Schengen în 2023? Ce merită reținut din recentul balet austriaco-olandez. Reciproca tandemului

Sursa: Facebook

Dosarul aderării României la Schengen a cunoscut în ultimele zile semnale mixte.

Pe dimensiunea austriacă, în cel mai bun caz, lucrurile bat pasul pe loc, având în vedere luările de poziție ale cancelarului Karl Nehammer.

Nu este însă exclus ca dincolo de abordarea publică, în continuare dură și inflexibilă a Vienei, să se profileze premisele unui oarecare dezgheț și a unei eventuale treziri austriece la realitate (aflată încă în fașă), având în vedere faptul că Bucureștiul a făcut un prim pas spre deblocare, prin retrimiterea ambasadorului său la Viena.

Cel puțin, aceasta ar trebui să fie semnificația unui asemenea gest de bunăvoință diplomatică, raportat la logica mai largă a ciocnirii dintre cele două țări, produsă la finalul lui 2022.

Nu îmi imaginez că România a dat un semnal pozitiv fără să fi avut motive întemeiate, de ultimă oră, încă ținute de parte de ochii opiniei publice. Rămâne însă ca acest lucru să fie probat și de unele gesturi la vedere ale Austriei, în viitorul apropiat.

După justificata retrogradare a relației bilaterale cu Viena, guvernul de la București nu își poate permite să fie moale; și nu își permite asta nici față de cetățenii săi, nici față de celelalte state. Este în joc cel mai de preț activ al său într-un dosar atât de delicat: binomul credibilitate-coerență.

Și ar fi cu atât mai exploziv de frustrant ca un astfel de gest să fi fost făcut cu titlu gratuit, cu cât, în relația cu Austria, România are totuși cărți convingătoare pe care să poată miza.

Pe dimensiunea olandeză, chestiunea este ușor mai nuanțată.

În decembrie 2022, Haga a pozat în suporter al aderării României la Schengen. Am scris atunci că nu era chiar așa și am explicat de ce (detalii – AICI).

Pe scurt, la acea vreme Olanda nu ne-a blocat pe noi, dar i-a blocat pe bulgari. În lipsa unei decuplări a Bucureștiului de Sofia și în condițiile în care nu a existat unanimitate pentru dosarul romanesc, căci s-a opus Austria, poziția de atunci a Olandei a valorat cât o ceapă degerată, căci obiectivul nostru – aderarea – nu a putut fi atins.

Iar nuanțele olandeze nu au dispărut nici acum, aproape două luni mai târziu.

Vizita de zilele astea în România, făcută de ministrul olandez de Externe, a adus cu sine declarații de intenție de o salutară căldură. Înaltul oficial a spus că țara sa sprijină aderarea la Schengen a țării noastre, a făcut referire la imperativul securității comune în contextul războiului ruso-ucrainean, l-a menționat pe omologul să român cu prenumele („eu și Bogdan”) – preluând modernul model american de relaționare, în anumite momente, la acest nivel.

Desigur, oficialul olandez nu a spus și ce orizont al aderării vizează sprijinul țării sale, deși ar fi fost interesant de știut, căci ar fi ajutat la stabilirea cantității de substanță din afirmațiile sale, pe acest dosar.

Și ar fi ajutat totodată la o mai bună decriptare a declarațiilor de la întâlnirea, consumată aproape concomitent, dintre premierul olandez și cel austriac. Conform declarațiilor făcute acolo, extinderea Schengen e încă blocată în orizontul nefastului „rămâne cum am stabilit”, din siajul deciziei luate în decembrie, decizie care a privat România de un drept câștigat și continuă să o țină departe de beneficiile aferente.

Pe scurt, problema cu poziția olandeză față de aderarea României la Schengen e, în clipa asta cel puțin, următoarea: în esență, în condițiile unui tandem româno-bulgar, ea nu valorează nimic atât timp cât Viena va bloca Sofia, iar Haga nu va căuta să contribuie convingător la o schimbare de optică a Vienei în privința Sofiei.

Cât timp Haga și Vina își vor strânge mâna, vorbele Hagăi despre susținerea Bucureștiului nu pot avea relevanță.

României nu-i rămâne decât să-și joace inteligent cartea în raport cu ambele țări și să abordeze poziționarea Austriei și Olandei așa cum e abordată aderarea României și Bulgariei – în tandem. Altfel, își pierde toată lumea timpul, nervii, banii.

În orice caz, România trebuie să-și joace cartea politic (fără să excludă un dublaj economic), așa cum joacă de altfel și cei care se opun demersurilor sale.

În ciuda motivelor serioase de pesimism alimentate de tendințele existente pe axa Viena-Haga, înclin să cred că 2023 va fi totuși anul aderării României a acest spațiu care a reușit să facă minuni pentru dezvoltarea Europei. Dar din gândesc în acești termeni din rațiuni superioare de geopolitică, în contextul unor schimbări accelerate și dramatice de relief politico-militar pe continent. Însă drumul va fi delicat, complicat, poate lung, așa cum bine poate fi anticipat de poziționările de început de an, discutate aici.

  • P.S.: Austria și Olanda au ele însele de remediat legislația internă pe zona Schengen, un motiv suplimentar ca România să abordeze lipsită de inhibiții propria aderare la acest spațiu.

Ce înseamnă tancurile germane și americane? Ne lămurește cazul HIMARS. Ce ar urma

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here