al crimelor împotriva umanității comise de armata rusă în Ucraina, Kandelaki îi opune un text relativ scurt și cu iz de compunere opintită.
Există un tâlc aici, în modestia formei și fondului răspunsului dat de Tina Kandelaki: penuria cuvântului, dată de sărăcia argumentului.
Când era ceva mai jună, Tina Kandelaki se lăsa plimbată de miliardari, cu Ferrari-ul, prin Nisa (ca orice jurnalist integru, care caută adevărul și numai adevărul, nu-i așa?). Iar acum doar câteva zile, urca pe scena unui mare eveniment public, pentru susține un alt super-miliardar: pe Vladimir Putin. Putred de bogat – nu e exclus ca liderul rușilor să poarte chiloți mai scumpi decât geaca de 12.000 de euro – și putred politic, după așa lungă beție de putere, Putin a construit un regim zdravăn. Kandelaki, cel mai probabil o anonimă la modul abolut pentru publicul larg din România, e o piesă din fațada regimului moscovit. Iar fațada e sfântă, în orice dictatură, fiind responsabilă cu producția de soft power după modelul lui: „fă din rahat bici”. E o chimie groaznic de complicată acolo și teribil de costisitoare. Ei bine, când simbriași precum Tina Kandelaki dau semne că au rămas fără idei și fără vorbe, că transformarea urâtului în frumos e tot mai chinuită, detaliul merită notat undeva. Iar când asta se întâmplă într-un moment atât de fierbinte, perspectiva devine și mai interesantă.
Parcurgeți și comparați cele două texte: apelul, semnat de Natalia Sindeieva, ușor de consultat AICI; și prima replică, sub semnătura Tinei Kandelaki, pe care o puteți citi mai jos, în traducere din limba rusă. Dacă și pe alte paliere „blindajul” propagandistic asigurat regimului Putin va semăna tot mai mult cu firavul demersul publicistic al Tinei Kandelaki, numai firavă nu va fi vulnerabilitatea Moscovei.
Întrecerea cu turnatul cenușii pe cap începuse înainte
<< Natașa, am văzut scrisoarea ta. Scrisă emoțional, pătrunzător, profesional. Încă o dată, profesional.
Așa sunt vremurile acum – vremuri de convertire profesională a emoției.
Mulți dintre colegii noștri au fugit în străinătate. Fiecare a fugit de temerile sale: unii de recrutare, alții de la „arestări” inventate de ei, alții (majoritatea) – pur și simplu sub influența rețelelor sociale și a mentalității de turmă. Nu le este ușor, majoritatea sunt în pierdere. Cum trăiești mai departe? Din ce trăiești? Are nevoie de ei „nobila” lume occidentală? Ei nu știu răspunsurile.
Oameni capabili profesional recurg la emoții, ca răspuns la întrebarea „ce-i de făcut?” atunci când chiar nu știu. Dar ei știu altceva – regulile codului vestimentar mental. Ca să ajungi undeva, trebuie să i te conformezi. Pentru un bărbat cu pașaport rusesc care a fugit spre nicăieri, codul vestimentar mental este cel de a-și renega urgent țara, a raporta pe toate rețelele de socializare că rușii sunt de vină pentru toate, a se pocăi și învinovăți întreaga națiune pentru greșeala sa.
Întrecerea pe tema „să turnăm cenuşă pe cap” a început chiar înainte de (…) [„operaţiunea specială”]: se mai oferiseră să se pocăiască pentru Elţin, pentru URSS, pentru războiul cecen. Tu însăți știi asta foarte bine — inițiatorii pocăinței au trăit în studioul tău.
Agenda liberală a formulat această teză: „Nu sunteți oameni până nu vă pocăiți”. Și până nu dați tot ceea ce aveți. Sunteți nedemni, ni s-a spus.
Acum, toată lumea concurează în a-și nega rusitatea. Managerul mediu, care a fugit de la Moscova, a adăugat că un „noi”, ca națiune, nu a existat. Personalități „culturale” care trăiesc în Thailanda și Muntenegru fac liste cu artiști și interpreți care sunt supuși persecuției și ulterior, să vedem, distrugerii?
Există multe astfel de exemple, iar lista se extinde și se extinde.
De ce toate astea? Tu, Natașa, știi foarte bine de ce se fac astfel de lucruri. Minunata lume occidentală nu va accepta pe toată lumea. Ci numai pe cei care vor spune cel mai tare dintre toți de ce este Rusia iad și de ce lumea civilizată nu are nevoie de locuitorii săi. Scrisoarea ta nu iese prea mult din acest context. Ești doar un profesionistă, ești mai strălucitoare, mai specifică, mai emoțională. Și totul este bine. Asta, dacă nu ar exista un „dar”.
Încerci să vorbești despre vinovăția lui „noi”, despre „cum ne vom privi în ochi mai târziu”. Și chemi la a se merge de partea „vieții”. În care direcție a „vieții”? Judecând după ceea ce ai scris, ai decis că totul în rest este moarte, groază, iad și orci. Înțeleg că tu și colegii tăi, stând la un pahar de vin georgian bun, la Tbilisi, sau pe Bosfor, sau la Riga, vreți cu adevărat să explicații motivația acțiunilor lor și a evadării din țară. Gloanțele nu șuieră acolo, nu există (…) [„operațiune specială”], dar sufletul e sfâșiat pentru umanitatea „progresistă” și destinul ei.
Adevărat, există un detaliu acolo, în Caucaz (și nu numai), există consecințe de jur împrejur, consecințele prăbușirii URSS. Refugiați, războaie, sânge – sunt peste tot în perimetrul țării noastre, cândva una vastă.
Din Tadjikistan până la Erevan și Tbilisi, acolo unde se stabilesc cei care au fugit din Rusia. Și mai departe în Orientul Mijlociu și în Africa, peste tot se varsă sânge. Se văd autorii și păpușarii. Dar nimeni nu le toarnă cenușa pe cap.
Natașa, poate printre rugăciuni, îi ajuți pe refugiații din Abhazia sau pe copiii din Karabah? Toate sunt verigi din același lanț, așa cum le place colegilor tăi să spună. Sau nu? Dar atunci, unde ești în realitate, Natașa?
„Ai grijă la cei care vor să te facă să te simți vinovat, pentru că ei tânjesc la a căpăta putere asupra ta”, a spus odată Confucius. Ce crezi? Oare avea dreptate? >>
