Pentru Moscova și pentru Ankara, care nu susțin aceleași tabere, dar care se pretează la jocul negocierilor, miza este atât de ordin economic, cât şi geostrategic în această țară aflată în război, scrie Le Figaro într-o analiză preluată de RADOR.
Redăm analiza integrală:
Mareșalul Haftar, ale cărui forțe armate dețin cea mai mare parte a teritoriului libian, nu a semnat acordul de încetare a focului acceptat de rivalul său, Fayez al-Sarraj, în fruntea „Guvernului Unității Naționale (GAN), recunoscut de ONU, dar care controlează acum doar capitala, Tripoli și împrejurimile sale. „Nu vom ezita niciodată să îi dăm pucistului Haftar lecția pe care o merită”, a tunat președintele turc, Recep Erdogan, principalul susținător al GAN, după refuzul lui Haftar de a semna acordul supervizat de Moscova și Ankara.
„Le Figaro” explică motivele interesului acestor două țări, deja rivale și partenere în Siria, pentru Libia.
● Hidrocarburile, o miză economică majoră
În mod tradițional, Libia este țara africană cu cele mai mari rezerve de petrol – aproximativ 41 de miliarde de barili, a 9-a din lume -, rezerve care se află în principal în sudul țării. În același timp, Libia are, în largul coastelor sale, rezerve de gaze naturale descoperite de zece ani în totestul Mediteranei. Pe partea turcă, Ankara a semnat, pe 27 noiembrie, un acord de delimitare maritimă cu guvernul lui Sarraj, care permite „să împingă la maximum (…) activități comune de explorare”, potrivit spuselor lui Erdogan. Acest acord a stârnit mânia Greciei și Ciprului, care revendică o parte din aceste teritorii și consideră că Ankara încearcă ilegal să monopolizeze gazul natural din Mediterana.
Din punct de vedere istoric, Turcia este un loc de tranzit al hidrocarburilor – subiect pe care colaborează cu Rusia -, dar nu este o țară producătoare. „Dincolo de acordul maritim, Turcia încearcă încă din anii ’70 să cumpere petrol din Sahara libiană, fapt care i-ar permite să depindă mai puțin de Rusia în această zonă”, a explicat pentru „Le Figaro” dl. Jalel Harchaoui, cercetător la Clingendael Institute. În același timp, Moscova nu ar vedea cu ochi buni faptul că Libia îi devine un concurent, în special pentru a aproviziona Europa cu gaze și atunci preferă să o facă partener. „Rușii nu sunt singurii la fața locului, dar, din 2017, grupul public rus Rosneft a semnat deja un acord preliminar cu compania națională libiană”, precizează istoricul Igor Delanoë, director adjunct al Observatorului Franco-Rus.
● Mize comerciale
Hidrocarburile sunt departe de a acoperi toate interesele turcești și ruseşti din Libia. În general, aceeași logică funcționează: Moscova și Ankara pariază pe reluarea contractelor semnate înainte de căderea colonelului Gaddafi, în 2011, și care de atunci au fost înghețate. „Turcii le estimează la 18 miliarde de euro. În anii 2000, cu bani din petrol, Libia a lansat mari proiecte de construcții și infrastructură. Turcii au fost primii beneficiari”, explică Jalel Harchaoui.
Aceeași poveste din partea Rusiei, care a lansat și o vastă ofensivă, mai ales economică, în întreaga Africă. Prin potențialul său de bogăție, Libia este un client ales pentru produsele tradiționale vândute de Moscova. „Există desigur armament. Piața este estimată între 5 și 10 miliarde, dar Rusia este şi o mare putere agricolă, în special cerealieră. Ea are nevoie de piețe noi pentru a-și vinde grâul”, precizează cercetătorul care amintește că, în perioada lui Gaddafi, „chiar a fost prevăzut un proiect de tren de mare viteză între Sirte și Benghazi” .
● Interese geopolitice
Economia nu este totul. Pe partea turcă, unii vorbesc despre proiectul neo-otoman al președintelui Erdogan. „Nu-mi place foarte mult acest termen, nu există romantism sau nostalgie la Erdogan. Planurile sale sunt reci, ca ale lui Putin”, spune Jalel Harchaoui. În opinia acestuia, Turcia, dar și Egiptul și țările din Golf au un diagnostic comun pentru orizontul a unul sau două decenii: „Ele observă două mișcări convergente. Pe de o parte, dezinteresul Statelor Unite pentru Orientul Mijlociu. De cealaltă, absența politicii externe și a mijloacelor țărilor europene. Prin urmare, consideră că regiunea are nevoie de un frate mai mare”. Principalii jucători din regiune ar vedea astfel Libia ca pe un laborator, care „se poate extinde”. „Acest lucru este greu de imaginat astăzi, dar ea este o țară cu mari bogății, o populație mică, care nu este divizată religios, adică un loc ideal pentru orice ideologie care vrea să se dezvolte”, precizează el. În rivalitatea sa cu Cairo, Abu Dhabi și Riadul, Ankara susține masiv calea islamului politic al Fraţilor Musulmani. „Această cale este versiunea arabă a AKP turc [prtidul islamo-conservator al lui Erdogan]. Frații Musulmani din Egipt, Libia și Tunisia au o adevărată admirație pentru președintele turc, al cărui populism, susținut de clasele de jos, le servește drept model”, continuă Jalel Harchaoui.
În partea rusă, aceste probleme politice sunt mai puțin importante. „Pentru Moscova, Libia nu este Siria. Acest lucru se vede şi în angajamentul militar, care este incomparabil între cei doi”, argumentează Igor Delanoë, care remarcă, totuşi, că Libia ar putea „forma un avanpost rus pe frontul mediteranean al NATO”. „Având în vedere faptul că dispuneţi de instalații aeriene sau navale în această țară ar putea fi de asemenea avantajos, inclusiv ca un cap de pod către restul continentului african, unde implicarea securitară a Moscovei este în creștere”, adaugă cercetătorul.
● Un mijloc de presiune împotriva Europei
Un ultim element care justifică atât interesul rușilor, cât și al turcilor pentru Libia privește de fapt Europa. Țările din Magreb reprezintă unul dintre principalele puncte de tranzit migratoriu către țările europene. Prin urmare, controlarea Libiei ar însemna dobândirea unui mijloc de presiune asupra Europei, în timp ce relațiile ruso-europene şi turco-europene sunt dificile de mai mulţi ani.
