Dreapta israeliană a crezut că are un pion la Casa Albă; trebuie să se gândească din nou. Între timp, guvernul nesăbuit al Israelului riscă să piardă o oportunitate monumentală de pace cu Arabia Saudită.
În eșaloanele oficiale din Israel începe să se contureze înțelegerea faptului că Donald Trump s-ar putea să nu fie tocmai marioneta la care guvernul de extremă dreapta al țării se așteptase.
La urma urmei, tabăra lui Netanyahu a întâmpinat victoria lui Trump la prezidențiale cu o bucurie greu de ascuns, având în vedere că primul său mandat fusese considerat foarte favorabil Israelului.
A recunoscut Ierusalimul drept capitala Israelului și a mutat ambasada SUA acolo, punând capăt anomalei de lungă durată a țărilor care încercau să-i dicteze unei alte națiuni locația capitalei. A urmat recunoașterea de către America a suveranității israeliene asupra Înălțimilor Golan, un teritoriu capturat de la Siria în 1967 și anexat oficial de Israel în 1981. A supervizat Acordurile Avraam, înțelegerile de normalizare din 2020 dintre Israel și Emiratele Arabe Unite, Bahrain și alte țări din Orientul Mijlociu. Aceste acorduri au reprezentat o schimbare majoră — în special cu Emiratele, care nu doar că au recunoscut Israelul, ci l-au primit cu brațele deschise, fără concesii vizibile cerute în schimb.
Pentru mulți din dreapta israeliană, Trump părea un vis devenit realitate: neinteresat de statul palestinian, nepăsător față de criticile legate de drepturile omului, necritic față de coloniile din Cisiordania și, în mare parte, aliniat cu perspectiva lor că „forța face dreptul”. Cu siguranță, Trump nu este un idealist umanist și este clar că nu este un gânditor profund, adânc și complex. Dar, totuși, aparențele pot înșela și poate că este mai mult decât pare pentru ochiul ultranaționalist.
Cu doar câteva săptămâni în urmă, Trump declara că el și Netanyahu sunt „de aceeași parte în toate chestiunile”. Acum, el ocolește Israelul în prima sa vizită în Orientul Mijlociu din noul mandat prezidențial și, potrivit unor surse, s-a distanțat de relația strânsă pe care o avusese anterior cu omologul israelian.
Iar când Netanyahu a făcut o vizită de ultim moment la Casa Albă, în aprilie, în mare parte pentru a încerca să-l convingă pe Trump să renunțe la impunerea de noi tarife asupra Israelului, Trump l-a luat prin surprindere cu anunțul că Statele Unite reiau discuțiile pe dosarul nuclear cu Iranul. Netanyahu stătea lângă el, vizibil șocat. Cele trei runde de discuții care au avut loc de atunci par să conducă spre o înțelegere care seamănă mult cu acordul nuclear negociat sub Barack Obama: Iranul ar renunța la materialul îmbogățit la nivel înalt, ar continua îmbogățirea la niveluri mai joase, sub supraveghere, și ar primi în schimb ridicarea sancțiunilor.
Șocurile însă au continuat să apară. Săptămâna trecută, la scurt timp după ce o rachetă Houthi a lovit perimetrul aeroportului Ben Gurion din Israel — determinând majoritatea companiilor aeriene să înceteze zborurile către Israel — Trump a dezvăluit o înțelegere cu rebelii Houthi pentru a opri loviturile conduse de SUA împotriva grupului în Yemen. În schimb, Houtii ar înceta atacurile asupra navelor care traversează Marea Roșie către Canalul Suez. Ce a fost omis din înțelegere? Orice promisiune din partea Houti de a înceta atacurile asupra Israelului. Momentul, la două zile după incidentul de la aeroport, i-a făcut din nou pe israelieni să simtă că Trump i-a abandonat.
Iar Trump, deși imprevizibil în privința Fâșiei Gaza, pare acum sceptic față de războiul pe termen nedeterminat pe care Israelul pare să-l preconizeze și, oricum, este haotic și lipsit de coerență în privința detaliilor și ideilor. Cu doar câteva zile înainte de a prelua funcția, era perceput pe scară largă drept cel care a făcuse presiuni asupra lui Netanyahu să semneze un acord de încetare a focului în etape cu Hamas, în schimbul eliberării tuturor ostaticilor israelieni. Apoi, ca și cum ar fi vrut să impresioneze printr-o piruetă teatrală, Trump a vehiculat în mod repetat ideea ridicolă de a expulza toți palestinienii din Gaza și ca SUA să „cumpere” acel teritoriu.
Apoi, el i-a permis nechibzuitului și cinicului Netanyahu să se retragă din acord, în ciuda dorințelor majorității israelienilor. Însă ceea ce probabil își dorea Trump era o victorie rapidă și decisivă pe care să și-o poată revendica, indiferent de costul în vieți civile din Gaza. Dar asta este o viziune îndepărtată față de ocupația militară pe care guvernul a început, săptămâna aceasta, să o urmărească oficial.
Perspectiva unui război nesfârșit poate că o fi utilă pentru menținerea laolaltă a coaliției retrograde a lui Netanyahu, dar nu se potrivește cu narațiunea lui Trump. Acum apar informații că SUA ar putea propune ca Fâșia Gaza să fie condusă de un oficial american (vezi videoclipul de mai sus); nimic din toate acestea nu e ușor de descifrat și totul pare improvizat.
Dreapta israeliană, în esență, pare să-l fi înțeles greșit. Erau pregătiți să treacă cu vederea faptul că afecțiunea lui Trump pentru Israel nu era rezultatul unei legături emoționale autentice, de genul celei pe care, să zicem, Bill Clinton o proiecta în mod credibil. El nu s-a declarat niciodată sionist, așa cum a făcut Joe Biden la sosirea sa în Tel Aviv, în 2022.
Dar, spre deosebire de Biden, nici nu a încercat vreodată să limiteze acțiunile militare ale Israelului în Gaza. Așa că atunci când Trump a revenit la putere, Netanyahu se aștepta la un cec în alb. Poate că a crezut că îl poate manipula pe Trump — așa cum mulți îl creditează că a făcut în 2018, când l-a convins pe Trump să se retragă din acordul nuclear cu Iranul. (Privind în urmă, poate că Trump fuseae pur și simplu dornic să distrugă un acord semnat de Barack Obama).
În centrul acestor evoluții se află un adevăr interesant: Trump nu este Teddy Roosevelt (ca să spunem cel puțin atât). Dacă Roosevelt spunea „Vorbește blând și poartă un băț mare”, Trump vorbește tare — adesea într-un mod absurd — dar, în ciuda fanfaronadei sale, este, cel puțin din punct de vedere militar, un fel de pacifist. Războaiele lui sunt economice. El prețuiește înțelegerile care îi permit să declare o victorie fără să tragă un foc de armă.
Deși nu au existat declarații publice privind o ruptură, semnele sunt clare. Nu este vorba doar despre faptul că Trump evită să viziteze Israelul (deși o surpriză de ultim moment este totuși posibilă): el pare, de asemenea, pregătit să înainteze cu un pact strategic de apărare cu Arabia Saudită chiar și fără a-l condiționa de o normalizare a relațiilor cu Israelul.
Biden făcuse din normalizare o condiție esențială; Trump pare să fi renunțat la ea. Asta cu siguranță nu este ceea ce se sperase în Israel: normalizarea relațiilor cu Arabia Saudită este Sfântul Graal al diplomației israeliene și ar reprezenta un impuls major pentru economia sa, o oportunitate de a înfrânge ultima mare rezistență arabă față de acceptarea statului evreu.
Este aproape amuzant: dacă un președinte democrat ar fi făcut asta, Netanyahu s-ar fi grăbit să meargă în SUA pentru a-l sfâșia într-un discurs îndrăzneț în fața Camerelor reunite ale Congresului. Ar fi apărut la Fox News cu o elocvență aprinsă și indignată, ca și cum ar fi fost încălcată o datorie. Cu Trump, cumva, este nevoit să-și înghită orgoliul și nu are absolut nicio opțiune. Este fascinant: oricât de prostuț ar părea Trump, există o sclipire de genialitate în tot acest joc.
Următoarele mișcări ale lui Trump sunt imposibil de prezis, și ar putea oricând, din nou, să se răzgândească brusc. Dar semnele arată că a observat că Netanyahu — dependent de partenerii de coaliție de extremă dreapta, care cer obiective maximaliste în război — nu poate sau nu vrea să ofere lucrul de care Arabia Saudită are nevoie pentru a face un salt diplomatic. Dacă normalizarea relațiilor nu mai este posibilă din cauza lui Netanyahu, Trump vede puțin sens în a amâna un acord cu Riadul, care pentru el reprezintă o victorie mult dorită în politica externă.
Aceasta ar fi o pierdere catastrofală pentru Israel. În loc să profite de oportunitatea mult așteptată de a stabili legături cu puternicul său vecin, Israelul pare că o irosește în numele menținerii intacte a coaliției lui Netanyahu. Publicul israelian nu poate decât să privească cum continuă să crească prețul acestui obiectiv — plătit cu sângele ostaticilor și al soldaților, cu o economie în suferință și cu șanse diplomatice ratate.
Ceea ce Trump pare să fi înțeles — poate mai clar decât mulți dintre israelienii înșiși — este că actualul guvern de la Ierusalim nu este un adevărat aliat al SUA. Poporul israelian este, fără îndoială. Dar guvernul lui Netanyahu, ghidat de instinctul de supraviețuire politică și captiv în fața extremiștilor, este în dezacord nu doar cu interesele americane, ci și cu cele israeliene.
- (Trăim, într-adevăr, vremuri ciudate, în care atât de multă prostie este tolerată de atâtea societăți democratice. De ce se întâmplă asta este subiectul unui alt articol ce va apărea cândva săptămâna aceasta.)
Numai Trump poate opri alunecarea Israelului într-un război fără sfârșit
