„Scriu acest text pentru prietenii mei, editorii, traducătorii și cititorii din alte țări. Scrisul necesită claritate de gândire și un cap rece, așa că este dificil să scriu acum, cu emoțiile aprinse. Și mai dificil, totuși, este să înțelegeți ce se întâmplă în Rusia și Ucraina. Dar să taci acum este inadmisibil. Așa că o să încerc să vă spun măcar ceva”, scrie romanciera rusă Guzel Yakhina într-un articol din The Moscow Times.
<< Paisprezece ani din viața mea – toată copilăria și adolescența – s-au scurs în Uniunea Sovietică. Ideologia comunistă își dădea deja ultima suflare atunci. Ca Tineri Pionieri, noi, copiii, credeam în acea ideologie, deși cu jumătate de inimă, nu foarte serios. Credeam însă cu adevărat în pace. Mașina de propagandă lansată în zorii epocii sovietice funcționa sârguincioasă, deși producea mai multă retorică pacifistă decât comunistă. „URSS este un bastion al păcii.” „Pace lumii!” Acele sloganuri erau înscrise pe pereții fiecărei grădinițe și ai fiecărei școli. Lecțiile despre pace erau constant prima sarcină a fiecărui an școlar, în fiecare clasă. Cântece și poezii despre pace făceau parte din programul fiecărui eveniment al Tinerilor Pionieri (și am avut o mulțime). Porumbeii decorau fiecare clasă, fiecare avizier și caietul fiecărui elev. Am crezut sincer în acei porumbei, cum numai copiii o pot face. Credința în pace era o parte inalienabilă a copilăriei sovietice, insuflând-o în identitatea fiecăruia dintre noi. Acea credință părea de neclintit, de parcă ar dura până la sfârșitul timpurilor.
Înțeleg și faptul că războiul este atât de înfiorător încât cei care l-au cunoscut tac. Bunicul meu a petrecut patru ani în al Doilea Război Mondial, dar nu ne-a spus niciodată un cuvânt despre front: și-a protejat copiii și nepoții cu tăcere.
Astăzi, tancurile rusești umblă pe pământ străin. Cu greu îmi vine să cred că se întâmplă așa ceva. Opoziția internă este atât de profundă încât vreau să aștept. Este dificil să găsești cuvinte; niciunul nu este suficient de puternic. Amărăciune, furie, frică, neputință. Vestea din 24 februarie 2022 m-a zdrobit. Lumea mea nu a fost răsturnată, a fost pur și simplu distrusă. Nu înțeleg de ce „vaccinarea” pacifismului nu a fost de folos.
Scriu în numele meu, dar toți cunoscuții și prietenii mei simt la fel. Nicio persoană din cercurile mele apropiate și îndepărtate nu susține acest război. Rețelele de socializare sunt pline de furie, precum și apeluri de-a opri aceste operațiuni militare.
A sosit timpul pentru adevăruri simple, pentru a le repeta iar și iar. „Nu războiului”. „Pace lumii.” „Viața umană este cea mai mare valoare.” Vom repeta până trece acest întuneric. Vom valida banalitatea binelui pentru a nu întâlni mai târziu banalitatea răului.
Acesta nu este războiul meu. Refuz să-l consider al meu.>>
