Faceți cunoștiință cu roșia mov, altoită cu gura-leului, creată pentru încărcătură masivă de antioxidanți!

Temerile exagerate au pus publicul pe poziții de confruntare cu alimentele modificate genetic, notează New York Times, care semnalează, însă, că beneficiile potențiale ale acestui sector nu au fost niciodată mai mari.

<< Într-o zi rece de decembrie, în Norwich, Anglia, m-am întâlnit cu Cathie Martin în laboratorul ei din cadrul Centrului John Innes. Biolog specializat în plante, Martin a petrecut aproape două decenii studiind roșiile. M-am dus să o văd datorită unuia dintre soiurile pe care le-a creat: unul lucios, purpuriu închis, neobișnuit de bogat în antioxidanți, cu o cantitate dublă față de cât se găsește în afine.

La 66 de ani, Martin are părul alb-argintiu, bărbia puternică și ochii pătrunzători, care îi conferă un ușor aspect de elf. Biroul ei, mic și cubic, amplasat chiar lângă laborator, este atât de plin de dosare și de grămezi de hârtie încât Martin trebuie să stea în picioare când tastează la computer. „E un dezastru absolut”, spune Martin, uitându-se în jur. Pe birou, un suport de băuturi cu fotografia unei gospodine atrăgătoare din anii 1950 pe care scrie: „Tu spui roșie, eu spun <să te …>”

Martin a fost mult timp interesată de modul în care plantele produc substanțe nutritive benefice. Roșia mov este prima pe care a proiectat-o ​​pentru a avea mai multă antocianină, un compus antiinflamator natural. „Toate plantele superioare au un mecanism de producere a antocianinelor”, a explicat Martin atunci când ne-am întâlnit. „Planta de roșii le produce în frunze. Tocmai am pus un comutator care activează producția de antocianină în fruct”. Martin a menționat că, deși există și alte soiuri de roșii care arată purpuriu, acestea au antocianină numai în coajă, astfel încât beneficiile pentru sănătate sunt destul de mici. „Oamenii spun: Oh, există deja roșii violete”, punctează Martin. „Da, dar nu au astfel de niveluri.”

Diferența este semnificativă. Când șoarecilor predispuși la cancer li s-au administrat roșiile violete ale lui Martin ca parte a dietei lor, aceștia au trăit cu 30% mai mult decât șoarecii hrăniți cu aceeași cantitate de roșii obișnuite; au fost, de asemenea, mai puțin sensibili la boli inflamatorii intestinale. După publicarea primei lucrări a lui Martin, care arăta beneficiile anticancerigene ale roșiilor sale, în revista academică Nature Biotechnology, în 2008, ziarele și posturile de televiziune au început să telefoneze. „Câte relatări de presă!” își amintește ea. „Zile și zile, și zile, și zile! A fost multă emoție”. S-a gândit să introducă roșiile sale în magazine sau să le ofere online, ca suc. Dar, întrucât planta conținea o pereche de gene de gura-leului – asta este ceea ce stimulează roșiile să producă mai multă antocianină – ar fi clasificată ca un organism modificat genetic: un OMG.

 

Această etichetare aduce cu sine o serie de obligații, nu doar în Marea Britanie, ci în Statele Unite și multe alte țări. Martin avuese în minte să producă sucul la o scară mică, însă doar ca procesul de aprobare să treacă de FDA ar costa un milion de dolari. Iar aprobarea și de către USDA ar crește și mai mult suma. (Sucul de roșii este cunoscut sub numele de „produs G.M.” și este reglementat de FDA. Deoarece o roșie are semințe care pot germina, este reglementată atât de FDA, cât și de USDA). „M-am gândit că este ridicol”, spune Martin.

În cele din urmă, Martin a strâns documentația necesară, dar procesul și reviziile ulterioare au durat aproape șase ani. „Modelul nostru de afaceri este că avem o companie mică, fără niciun angajat”, povestește Martin, râzând. „Desigur, FDA este obișnuită cu organizațiile mai mari” – conglomerate agricole globale, cum ar fi DowDuPont sau Syngenta – „deci e o problemă aici. Când ei spun: O, vrem ceva mai multe date despre asta – este ușor pentru o corporație. Pentru mine, însă, înseamnă că eu trebuie să o fac! Așadar, nu pot doar să pun banii”.

Martin a recunoscut că, fiind un om de știință, nu se concentrase atât de mult pe pentru a pune roșiile pe piață. (În cele din urmă, s-a implicat colegul ei, Jonathan Jones, biolog specializat în plante). Dar procesul a fost lent, deoarece roșia mov, dacă ar fi aprobată, ar fi una dintre puținele fructe sau legume OMG vândute direct consumatorilor. Printre celelalte se numără papaya Rainbow, care a fost modificată pentru a rezista virusului pătării inelare; o varietate de porumb dulce; niște cartofi roșii; și mere arctice, care au fost dezvoltate în Canada și rezistă la depreciere.

De asemenea, ar putea fi primul “ceva” modificat genetic pe care oamenii chiar îl doresc. De la introducerea lor, la mijlocul anilor 1990, OMG-urile au rămas extrem de nepopulare în rândul consumatorilor, care le consideră instrumente dubioase ale marilor companii agricole, cu impact potențial sinistru atât asupra oamenilor, cât și asupra mediului.

Roșia mov ar putea schimba acest calcul. Spre deosebire de culturile comerciale de OMG – precum soia și rapița – roșia lui Martin nu a fost concepută pentru profit și ar fi cultivată în loturi mici, mai degrabă, decât pe milioane de acri: în esență, ar fi opusul agriculturii industriale. Genele suplimentare pe care le conține (de la gura-leului, ea însăși o rudă a plantei de roșii) acționează doar pentru a spori producția de antocianină, un nutrient pe care îl produc deja roșiile. Mai important, proprietățile antiinflamatorii și anticanceroase ale fructelor, care par considerabile, sunt lucruri pe care mulți dintre noi le dorim în mod activ.

Cu toate acestea, viitorul roșiei violete este departe de a fi sigur. „Există atât de multe probleme în jurul oricărui lucru modificat genetic”, a spus Martin. „Nu încerc să câștig bani. Mă preocupă sănătatea oamenilor! Dar în mintea oamenilor, totul este legat de Dr. Frankenstein și faptul că cineva încearcă să conducă lumea”.

În cele trei decenii de la introducerea culturilor de OMG, doar un mic număr de plante a fost dezvoltat și aprobat pentru vânzare, aproape toate fiind produse fabricate de mari companii agrochimice, precum Monsanto. Totuși, în cadrul acestor categorii, OMG au acaparat o mare parte din piață. Aproximativ 94% din boabele de soia cultivate în Statele Unite sunt modificate genetic, la fel ca peste 90% din porumb, rapiță și sfecla zahăr, acoperind împreună aproximativ 170 de milioane de acri de teren cultivat.

În același timp, rezistența la alimentele pe bază de OMG a devenit mai înrădăcinată. Piața produselor certificate ca non-OMG a crescut de peste 70 de ori, din 2010, de la aproximativ 350 milioane dolari în acel an, la 26 miliarde dolari până în 2018. Există acum peste 55.000 de produse care poartă eticheta „Non-G.M.O. Project Verified”. Aproape jumătate dintre toți cumpărătorii americani spun că încearcă să nu cumpere alimente OMG, în timp ce un studiu realizat de Jennifer Kuzma, un biochimist director al Centrului de inginerie genetică și societate de la Universitatea de Stat din Carolina de Nord, a constatat că consumatorii ar plăti cu până la 20% mai mult pentru a le evita.

Pentru mulți dintre noi, respingerea OMG-urilor este ceva instinctiv. „Pentru persoanele care nu sunt confortabile cu acest lucru, obiecția ține de faptul că vorbim de ceva care nu s-ar întâmpla vreodată în natură”, spune Alan Levinovitz, profesor de religie și știință la Universitatea James Madison. „Cu ingineria genetică, există senzația că ne jucăm cu elementele esențiale ale realității. S-ar putea să ne simțim confortabil cu rearanjarea genelor, așa cum o face natura, dar nu ne simțim confortabil să le amestecăm între creaturi”.

Neîncrederea noastră ar putea proveni și din modul în care au fost introduse OMG-urile. Atunci când gigantul agroindustrial Monsanto a lansat prima sa recoltă OMG, în 1996, – o soia rezistentă la erbicide – compania avea nevoie de bani. Prin adăugarea unei gene dintr-o bacterie, a sperat să creeze culturi rezistente la glifosat, ingredientul activ al erbicidului său, RoundUp, care le permite fermierilor să pulverizeze buruienile în mod liber, fără a ucide planta de soia însăși – ceva ce nu era posibil cu erbicidele tradiționale. Din punct de vedere comercial, ideea a reușit. Până în 2003, semințele de porumb și soia RoundUp Ready dominau piața, iar Monsanto devenise cel mai mare producător de semințe modificate genetic, responsabil pentru mai mult de 90% din culturile OMG plantate la nivel global.

Însă lansarea făcută de companie a alarmat și antagonizat fermierii, cărora li s-a cerut să semneze contracte restrictive de utilizare a semințelor brevetate și pe care Monsanto i-a urmărit agresiv. La un moment dat, compania avea o echipă de 75 de persoane dedicată exclusiv anchetării fermierilor suspectați că păstrează semințe – o practică tradițională în care semințele provenite din recolta de un an sunt păstrate pentru plantare în anul următor – și urmăririi penale pentru acuzații de încălcare a proprietății intelectuale. Grupurile ecologiste erau, de asemenea, îngrijorate, din cauza utilizării explozive a RoundUp și a scăderii bruște a diversității agricole.

„A fost un fel de furtună perfectă”, spune Mark Lynas, un scriitor și activist de mediu care a protestat împotriva OMG-urilor timp de peste un deceniu. „Era această companie care fabricase Agent Orange și PCB” – o toxină de mediu pe care EPA a interzis-o în 1979 – „care folosea acum OMG pentru a intensifica cele mai grave forme de agricultură monocultură. Îmi amintesc doar că am simțit că trebuie să oprim chestia asta”.

Această rezistență s-a agravat, deoarece primele OMG-uri – care s-au concentrat în mare parte pe rezistența la dăunători și erbicide – au oferit puține beneficii directe consumatorului. Și, odată ce sentimentul public s-a creionat, s-a dovedit că e greu să se schimbe, chiar și atunci când au început să apară produse mai benefice. Unul dintre acestea, Golden Rice, a fost realizat în 1999 de o pereche de cercetători universitari care sperau să combată deficitul de vitamina A, o boală simplă, dar devastatoare, care provoacă, anual, orbirea a milioane de oameni din Africa și Asia, și care poate fi, de asemenea, fatală. Însă proiectul s-a scufundat după protestele anti-OMG ale activiștilor din Statele Unite și Europa, care la rândul lor au alarmat guvernele și populațiile din țările în curs de dezvoltare.

„Probabil că cea mai mare furie pe care am simțit-o vreodată a fost atunci când grupările anti-OMG au distrus câmpurile de Orez de Aur aflat în creștere, în Filipine”, spune Lynas, care a dezavuat public opoziția sa față de OMG-uri, în 2013. „A vedea ruinată o cultură care avea un potențial atât de evident în salvarea vieții, ar fi ca și cum ai vedea grupurile anti-vaxxer invadând un laborator și distrugând un milion de fiole de vaccin pentru Covid”.

În ultimii ani, multe grupuri ecologiste și-au retras în liniște opoziția, deoarece dovezile au arătat că OMG-urile existente sunt atât sigure pentru consum, cât și nu inerent negative pentru mediu. Introducerea porumbului Bt, care conține o genă de la Bacillus thuringiensis, o bacterie naturală rezistentă la insecte, pe care fermierii organici o pulverizează în mod obișnuit pe culturi, a redus utilizarea insecticidului cu 35%. O vânătă Bt rezistentă la dăunători a devenit la fel de populară în Bangladesh, unde fermierii au îmbrățișat și „orezul scuba” tolerant la inundații, o varietate concepută pentru a supraviețui fiind scufundată timp de până la 14 zile și nu doar trei. În fiecare an, Bangladesh și India pierd aproximativ patru milioane de tone de orez din cauza inundațiilor – suficient pentru a hrăni 30 de milioane de oameni – și risipesc un volum corespunzător de pesticide și erbicide, care apoi intră în apele subterane.

În America de Nord, totuși, astfel de beneficii pot părea îndepărtate în comparație cu ceea ce considerăm că „mâncăm natural”. Acest lucru este valabil mai ales pentru că, pentru mulți dintre noi, OMG-urile și daunele aduse agriculturii industriale (monoculturi, utilizarea excesivă a pesticidelor și erbicidelor) rămân legate indisolubil. „Datorită modului în care OMG-urile au fost prezentate publicului – ca produs corporativ, axat pe profit – întreaga tehnologie a fost tarată”, spune Lynas. „În mintea oamenilor s-a înșurubat ideea că Ingineria genetică este egală cu monocultura și este egală cu sistemul alimentar defect. ”Dar nu trebuie să fie așa”.

Sera în care Martin își cultivă roșiile este surprinzător de modestă: o clădire mică și oarecum murdară plină cu plante în vase de plastic. Martin se ocupă deseori de mai multe proiecte simultan și, în timp ce mă ducea conducea, a indicat o roșie (care nu este OMG) crescută pentru a fi bogată în vitamina D; alta, cu niveluri ridicate de resveratrol, compusul antioxidant din vinul roșu; și una pe care un cercetător post-doctoral, Eugenio Butelli, încearcă să îl modifice pentru a produce serotonină, un neurotransmițător utilizat în medicamentele antidepresive. Când am întrebat dacă urmează roșiile antidepresive, Martin a ridicat din umeri. „Se joacă”, a spus ea. „Mult din ceea ce facem este să ne jucăm”.

Chiar dacă roșiile producătoare de serotonină s-ar dovedi posibile, a adăugat ea, acestea nu ar fi vândute în magazinele alimentare, ci ar fi adăugate pur și simplu la lista în creștere a „produselor biologice”: plante sau bacterii care au fost modificate genetic pentru a produce ingredientul activ din medicamente, inclusiv cele pentru diabet, cancer de sân și artrită. Martin însăși a creat recent o roșie care produce levodopa, principalul medicament pentru tratarea bolii Parkinson, în speranța de a face medicamentul atât mai accesibil, cât și mai tolerabil. (Versiunea sintetică a levodopa poate provoca greață și alte efecte secundare și, de asemenea, costă aproximativ 2 USD pe zi – mai mult decât își pot permite unii pacienți, în special cei din țările în curs de dezvoltare).

Mai jos în rând stă următoarea generație de roșii violete: un soi albastru-negru închis, numit Indigo, pe care Martin l-a creat prin încrucișarea roșiei violete cu un conținut ridicat de antocianină cu una galbenă, bogată în flavonoli, un compus antiinflamator găsit în produse precum kale și ceai verde, făcându-l și mai bogat în antioxidanți. Indigo, care este, de asemenea, un OMG, este prea nou pentru a fi evaluat din punct de vedere al beneficiilor pentru sănătate, dar Martin speră că va avea efecte asupra sănătății chiar mai robuste decât roșiile mov.

După un alt ghiveci, Martin se opri la o plantă de roșii purpurii cu un singur ciorchine delicios de fructe: „Este una frumoasă. Interesant este că roșiile cu conținut ridicat de antocianină au și un termen de valabilitate extins. Nu suntem siguri de ce, dar par a fi mai rezistente la infecțiile fungice, care fac ca roșiile să putrezească”.

Desigur, astfel de schimbări genetice neprevăzute pot merge în ambele sensuri. În 1996, cercetătorii au stabilit că boabele de soia care conțin o genă dintr-o nucă de Brazilia i-ar putea declanșa o reacție cuiva care este alergic. (Boabele de soia au fost experimentale și nu au fost niciodată destinate pieței.) La fel, în loc să reziste mai mult, roșia lui Martin ar fi putut deveni făinoasă sau mai amară. Teoretic, ar fi putut chiar să devină periculoasă. Dacă Martin ar fi adăugat gene care să creasă producția de solanină – o substanță chimică toxică, produsă de plante din familia solanelor, inclusiv roșii și cartofi – fructul rezultat ar fi putut fi letal.

Pentru oricine se întreabă, am probat roșiile violet și Indigo ale lui Martin, iar consumarea lor nu a avut până acum efecte alarmante, cel puțin pe care să le pot detecta. Dar, desigur, nu pot spune cu certitudine. Ce se întâmplă dacă produsele modificate genetic se dovedesc a avea consecințe întârziate sau imprevizibile pentru sănătatea noastră? Ceva pe care nu-l putem observa sau testa cu ușurință sau poate chiar detecta până nu este prea târziu?

Teama de astfel de efecte neprevăzute – ceea ce Kuzma numește „necunoaștere” – este probabil cea mai mare preocupare a consumatorilor atunci când vine vorba de OMG-uri. Interacțiunile genetice, la urma urmei, sunt faimoase pentru complexitate. Adăugarea unei gene noi – sau pur și simplu schimbarea modului în care este reglementată o genă (adică măsura în care este activă) – afectează rareori doar un singur lucru. Mai mult, înțelegerea noastră asupra acestor interacțiuni și efectele lor este în continuă evoluție. Megan Westgate, director executiv al Non-G.M.O. Project, reamintește acest lucru: „Oricine cunoaște câte ceva despre genetică știe că sunt multe lucruri pe care nu le înțelegem”, spune Westgate. „Întotdeauna descoperim lucruri noi sau aflăm că lucrurile pe care le credeam nu sunt de fapt corecte.” Charles Benbrook, directorul executiv al Heartland Health Research Alliance, observă, de asemenea, că orice potențial impact al OMG-urilor asupra sănătății ar fi mai puternic în alimentele integrale – produse pe care le consumăm crude, neprelucrate și în cantități mari – decât în ​​ingrediente precum siropul de porumb.

În ciuda acestui fapt, geneticienii din domeniul plantelor tind să nu fie prea preocupați de riscurile OMG, atâta timp cât modificările sunt făcute cu o anumită atenție. După cum constata un raport din 2016 al Academiei Naționale de Științe, OMG-urile erau în general sigure, dar admitea că impacturi minore sunt teoretic posibile. Fred Gould, profesor de agricultură, fost președinte al comisiei care a pregătit raportul de 600 de pagini, a menționat că modificările genetice care schimbă o cale metabolică – procesul celular care transformă elementele biochimice într-un anumit nutrient sau compus, cum ar fi antocianinele din roșiile lui Martin – erau deosebit de important de studiat, deoarece ar putea provoca efecte în cascadă.

Gould a comparat aceste căi cu instalațiile sanitare dintr-o casă. Dacă o modificare genetică oprește o țeavă – să zicem una care generează un compus amar – elementele de bază pentru acel compus vor începe să curgă prin altă parte, în același mod în care o țeavă blocată va face apa să treacă prin căile învecinate. Gould mi-a spus că rezultatele acestei redirecționări sunt slab înțelese. „Ajung precursorii chimici suplimentari să producă mai mult din altceva?”, întrebă Gould. „Sau rămân doar precursori? Pentru unele situații, biologii din domeniul plantelor știu răspunsul. Dar, în alte cazuri, nu”.

Dar a menționat, de asemenea, că această problemă nu se referă doar la OMG-uri. Cu ani în urmă, de exemplu, fermierii au încrucișat castraveți pentru a reduce cantitatea de cucurbitacină (un compus amar care respinge acarienii) din coajă. Dar, deoarece acești castraveți au fost obținuți prin reproducere convențională, cultivatorilor nu li s-a cerut să secvențeze genomul noului soi, nici măcar să se uite la profilul său nutrițional și de toxicitate, așa cum s-ar face cu ceva modificat genetic. „Nu am întrebat niciodată cu adevărat un crescător convențional: „Hei, când opriți producția de cucurbitacină prin încrucișare, se produce altceva?”, a adăugat Gould. „Sau: nivelurile altor compuși importanți cresc ori scad?”

Gould a subliniat că multe modificări genetice ale alimentelor sunt banale și este extrem de puțin probabil să aibă vreun efect măsurabil asupra oamenilor. Și chiar efectele modificărilor precursorului ar fi în mare parte ușoare. „Adică am schimbat toate aceste lucruri deja cu reproducerea convențională și până acum ne descurcăm bine”, a adăugat el. „Nu există nicio diferență efectuând aceeași schimbare prin inginerie genetică”.

Dacă nu găsim aceste tipuri de distincții foarte liniștitoare, este parțial pentru că îngrijorarea noastră extravagantă legată de OMG reflectă ceva mai fundamental: faptul că majoritatea dintre noi nu înțelegem cu adevărat cum funcționează genele. După cum au subliniat mai mulți oameni de știință cu care am vorbit, o genă este doar un set îngust de instrucțiuni biologice, dintre care multe apar într-o gamă largă de specii. Gena gurii-leului din roșia lui Martin, de exemplu, este cunoscută ca factor de transcripție: în esență, un fel de buton de volum care reglează cât de mult dintr-o anumită genă va produce. Că ceva ar putea fi antocianină sau ar putea fi o toxină periculoasă, dar butonul în sine nu este problema, nici procesul prin care a fost adăugat. „Pentru majoritatea oamenilor, anxietatea din jurul OMG-urilor este aproape în totalitate dezlegată de înțelegerea a ceea ce se întâmplă la nivel științific”, spune Levinovitz. „Dar asta face de fapt anxietatea mai degrabă mai greu de abordat, nu mai ușor.”

Acest lucru este valabil în special în ceea ce privește mâncarea. Indiferent dacă oamenii înțeleg sau nu de unde vin fructele și legumele lor, spune Levinovitz, credem că înțelegem și suntem deranjați când se schimbă acest lucru. Termenul filosofic pentru aceasta este cel de opacitate epistemică. „Când îți imaginezi că știi cum funcționează ceva sau de unde vine, este reconfortant”, a adăugat el. „Așadar, când auzi că un măr a fost modificat genetic, este alienant”.

Pentru mulți consumatori, observă Levinovitz, cuvântul „natural” a devenit un euristic: o scurtătură mentală pentru a decide dacă ceva este bun sau sigur. „Îl auzim tot timpul și este adesea adevărat. De ce avem dureri cronice? Pentru că nu am fost meniți să stăm la birou ore în șir. De ce broasca testoasa de mare nu se reproduce? Din cauza luminii artificiale pe care am introdus-o pe plaje. Nu este o viziune foarte consistentă – există tot felul de lucruri nenaturale de care nimeni nu se îngrijorează, cum ar fi Netflix și instalațiile sanitare interioare – „dar a devenit un fel de stenografie pentru această lume pe care simțim că am pierdut-o”.

În practică, desigur, aproape tot ceea ce cultivăm și mâncăm astăzi a avut ADN-ul modificat pe scară largă. Timp de milenii, fermierii, descoperind că o versiune a unei plante – de obicei o mutație genetică aleatorie – era mai dură, mai dulce sau avea semințe mai mici, o încrucișa cu o alta care, să zicem, a produs mai multe fructe, în speranța de a obține ambele beneficii. Dar procesul a fost lent. Simpla schimbare a culorii unei roșii din roșu în galben, păstrând în același timp celelalte trăsături, ar putea dura ani de încrucișare. Iar roșiile sunt unul dintre cele mai ușoare cazuri. Mi s-a spus că introducerea unei modificări minore unei vișine, prin încrucișare, ar putea lua până la 150 de ani.

Pentru cei care își fac griji cu privire la OMG, această încetineală este liniștitoare. „Se simte că, da, aceste lucruri au fost modificate”, a remarcat Levinovitz. „Dar au fost modificate de foarte mult timp, în același mod în care natura modifică lucrurile.”

Totuși, modul în care natura modifică lucrurile este, de asemenea, profund întâmplător. Uneori, o plantă va dobândi o trăsătură în detrimentul alteia. Uneori chiar devine mai rea. Același lucru este valabil și pentru încrucișarea agricolă. Nu numai că nu există nicio modalitate de a controla ce gene sunt păstrate și care se pierd; procesul tinde, de asemenea, să introducă modificări nedorite. Termenul tehnic pentru aceasta este „linkage drag”: toate genele neintenționate și necunoscute care se trag de-a lungul polenizării încrucișate, ca peștii din plasă. Producătorii comerciali de fructe de pădure au petrecut zeci de ani încercând să creeze o versiune domesticită a murelui prin încrucișare, dar nu au reușit niciodată: fructele fără spini au avut un gust mai rău sau nu au produs aproape niciun fruct sau au dezvoltat alte probleme. De asemenea, satisfacerea nevoilor agriculturii moderne – cultivarea produselor care pot fi expediate pe distanțe lungi și pot fi păstrate în magazin și acasă mai mult de câteva zile – poate duce la roșii care au gust de carton sau căpșuni care nu sunt la fel de dulci. „Prin reproducerea convențională, în esență, doar amesteci pachetul genetic”, mi-a spus directorul Tom Adams. „Nu vei transporta niciodată doar gena pe care ți-o dorești”.

În ultimii ani, instrumentele de inginerie genetică, cum ar fi CRISPR, au oferit o cale de a evita această imprecizie, făcând posibilă identificarea genelor care controlează trăsăturile – lucruri precum culoarea, rezistența, dulceața – și schimbarea numai a acestora. „Este mult mai precis”, spune Andrew Allan, biolog specializat în plante, de la Universitatea din Auckland. „În loc să arunci zarurile, schimbi doar ceea ce vrei să schimbi. Și o poți face într-o singură generație în loc de 10 sau 20”.

Anul trecut, USDA a decis că plantele care au suferit modificări cisgenice simple – modificări ale ADN-ului propriu al plantei, de genul care ar putea fi create teoretic în ani de încrucișare tradițională – nu vor fi supuse aceleiași reglementări ca și alte OMG-uri. Și unii oameni susțin că este timpul să reconsidere modul în care sunt reglementate și OMG-urile, mai ales când vine vorba de micii cultivatori, precum Martin. Dintr-o perspectivă de reglementare, subliniază Allan, toate OMG-urile sunt tratate la fel, indiferent de modificare și indiferent de scară. „Fie că ești o corporație care dorește să planteze milioane de acri de porumb rezistent la dăunători sau cineva care a făcut o roșie minunată care ar putea salva vieți, procesul este același”, a spus el. Allan a menționat că proiectul său actual, mărul cu miez roșu, conține o singură genă luată dintr-un măr de crab, care îi mărește antioxidanții. „Este o schimbare cu un risc extrem de scăzut”, a spus el. „Luăm literalmente o genă dintr-un soi de măr și o punem în altul. Dar este, în mod demonstrabil, tot un OMG”.

Politica este parțial o remanență din primele zile ale ingineriei genetice, când se știa mai puțin despre proces și efectele sale. Dar a persistat, în parte din cauza puternicei campanii anti-OMG. Eric Ward, co-director executiv al companiei de tehnologie agricolă AgBiome, a descris situația ca fiind „blocată într-o buclă închisă”. El a continuat: „Oamenii cred că, dacă ai acest sistem de reglementare cu adevărat strict, atunci trebuie să fie cu adevărat periculos. Așa că devine ceva ce se auto-fortifică”.

Pentru Martin, acest fapt a creat un bizar Catch-22. Magazinele alimentare se tem să aducă ceva de genul unei roșii modificate genetic, deoarece își fac griji că consumatorii o vor respinge. Producătorii și întreprinderile se tem să investească în așa ceva, din același motiv. Ingineria genetică, notează Ward, a devenit mult mai accesibilă de la primele culturi OMG, introduse în anii ’90. „Dar s-a transformat în acest lucru pe care doar jumătate de duzină de companii din lume își pot permite să-l facă, pentru că trebuie să treacă prin toate aceste etape de reglementare”. „Este ironic. Activiștii care au obiectat inițial la OMG au făcut-o pentru că nu aveau încredere în marile afaceri agricole. Dar acum, rezultatul este că doar marile companii își pot permite să o facă producă așa ceva”.

Cu câteva zile înainte de a călători la Norwich, m-am alăturat lui Martin la Royal Society din Londra pentru conferința Future Food, o serie de discuții despre ingineria genetică în agricultură. Acolo l-am întâlnit pe Haven Baker, fondatorul unei companii numite Pairwise, care a început să creeze fructe și legume care sunt editate genetic, dar nu sunt OMG. „Nu cred că putem schimba părerea oamenilor despre OMG”, a spus Baker. „Dar editarea genelor este o treabă curată. Și poate că atunci va veni și rândul OMG-urilor”.

Potrivit lui Baker, în lume există sute de soiuri de fructe de pădure. Dar dintre cele pe care le numim în mod obișnuit fructe de padure, mâncăm doar patru: căpșuni, zmeură, afine și mure. Există un motiv pentru care celelalte soiuri ajung rar la noi. Uneori, fructele putrezesc la câteva zile după culegere (salmonberry) sau planta dă fructe doar câteva săptămâni vara (murul pitic). Uneori planta nu produce deloc mult fruct sau este prea spinoasă sau întinsă pentru ca fructele să fie culese fără o cantitate mare de muncă. Așa cum Joel Reiner, horticultor la Pairwise, va spune ulterior: „Fructele de pădure au întotdeauna un defect tragic”.

Zmeura neagră, un fruct pe care Pairwise speră să îl aducă pe piață, a fost cultivată pe scară largă în America de Nord, până când un virus a decimat-o. (Zmeura roșie, pe care o mâncăm acum, a venit inițial din Turcia). Versiunea reînviată, care va fi în probe de teren în 2024, a fost concepută astfel încât să nu aibă spini și semințe, păstrând în același timp aroma dulce a fructului.

Mai recent, compania a început un proiect similar cu legume. Baker spune că subestimăm mediocritatea majorității produselor din magazinele alimentare, care tind să fie lipsite de gust și, de asemenea, oferă puțin în ceea ce privește noutatea. În plus, majoritatea legumelor nu sunt foarte atrăgătoare, mai ales în comparație cu alimentele procesate. Pregătirea legumelor necesită muncă, ele variază în calitate și pot fi amare sau lemnoase. Sunt, de asemenea, perisabile, de multe ori se strică înainte de a le prepara. „Mai ales dacă ai un buget, urăști ideea de a irosi mâncarea”, a menționat Megan Thomas, unul dintre colegii lui Baker. „Cumperi alimente procesate, le poți pune în congelator sau în cămară timp de opt luni și nu îți faci griji”.

Aceste dezavantaje ne-au afectat dieta. Doar 10% dintre americani consumă doza zilnică recomandată de SUA pentru fructe și legume, iar adolescenții mănâncă și mai puțin. Și asta nu pentru că standardul este deosebit de ridicat: într-un an întreg, americanul mediu consumă doar câteva capete de broccoli. „Deci, cum schimbăm situația?”, întrebă Baker. „Oamenii știu deja că ar trebui să mănânce legume. Pur și simplu nu o fac. Dar dacă putem folosi editarea genelor pentru a face broccoli mai puțin amar, poate că oamenii – și mai ales copiii – vor mânca mai mult și, prin urmare, vor obține mai multe fibre și mai multe vitamine. Ceea ce ar putea face o diferență în sănătatea lor pe termen lung”.

La scurt timp după conferință, am zburat în Carolina de Nord, pentru a mă întâlni cu Baker și cu cofondatorul Tom Adams. Înainte de a începe Pairwise, Baker și Adams lucraseră amândoi la companii mari care au investit în culturi OMG: Adams la Monsanto și Baker la Simplot, unde a supravegheat dezvoltarea unui cartof care produce mai puțină acrilamidă, un cancerigen, atunci când este prăjit. (Monsanto, care acum este deținut de Bayer, a furnizat o parte din finanțarea inițială pentru Pairwise și păstrează opțiunea de a comercializa orice inovație în culturile în rânduri, deși nu în produsele de consum).

Biroul Pairwise se află într-o fostă fabrică textilă aerisită, care găzduiește și un studio de yoga, un salon de tatuaje și mai multe studiouri de artiști. Când am apărut, în februarie 2020, zona tocmai se refăcea după o furtună de iarnă care cu zăpadă și gheață neagră. În interiorul serelor, însă, era cald și umed. „Este un loc minunat pentru a lucra iarna”, a spus Reiner, care se ocupă de plantele Pairwise. „Vara poate fi dur”.

În așteptarea vizitei mele, Reiner a pregătit eșantioane din „proiectul super-mâncarea verde” al companiei, pe care l-a descris ca fiind „ceva care este în esență salată verde, dar mai sănătos”. Baker a precizat că americanii care încearcă să mănânce bine comandă adesea salate, dar aproximativ jumătate dintre acestea sunt făcute cu salată iceberg sau romaine, care au puțini nutrienți și foarte puține fibre. „Dacă acele frunze goale ar putea fi înlocuite cu ceva verde sănătos, asta ar constitui un mare impuls nutrițional”, a spus el. Problema este că nimănui nu îi place cu adevărat gustul verdețurilor sănătoase. „Vrei să ghicești ce procent din piața verde cu frunze este kale?”, întrebă Baker la un moment dat. „Din ceea ce putem aduna, este de aproximativ 6,5%. Și treaba este că se știe că aceast produs, kale, este extrem de bun pentru tine. Este foarte bogat în fibre și micronutrienți: vitamine și minerale. Dar oamenilor nu le place să mănânce”.

În teorie, editarea genelor ar putea schimba acest lucru. Alternativa inițială de salată Pairwise, muștarul brun, este dn aceeași familie cu kale, a explicat Reiner, și areo valoare nutrițională mai bună. Dar este extrem de înțepător, o trăsătură pe care compania speră să o minimizeze. Pentru degustare, Reiner a prezentat două soiuri de muștar modificat genetic. Prima a fost frumoasă: o frunză verde închisă cu vene roșu, ca o sfeclă în miniatură. Versiunea editată avea un gust extrem de moale – perfect pentru salată – dar când Reiner a vorbit cu cercetătorii specializați în consum, aceștia s-au plâns că frunzele erau prea roșii. („Este în regulă să ai un pic de roșu la niște salate, dar oamenii se așteaptă ca majoritatea a ceea ce văd în pungă să fie verde”).

Al doilea soi a fost mai ușor de recunoscut: o frunză mare, rece, verde deschis, care seamănă cu muștarul pe care îl cumpăr adesea – și apoi nu reușesc să-l mănânc – de pe piața fermierilor. Această versiune a fost, de asemenea, extrem de puternică, aproape necomenstibilă. Doar ciugulind marginea unei frunze mi s-au curățat sinusurile, ca și cum aș fi mâncat wasabi. „Compusul pe care îl degustați se numește izotiocianat de alil”, a spus Reiner, în timp ce mă uitam la ochii mei înlăcrimați. „Planta conține atât enzima, cât și compusul care o transformă – dar le menține separate. Când mesteci, acestea se combină pentru a face ceva care are gust de hrean. De aceea ai acea mică întârziere atunci când vă mușcați pentru prima oară, înainte să te lovească”.

Prin comparație, versiunea editată genetic a fost încântătoare, chiar dacă aproape de nerecunoscut: ușoară până la dulceață, cu o textură plăcută, de primăvară. De asemenea, are avantajul de a semăna mai mult cu salata romaine și, cu o dimensiune mai mare, face o treabă mai bună, așa cum spune Reiner, în a „umple farfuria”. Mi s-a părut ceva pe care îl voi mânca cu bucurie și, în lunile de după degustare, în timp ce îmi ascundeam salatele obișnuite, m-am trezit așteptând cu nerăbdare ziua când am putut cumpăra muștarul Pairwise. Mi-a plăcut ideea de a obține toată acea nutriție suplimentară – vitaminele, fibrele – fără acțiunea penalizatoare. Dar m-am trezit și eu preocupat. Dacă m-aș obișnui să mănânc verdeață care a fost modificată genetic pentru a fi mai blândă, mi-aș pierde toleranța față de verdețurile mai puternice, cum ar fi rapini amari sau ridichile piperate? Din ce moment aș înceta să mai vreau să mănânc verdeața locală, de pe piața fermierilor?

După discuția lui Baker, la conferința Future Food, un membru al publicului și-a exprimat aceeași îngrijorare: era îngrozit, a spus el, de perspectiva utilizării ingineriei genetice pentru a „schimba ceea ce este natural doar pentru a satisface gustul oamenilor”. În loc să îndoim lumea naturală corespunzător palatului nostru, nu ar trebui să ne adaptăm la lume? I-am adresat această întrebare lui Heather Hudson, care supraveghează proiectele vegetale ale Pairwise. Hudson a zâmbit sumbru. Modificarea gustului oamenilor este extrem de dificilă, spune ea. O persoană ar putea să o gestioneze, antrenându-și palatul să aprecieze, să zicem, gustul ușor amărui al cicorii roșii, dar, ca strategie de sănătate publică, este în esență ceva lipsit de speranță. „De fapt, am început cu nutriția, sperând să schimb modul în care mâncau oamenii”, a continuat Hudson. „Dar schimbarea comportamentului oamenilor este dificilă”. Există, de asemenea, o mare diferență între ceea ce spunem, virtuos, că vrem și ceea ce cumpărăm de fapt, darămite să consumăm.

Această deconectare este ceva la care s-a gândit și Baker. În ceea ce privește fructele de pădure, Baker a remarcat: „Oamenilor le plac cu siguranță mai mult atunci când sunt mai dulci. Nu vor fructe de padure acre, ci vor fructe de padure dulci!” Din perspectiva achizițiilor, a adăugat el, fructele de pădure sunt în concurență cu „zahărul ieftin”: bomboane și prăjituri. „Deci, ar trebui chiar să edităm aceste fructe de pădure pentru a le face mai dulci? Am făcut aceste fructe sănătoase mai asemănătoare bomboanelor?” A scuturat din cap. „Dar celălalt aspect este că nu văd că facem progrese în ceea ce privește fructele și legumele dacă, la un anumit nivel, nu le facem mai plăcute”.

În ciuda tuturor inovațiilor Pairwise, există o limită semnificativă în ceea ce privește cât de mult poate fi modificată o plantă fără a face din ea un OMG. Culturile rezistente la insecte, cum ar fi porumbul Bt și vinetele, de exemplu, se bazează pe gena unei bacterii; nici una dintre plante nu are o genă capabilă să îndeplinească aceeași funcție. Chiar și roșia purpurie a lui Martin ar fi fost mai greu de realizat fără a utiliza factorul de transcripție din gura-leului, deși, teoretic, ar fi posibil. În general, este ușor să oprești funcționarea unei gene existente, dar mult mai greu să folosești editarea genelor pentru a adăuga o nouă trăsătură sau funcție.

Dacă fructele și legumele Pairwise vor avea succes la consumatori, aproape sigur vor deschide ușa către alte produse realizate prin diferite tipuri de inginerie genetică. Dar pentru a-i determina pe cumpărători să aibă încredere că aceste produse sunt sigure, este nevoie de încredere în modul în care sunt reglementate. „Pentru un OMG, ați dori să întrebați: există ceva în acest lucru care este toxic? Există proteine ​​noi sau altceva cu potențial alergenic?” Spune Lynas: „Și ai face o analiză compozițională. Este o chestiune de bază pentru siguranța alimentelor”. Gould și coautorii săi din raportul Academiei Naționale de Științe au lansat o alternativă mai meticuloasă: cercetătorii ar compara profilurile chimice și nutriționale ale unui fruct sau legume modificate genetic cu soiurile existente pe care le consumăm deja. „Avem acum tehnologii care vă permit să verificați mii de trăsături, pentru a vedea dacă s-a schimbat ceva”, mi-a spus Gould. „De ce să nu le folosești pentru a vedea dacă, iată, conținutul de vitamina C din portocala pe care ai creat-o a scăzut sau a rămas același?”

În cazul în care aceste tipuri de comparații devin standard, ar putea determina, la nivel molecular, dacă există o diferență măsurabilă între roșiile și merele pe care le consumăm deja și versiunea modificată genetic. Paradoxal, aceste comparații ar putea, de asemenea, să dezvăluie cât de mult a făcut deja reproducerea obișnuită pentru a crea însăși schimbările pe care ne temem că le introduc OMG-urile: scăderea valorii nutritive a unei legume, să zicem, sau creșterea unui alergen sau modificarea invizibilă a structurii biochimice a unei plante în moduri care ar putea afecta sănătatea noastră pe termen lung. În schimb, pot arăta că OMG-urile sunt la fel de sigure, dacă nu chiar mai sigure, decât alimentele care au fost modificate mai convențional.

Furnizarea unor astfel de garanții pentru fructele și legumele OMG ar trebui să fie liniștitoare. Dar la fel cum cineva care nu are încredere în vaccinuri tinde să persiste în această poziție, chiar și atunci când este confrntat cu dovezi din belșug privind siguranța și eficacitatea, este puțin probabil ca aceia care nu au încredere în MG să își schimbe opiniile până când nu există un motiv urgent. Un factor posibil convingător este cel legat de schimbările climatice. După cum observă Allan, populația globală tot crește: până în 2050, va crește cu două miliarde și toți acei oameni vor trebui hrăniți. „Deci, de unde va veni acea mâncare suplimentară?” Allan explică: „Nu poate veni din utilizarea mai multor terenuri, pentru că dacă folosim mai mult teren, atunci trebuie să despădurim mai mult, iar temperatura ar crește și mai mult. Deci, avem cu adevărat nevoie de mai multă productivitate. Și asta, după toate probabilitățile, va necesita OMG-uri”.

Alții cred că vom îmbrățișa OMG-urile numai atunci când alternativa va fi să pierdem ceva ce apreciem. De ani buni, industria citricelor din Florida a fost afectată de „înverzirea citricelor”, o boală bacteriană care este controlată în prezent – cu succes limitat – de antibiotice și pesticide pulverizate. „Dacă vine vorba de a cumpăra suc de portocale, adică de OMG sau de a nu cumpăra suc de portocale, ce vei alege?”, mi-a spus cultivatorul Harry Klee. „Este același lucru care s-a întâmplat cu papaya din Hawaii. La un moment dat, consumatorul va trebui să decidă ce contează cu adevărat pentru el”.

Unul dintre aceste lucruri ar putea fi chiar biodiversitatea la diminuarea căreia au contribuit OMG-urile. Pe măsură ce agricultura s-a industrializat, diversitatea genetică s-a redus profund, monoculturile (sau un număr limitat de soiuri rezistente) înlocuind ceea ce fusese odată o cornucopia de soiuri sălbatice. Un studiu a constatat că se pierduse 93% din diversitatea genetică la fructe și legume chiar și înainte ca OMG-urile să fi fost introduse. La începutul anilor 1900, fermierii din Iowa cultivau în mod regulat pepeni verzi Chelsea cu miezul roz, erau cunoscuți pentru că erau foarte dulci, dar acum au dispărut, pentru că sunt prea delicati la transport. Caisele Blenheim, cândva cultivate pe scară largă în California, au o aromă sublimă, mierosă și o coajă delicată, cu pete roșii, dar, de asemenea, se învinețesc ușor și se cac din interior spre exterior, încurcând consumatorii. Drept urmare, caisele Blenheim proaspete sunt acum aproape imposibil de găsit, chiar dacă, așa cum a spus autorul specializat în sectorul alimentar, Russ Parsons, sunt tocmai caisele care „îți amintesc ce gust ar trebui să aibă acel fruct”.

Ingineria genetică și OMG-urile ar putea ajuta la recuperarea acestor pierderi, restabilind soiurile de moștenire rare și delicate, care odinioară fuseseră din belșug, dar acum au dispărut. O viziune atrăgătoare este ca micii cultivatori și universitarii să-și dea seama care modificare minoră ar face caisele Blenheim puțin mai durabile, păstrând în același timp orice altă caracteristică legată de textură și aromă. În timp ce caisa respectivă nu va fi niciodată suficient de rezistentă sau suficient de controlabilă pentru producția de masă, ar putea fi suficient de robustă pentru a le permite micilor producători să planteze o livadă care să dureze.

Nu am pierdut sau nu riscăm să pierdem doar cele mai fragile fructe. Cireșele, de exemplu, sunt extrem de sensibile la ploaie și îngheț, o problemă care le face deosebit de vulnerabile la schimbările climatice. Sunt, de asemenea, extrem de sezoniere, se coc dintr-o dată, în doar câteva săptămâni, în loc să crească pe tot parcursul anului. Confruntați cu lipsa forței de muncă și profiturile în scădere, unii cultivatori au început să vorbească despre transformarea livezilor de cireși în livezi de mere, care se păstrează mai bine și sunt mai puțin riscante. Pentru a preveni acest lucru, Hudson a sugerat că și cireșele ar putea fi ușor de cules și, probabil, cultivate pe tot parcursul anului, ca afinele (care, până de curând, fuseseră și ele foarte sezoniere). „A face acest lucru înseamnă a aduce stabilitate pentru fermier și muncitori”, a adăugat ea.

Dar este puțin probabil să vedem prinzând viață asemenea proiecte, cât timp OMG-urile rămân produsul exclusiv al companiilor agrochimice globale. În timp ce un cercetător de la un colegiu agricol ar putea fi interesat să readucă Blenheim – sau să creeze o nouă roșie antioxidantă minunată – recompensa financiară este inexistentă. „Imaginați-vă că sunteți o companie mare”, spune Ward, directorul executiv al AgBiome. „Puteți pune un dolar într-o trăsătură de combatere a insectelor din soia și puteți aduce între 10 și 15 miliarde de dolari. Sau puteți pune un dolar într-o roșie mai sănătoasă care, la vârf, ar putea valora câteva milioane de dolari. Este un calcul financiar destul de simplu”.

Există câteva semne că viitorul produselor OMG la scară mică, personalizate, ar fi început deja. La sfârșitul lunii aprilie, Cathie Martin mi-a spus că USDA și-a actualizat recent reglementările pentru a permite cultivarea afară a mai multor plante OMG, fără un test de câmp de trei ani sau unul resrâns, în sere. (Excepțiile sunt plantele sau organismele cu potențialul de a fi dăunători, agenți patogeni sau buruieni.) În urma acestei schimbări, Martin și Jones intenționează să facă roșia purpurie disponibilă mai întâi grădinarilor de acasă, care ar putea să o cultive din semințe cât mai curând, în primăvara viitoare – cu mult înainte ca roșiile cultivate comercial să ajungă la magazinele alimentare. (Aprobarea USDA este așteptată să vină până în decembrie.) În prezent, testează șase soiuri diferite, pentru a le identifica pe cele mai aromate. „Când am dezvoltat pentru prima dată roșia purpurie, grădinarii de acasă erau cei mai interesați de ea”, a remarcat Martin. „Iar în ceea ce privește grădinăritul la domiciliu, este vorba de un sistem opt-in. Depinde de tine dacă vrei să o cultivi”.

A fost o idee interesantă. Cu câteva luni mai devreme, în timp ce navigam pe un site web numit The Garden Professors, am observat că o grădinară de origine, pe nume Janet Chennault, a întrebat de unde ar putea cumpăra semințe OMG. Alții se întrebaseră același lucru. „Mi-ar plăcea să încerc în grădina mea niște semințe de legume MG”, spunea o femeie, pe nume Lorrie Delehanty.

După câteva cercetări, am reușit să dau de Delehanty, care se pensionase recent și locuia în Charlottesville, Virginia. La telefon, s-a descris ca având „o curte mică în mijlocul orașului”, pe care o dețineau ea și soțul său și în care s-au străduit să planteze mure de-a lungul gardului și în care au creat un adăpost de păsări în jurul terenului pe care cultivă legume. Era interesată de semințe MG, a spus ea, pentru că își pune singură conservele și legumele congelate, „și mereu caut să cultiv ceva diferit”.

Când am întrebat ce anume caută, Delehanty s-a animat: „Ceva cu aroma dulce și afumată a unui ardei scorpion, dar fără iuțeala lui stridentă. De asemenea, cartofi care rezistă scabiei cartofului. Roșia mov – aș încerca asta într-o clipă. Oh, și mure mai mari!” >>

Iluzia anti-vax a Partidului Republican. Corelația dintre ratele vaccinării anti-Covid și procentele lui Trump la prezidențiale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here