„Pe 11 septembrie 2001, Al Qaeda a efectuat cel mai mortal atac terorist străin pe care l-au trăit vreodată Statele Unite. Totuși, pentru Osama bin Laden și pentru ceilalți care l-au planificat, atacul nu a fost un simplu act de terorism. Pentru ei, a reprezentat ceva mult mai măreț: salva de deschidere a unei campanii de violență revoluționară care aducea o nouă eră istorică. Deși bin Laden a fost inspirat de religie, obiectivele sale erau geopolitice”, notează Foreign Affairs, sub semnătura lui Nelly Lahoud, Senior Fellow în International Security Program at New America și autoarea cărții în curs de apariție, The Bin Laden Papers.
<< Misiunea Al Qaeda a fost aceea de a submina ordinea mondială contemporană a statelor naționale și de a recrea umma istorică, comunitatea mondială a musulmanilor, care odată fusese ținută laolaltă de către o autoritate politică comună. Bin Laden a crezut că poate atinge acest obiectiv cu ceea ce el a descris ca fiind o „lovitură decisivă” care va obliga Statele Unite să-și retragă forțele militare din statele cu majoritate musulmană, permițând astfel jihadiștilor să lupte cu regimurile autocratice din acele locuri, ca pe terenul de joacă.
Viziunea lui bin Laden asupra lumii și gândirea din spatele atacului de la 11 septembrie au fost dezvăluite într-o serie de comunicații interne recuperate în mai 2011, când trupele speciale americane l-au ucis pe bin Laden în timpul unui raid asupra complexului din orașul pakistanez Abbottabad, unde își petrecuse ultimii ani, ascunzându-se. În anii care au urmat, guvernul SUA a declasificat unele dintre documente, dar cea mai mare parte a acestora a rămas sub controlul exclusiv al comunității de informații. În noiembrie 2017, CIA a declasificat încă 470.000 de fișiere digitale – audio, imagini, videoclipuri și text. Cu ajutorul a doi asistenți de cercetare, am analizat peste 96.000 dintre aceste fișiere, inclusiv aproape 6.000 de pagini de text arab care formează o înregistrare a comunicărilor interne ale Al Qaeda, între 2000 și 2011. Am petrecut ultimii trei ani analizându-le. Aceste documente constau în note ale lui Bin Laden, corespondența sa cu asociații, scrisori scrise de membrii familiei sale și un caiet de mână de 220 de pagini, deosebit de revelator, care conține transcrieri ale discuțiilor dintre membrii familiei imediate a lui Bin Laden, discuții care au avut loc în complexul respectiv, în timpul ultimelor două luni din viața lui. Documentele oferă o privire de neegalat în mintea lui bin Laden și portretizează „războiul împotriva terorii” dus de SUA așa cum a fost el văzut prin ochii țintei sale principale.
Până la 11 septembrie, bin Laden contemplase de zeci de ani un atac în interiorul Statelor Unite. Mulți ani mai târziu, în conversații cu membrii familiei, el și-a amintit că tocmai în 1986 a sugerat că jihadiștii „ar trebui să lovească în interiorul Americii” pentru a aborda situația palestinienilor, întrucât, în mintea lui Bin Laden, sprijinul SUA este cel care a permis crearea statului Israel pe pământul palestinian. Preocuparea lui Bin Laden pentru palestinieni era autentică; suferința lor, își aminteau adesea asociații săi, a fost „motivul pentru care am început jihadul nostru”. Însă palestinienii au servit în cea mai mare parte drept un loc convenabil pentru musulmanii din întreaga lume, pe care bin Laden i-a descris ca fiind victimele colective ale ocupației și opresiunii străine. În „Declarația de Jihad”, un comunicat public din 1996, care a ajuns să fie cunoscut printre jihadiști drept „Epistola Ladeneză”, bin Laden i-a deplâns pe musulmani, al căror „sânge a fost vărsat” în locuri atât de îndepărtate precum Cecenia, Irak, Kashmir și Somalia. „Frații mei musulmani ai lumii”, a declarat el, „frații voștri de pe pământul cu cele mai sfinte locuri și Palestina vă cer ajutorul și vă cer să participați la lupta împotriva inamicului, ainamicului vostru: israelienii și americanii”. Această bătălie colectivă, spera bin Laden, va fi primul pas spre revigorarea ummei.
A devenit curând clar că bin Laden era gata să-și susțină vorbele cu fapte. În 1998, Al Qaeda a efectuat bombardamente simultane asupra ambasadelor SUA din Kenya și Tanzania, ucigând 224 de persoane și rănind peste 4.000. Încurajat de atenția internațională pe care au primit-o acele lovituri, bin Laden a devenit mai ambițios. La 12 octombrie 2000, Al Qaeda a trimis o mică barcă umplută cu explozivi în USS Cole în timp ce alimenta, în portul Aden din Yemen, ucigând 17 membri ai marinei SUA. La scurt timp după aceea, Bin Laden a declarat unei mari adunări de susținători că atacurile au reprezentat „un moment critic, de cotitură, în istoria ascensiunii ummei către un pas mai mare”.
Documentele din Abbottabad includ note scrise de mână pe care bin Laden le-a compus în 2002, dezvăluind „nașterea ideii de 11 septembrie”. Ele dezvăluie că la sfârșitul lunii octombrie 2000, la câteva săptămâni de la atacul asupra USS Cole, bin Laden a decis să atace teritoriul american. Ele dezvăluie, de asemenea, raționamentul său de la acea vreme: bin Laden credea că „întreaga lume musulmană este supusă domniei regimurilor blasfemice și a hegemoniei americane”. Atacul din 11 septembrie a fost menit să „rupă frica de acest zeu fals și să distrugă mitul invincibilității americane”.
La aproximativ două săptămâni după atac, bin Laden a lansat o scurtă declarație sub forma unui ultimatum adresat Statelor Unite. „Am doar câteva cuvinte pentru America și oamenii ei”, a declarat el. „Jur pe Dumnezeul atotputernic, care a ridicat cerurile fără efort, că nici America și nici cei care locuiesc acolo nu se vor bucura de siguranță până când siguranța va deveni o realitate pentru noi, care trăim în Palestina, și înainte ca toate armatele infidele să părăsească țara lui Mahomed.” Atacul a avut un efect electrizant și, în anii imediat următori, mii de tineri musulmani din întreaga lume s-au angajat în diverse moduri pentru cauza lui bin Laden. Dar o lectură atentă a corespondenței lui bin Laden relevă faptul că cel mai notoriu terorist din lume ignoră limitele propriei sale meserii.
Bin Laden s-a născut în 1957 în Arabia Saudită. Tatăl său fusese un magnat în construcții a cărui companie era renumită nu doar pentru palatele opulente pe care le-a construit pentru familia regală saudită, ci și pentru restaurarea locurilor sfinte islamice din Mecca și Medina. Bin Laden a crescut în confort, neducând lipsă de nimic. A devenit un tânăr pregătit, care dorea să se implice în cauze politice din lumea musulmană. În primele sale explorări jihadiste, care au presupus lupte în Afganistan, în anii 1980, și contribuția la finanțarea și coordonarea mujahedinilor care luptau împotriva ocupației sovietice din acea țară, el a demonstrat că înțelesese ceva despre antreprenoriat și management de la afacerea familiei. Și totuși, deși corespondența lui bin Laden indică faptul că era foarte versat în istoria islamică, în special în campaniile militare din secolul al VII-lea ale profetului Mahomed, el nu avea decât o înțelegere superficială a relațiilor internaționale moderne.
Acest lucru s-a reflectat în atacul din 11 septembrie, care a reprezentat un sever calcul greșit: bin Laden nu anticipase niciodată că Statele Unite vor intra în război, ca răspuns la asaltul respectiv. Într-adevăr, el a prezis că, în urma atacului, poporul american va ieși în stradă, reproducând protestele împotriva războiului din Vietnam și solicitând guvernului lor să se retragă din țările cu majoritate musulmană. În schimb, americanii s-au încolonat în spatele președintelui american George W. Bush și al „războiului său împotriva terorii”. În octombrie 2001, când o coaliție condusă de SUA a invadat Afganistanul pentru a vâna Al Qaeda și a disloca regimul taliban, care găzduise grupul terorist din 1996, bin Laden nu avea niciun plan pentru a asigura supraviețuirea organizației sale.
Atacul din 11 septembrie s-a dovedit a fi o victorie à la Pirus pentru Al Qaeda. Grupul s-a spulberat imediat după prăbușirea regimului taliban și majoritatea liderilor săi au fost fie uciși, fie capturați. Restul au căutat refugiu în zonele tribale administrate federal din Pakistan, o zonă autonomă care se învecinează cu Afganistanul. Ascunderea a devenit pentru ei un mod de viață. Comunicările lor dezvăluie că, pentru tot restul vieții lui bin Laden, organizația al Qaeda nu a recuperat niciodată capacitatea de a lansa atacuri în străinătate. (Grupul a efectuat atacuri, în noiembrie 2002, în Kenya, dar a reușit să facă acest lucru doar pentru că agenții însărcinați cu planificarea lor au fost trimiși în Africa de Est la sfârșitul anului 2000 și începutul anului 2001, înainte ca totul să se destrame pentru Al Qaeda, în Afganistan.) Până în 2014, succesorul lui bin Laden, Ayman al-Zawahiri, s-a trezit mai preocupat de delegitimarea Statului Islamic (sau ISIS), grup jihadist care a depășit în cele din urmă Al Qaeda, decât de a-i strânge pe musulmani împotriva hegemoniei americane. Cu toate acestea, este imposibil să privim în urmă, la ultimele două decenii, și să nu ne lăsăm plesniți de gradul în care o mică bandă de extremiști conduși de un haiduc carismatic a reușit să influențeze politica globală. Bin Laden a schimbat lumea – doar că nu în felul în care își dorise.
Scrisoare către un terorist de vârstă medie
După ce au fugit în Pakistan în urma înfrângerii talibanilor, mulți luptători și agenți al Qaeda au fost arestați de autoritățile de acolo. Temându-se de aceeași soartă, liderii rămași din Al Qaeda și mulți membri ai familiei lui bin Laden au trecut în secret frontiera cu Iranul, la începutul anului 2002. Odată ajunși acolo, au fost ajutați de militanți sunniți care i-au sprijinit să închirieze case folosind documente falsificate. Dar până la sfârșitul anului 2002, autoritățile iraniene i-au urmărit pe cei mai mulți și i-au plasat într-o închisoare secretă, subterană. Ulterior au fost mutați într-un complex bine păzit, împreună cu rudele și copiii lor.
În 2008, fiul lui Bin Laden, Saad, a scăpat din Iran și i-a scris o tatălui său detalii despre cum autoritățile iraniene au ignorat în mod repetat condițiile medicale ale deținuților al Qaeda și cum „i-au năpădit nenorocirile și problemele psihologice”. Când soția gravidă a lui Saad a trebuit să nască, nu a fost dusă la spital decât după ce „fătul a încetat să se miște”; a fost forțată „să-l elibereze după ce a murit”.
Saad a fost convins că iranienii „au fost maeștri în a ne face să ne pierdem mințile și s-au bucurat să ne tortureze psihologic”. Situația lor era atât de disperată încât, atunci când un lider libian jihadist, Abu Uns al-Subayi, a fost în cele din urmă eliberat, în 2010, i-a scris lui bin Laden că Iranul este locul unde „domnește cel mai mare satan”. Detenția de acolo părea că este „o exilare din religie”, a scris el, recunoscând că chiar i-a implorat pe rapitorii săi iranieni să-l deporteze în „orice altă țară, chiar și în Israel”.
Bin Laden nu era complet conștient de aceste dificultăți în timp ce ele se derulau. Documentele din Abbottabad arată că, în urma invaziei SUA în Afganistan, bin Laden a dispărut de la fața locului și, timp de trei ani, nu a fost la comanda Al Qaeda, chiar dacă a continuat să lanseze declarații publice care susțineau atacurile jihadiste din Indonezia, Kuweit, Pakistan , Rusia, Tunisia și Yemen. Abia în 2004, bin Laden a reușit în sfârșit să reia contactul cu liderii de nivelul doi din Al Qaeda. Era dornic să lanseze o nouă campanie de terorism internațional. Într-una dintre primele scrisori pe care le-a trimis după restabilirea contactului, el a subliniat metodic planurile de a efectua „operațiuni de martiriu asemănătoare atacului din 11 septembrie de la New York”. În caz că acestea s-ar fi dovedit prea dificile, avea planuri alternative, care vizau liniile de cale ferată.
Asociații săi l-au corectat repede: Al Qaeda fusese schilodită și astfel de operațiuni erau excluse. În septembrie 2004, un lider de eșalonul doi, cunoscut sub numele de Tawfiq, i-a scris o scrisoare lui din Laden, în care descria cât de dificile fuseseră lucrurile imediat după invazia SUA din Afganistan. „Suferințele și necazurile noastre au fost sfâșietoare, iar slăbiciunea, eșecul și lipsa de scop care ne-au lovit au fost îngrozitoare”, a scris el. A deplâns faptul că „absența și incapacitatea” lui bin Laden „de a experimenta realitatea lor dureroasă” au alimentat ele însele frământările. „Noi, musulmanii, am fost pângăriți, profanați și statul nostru a fost rupt în bucăți”, a raportat el. „Pământurile noastre au fost ocupate; resursele noastre au fost jefuite. . . . Așa s-a întâmplat cu jihadiștii în general și cu noi, cei din Al Qaeda, în special”.
Un alt lider de nivelul doi, Khalid al-Habib, a explicat, într-o scrisoare adresată lu bin Laden, că, în absența sa de trei ani, „realizările lor pe câmpul de luptă au fost neglijabile”. El a numărat un total de trei „operațiuni foarte modeste, mai ales cu [rachete] și de la distanță”. Un alt corespondent i-a spus lui Bin Laden că „munca externă” a Al Qaeda – adică atacurile în străinătate – a fost „oprită” din cauza presiunii neîncetate pe care Pakistanul o exercita asupra jihadiștilor. De parcă acest lucru nu ar fi fost destul de rău, bin Laden a aflat că Al Qaeda a fost vândută de majoritatea simpatizanților afgani de odinioară și de către talibani – „90 la sută dintre ei”, s-a plâns Habib, „au fost ademeniți de dolarii strălucitori”.
Colac de salvare pentru Al Qaeda
Dar în perioada în care bin Laden a reușit să restabilească contactul, lucrurile au început să se îmbunătățesască pentru al Qaeda. După ce coaliția condusă de SUA i-a îndepărtat pe talibani de la putere, în Afganistan, următoarea fază a războiului lui Bush împotriva terorismului a fost invazia din Irak, din 2003, o țară condusă de un tiran laic, Saddam Hussein, care privea jihadismul cu ostilitate. Invazia condusă de SUA a pus capăt rapid domniei brutale a lui Saddam, dar a dus și la desființarea armatei irakiene și la eliminarea altor instituții guvernamentale seculare. Inițial, arabii sunniți, grupul minoritar care dominase Irakul sub Saddam, duseseră partea cea mai mare a violenței sectare care a urmat invaziei. Aceasta s-a dovedit a fi un colac de salvare pentru Al Qaeda și alte grupuri jihadiste, care reușiseră să se poziționeze ca apărători ai sunniților. După cum spunea Habib în scrisoarea sa din 2004 către bin Laden: „Când Dumnezeu a aflat de suferințele și neputința noastră, a deschis ușa jihadului pentru noi și pentru întreaga umma din Irak”.
Habib se referea, în mod specific, la ascensiunea lui Abu Musab al-Zarqawi, un jihadist iordanian care ajunsese la fața locului în urma invaziei SUA. Până în 2004, Zarqawi, iar nu bin Laden, fusese liderul celui mai puternic grup jihadist din lume. În afară de angajamentul lor față de jihadul violent, cei doi bărbați nu aveau prea multe în comun. Bin Laden se bucurase de o educație privilegiată; Zarqawi crescuse sărac, stătuse în închisoare și apăruse nu doar ca un extremist religios, ci și ca un fost condamnat împietrit și un brutal. În ciuda vastei diferențe dintre cei doi bărbați, Zarqawi era dornic ca grupul său, Jamaat al-Tawhid wal-Jihad, să se unească cu Al Qaeda. Într-o serie de misive către bin Laden, Zarqawi a clarificat că cei ce îl urmau pe el erau „fiii Tatălui” – adică ai lui bin Laden – și că grupul său era o simplă „ramură a originalului”. Zarqawi i-a asigurat, de asemenea, pe liderii al Qaeda că colaborează și caută să unească toate facțiunile jihadiste din Irak.
Entuziasmul lui Zarqawi l-a mulțumit pe bin Laden. „Fuziunea cu grupul [Jamaat] al-Tawhid wal-Jihad [ar fi] extraordinară”, le-a scris bin Laden adjunctului său Zawahiri și lui Tawfiq, îndemnându-i „să acorde acestei chestiuni o atenție considerabilă, deoarece este un pas major spre unirea eforturilor jihadiștilor”. În decembrie 2004, bin Laden a oficializat fuziunea prin numirea publică a lui Zarqawi ca lider al unui nou grup, al Qaeda în Mesopotamia (denumit adesea în mass-media occidentală al Qaeda din Irak).
Inițiativa lui Zarqawi a determinat în cele din urmă grupurile jihadiste din Somalia, Yemen și Africa de Nord să se alinieze în mod oficial la Al Qaeda. Aceste grupuri nu au ieșit direct din organizația inițială, dar liderii lor au văzut numeroase beneficii în achiziționarea temutei mărci internaționale Al Qaeda, în special șansa de a-și îmbunătăți poziția în ochii adepților lor și de a câștiga atenția presei internaționale, ceea ce sperau că-i va ajuta să strângă bani și să recruteze noi adepți. A funcționat.
Fixate pe Al Qaeda, autoritățile antiteroriste din întreaga lume au băgat adesea toți jihadiștii sub o singură umbrelă, oferind, fără să vrea, persoanelor care doreau să se asocieze cu bin Laden o selecție mai mare de grupuri pentru o potențială alăturare. Astfel, deși organizația al Qaeda a fost spartă, marca sa a trăit în continuare prin faptele grupurilor care au acționat în numele ei. Toate acestea au decurs din alianța lui Zarqawi cu bin Laden. La începutul anului 2007, un cleric jihadist saudit, Bishr al-Bishr, a descris fuziunea într-o scrisoare către un lider senior al Qaeda ca o instanță a lui Dumnezeu care „a arătat milă de Al Qaeda”, care s-ar fi încheiat dacă nu ar fi fost a fost pentru „uimitoarele victorii jihadiste din Irak, care au ridicat valoarea acțiunilor al Qaeda”. A fost o intervenție divină, a apreciat el: „modul lui Dumnezeu de a răsplăti poporului jihadului pentru sacrificiile pe care le-a făcut pe calea sa”.
Lucrurile se destramă
Bin Laden presupusese că cei care au promis loialitatea față de el vor continua tipul de atacuri împotriva Statelor Unite pe care Al Qaeda le inițiase. El spera că succesul lor va „ridica moralul musulmanilor, care, la rândul lor, vor deveni mai implicați și mai hotărâți față de jihadi”, așa cum a spus-o într-o scrisoare către Zawahiri și Tawfiq, în decembrie 2004.
Din nou, bin Laden calculase greșit. Decizia de a acorda franciza al Qaeda unor grupuri pe care nu le controla a dat în curând greș. Zarqawi nu a reușit să unească grupurile jihadiste ale Irakului sub stindardul său, iar cel mai stabil grup jihadist din țară, Ansar al-Sunna (cunoscut și sub numele de Ansar al-Islam), a refuzat să fuzioneze cu el. În scurt timp, bin Laden și adepții săi s-au trezit la capătul scrisorilor care țineau cronica disputelor dintre noii lor asociați. „Ansar al-Sunna a răspândit minciuni despre mine”, se plângea într-una Zarqawi. „Ei spun că am devenit ca [Antar] al-Zawabiri”, liderul unui grup algerian notoriu extremist care fusese ucis în 2002 și pe care mulți jihadiști îl consideraseră excesiv de zelos, chiar și după standardele lor. „Iți poți imagina?!”, fumega acesta.
Cu toate acestea, mai tulburătoare pentru Al Qaeda decât plângerile zadarnice ale lui Zarqawi au fost atacurile nediscriminatorii ale grupului său, care au dus la pierderi masive irakiene, în special în rândul șiiților. Bin Laden dorea ca Al Qaeda să facă titluri prin uciderea și rănirea americanilor, nu a civililor irakieni – chiar dacă erau șiiți, pe care jihadiții sunniți îi considera eretici.
Din ascunzătorile lor din Pakistan și din zonele tribale, liderii Al Qaeda s-au străduit să unifice grupurile militante din Irak care se aflau acum în centrul jihadismului global. Dar diviziunile dintre ele au devenit și mai înrădăcinate. Zawahiri a încercat să medieze între Zarqawi și Ansar al-Sunna, dar eforturile sale au eșuat. Ansar al-Sunna a arătat clar pentru Al Qaeda că unitatea cu Zarqawi era condiționată de „corectarea căilor Al Qaeda în Mesopotamia”. Atiyah Abd al-Rahman (denumit în general Atiyah), care supraveghea contactele și relațiile externe ale Al Qaeda la vremea respectivă, a devenit tot mai consternat de conducerea lui Zarqawi și i-a scris lui Bin Laden că „nu putem lăsa fratele să acționeze pe baza numai judecata lui”. Într-o scrisoare din decembrie 2005, interceptată de serviciile secrete americane, Atiyah l-a îndemnat pe Zarqawi „să reducă numărul atacurilor, chiar să reducă atacurile zilnice actuale la jumătate, chiar mai puțin”, subliniind că „cel mai important lucru este ca jihadul să continue, iar un război prelungit este în avantajul nostru”.
Lucrurile au mers din ce în ce mai rău pentru Al Qaeda după ce Zarqawi a fost ucis de un atac aerian al SUA în 2006. Succesorii săi s-au declarat stat islamic al Irakului fără consultarea lui Bin Laden, Zawahiri sau a oricărei alte persoane de rang înalt din Al Qaeda. În 2007, liderii ISI au încetat să mai răspundă la scrisorile Al Qaeda, o liniște care reflecta, în parte, faptul că jihadiștii irakieni începuseră să piardă teren în fața a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Trezirea sunnită, care a văzut forțele SUA legând legături cu șeicii tribali sunniți. pentru a înfrunta teroriștii.
Pe poziții
Pentru managementul Al Qaeda, bătăile de cap nu s-au limitat la Irak. În 2009, o grupare jihadistă din Yemen s-a autointitulat Al Qaeda în Peninsula Arabică fără a avertiza în prealabil gruparea-părinte și chiar a promis public loialitate față de bin Laden. Avea să se dovedească o sursă persistentă de dureri de cap. În sau în jurul anului 2009, un lider AQAP pe nume Qasim al-Raymi a recunoscut, într-o scrisoare către conducerea al Qaeda, că el și ceilalți membri de top ai grupului nu aveau experiență și existau „deficiențe în ceea ce privește conducerea și administrația”. El a recunoscut că el însuși nu era capabil „să judece când, cum și unde să lovească”. Dar lipsa de experiență nu l-a descurajat pe liderul superior al AQAP, Nasir al-Wuhayshi, să anunțe, în 2010, că dorește să proclame un stat islamic în Yemen. Pentru a-l descuraja, a fost nevoie de o mare finețe din partea liderilor de rang înalt din Al Qaeda.
La rândul său, bin Laden a fost consternat că AQAP chiar se considera un grup jihadist, cu atât mai puțin unul afiliat Al Qaeda. „Chiar ai planificat și te pregătești pentru jihad?”, a întrebat el, într-un proiect de scrisoare către Wuhayshi. „Sau prezența ta este rezultatul câtorva atacuri guvernamentale la care au răspuns frații și, în mijlocul acestei bătălii reactive, ți-a trecut prin minte că ar trebui să persiști?” Scrisorile lui Wuhayshi către bin Laden arată că era vexat de directivele pe care i le-a dat conducerea. În ciuda faptului că dăduse înapoi de la declararea unui stat islamic, Wuhayshi a sfidat instrucțiunile înalților lideri al-Qaeda de a se abține de la atacuri sectare care vizează tabăra houthi din Yemen și de a reduce confruntările militare cu guvernul yemenit.
Pentru bin Laden, cea mai puțin problematică dintre noile derivate ale Al Qaeda a fost gruparea nord-africană Al Qaeda din Maghrebul islamic. Spre deosebire de ceilalți afiliați, nu a dorit să proclame un stat și s-a concentrat în schimb pe luarea de ostatici occidentali pentru răscumpărare sau pentru eliberarea prizonierilor jihadiști deținuți de guvernele occidentale. Bin Laden a înțeles potențialul acestei tactici pentru a influența publicul occidental și părea să aprecieze abordarea pragmatică a liderului AQIM, Abu Musab Abdul Wadud. Totuși, pentru că bin Laden nu a putut comunica cu AQIM în timp util (deoarece comunicările sale depindeau de programul unui curier), intervențiile lui au ajuns adesea prea târziu și, uneori, s-au dovedit chiar contraproductive. Cel puțin o dată, negocierile privind eliberarea ostaticilor occidentali care ar fi putut fi benefice AQIM s-au destrămat din cauza amestecului lui bin Laden.
Până în 2009, majoritatea liderilor superiori din Al Qaeda erau sătui de afiliații lor indisciplinati. În acel an, bin Laden cu greu s-a bucurat când Mukhtar Abu al-Zubayr, liderul grupului jihadi somalez al Shabab, a căutat o fuziune publică cu Al Qaeda. Și Zubayr a vrut să proclame un stat islamic. Într-o scrisoare către Zubayr, Atiyah a explicat cu delicatețe că cel mai bine ar fi „să păstrezi secretă loialitatea ta față de șeicul Osama”. La rândul său, bin Laden a refuzat fuziunea publică și a sugerat ca Zubayr să reducă de la un stat la un emirat și să o facă în liniște. „Credem”, a scris el, „că emiratul tău ar trebui să fie o realitate de care oamenii se atașează fără a fi nevoie să o proclame”. Zubayr le-a respectat dorințele, dar răspunsul său arată că era tulburat, subliniind pe bună dreptate că el și grupul său „erau deja considerați atât de dușmanii noștri, cât și de prietenii noștri ca făcând parte din Al Qaeda”. Câțiva ani mai târziu, Zawahiri, care i-a succedat lui bin Laden după moartea sa, a admis în sfârșit al Shabab în Al Qaeda.
În ultimul an al vieții sale, bin Laden a deplâns faptul că „frații” săi au devenit o „vulnerabilitate” pentru jihadul global. Unele dintre atacurile lor, se lamenta el, au dus la „victime civile inutile”. Mai rău, „publicul musulman a fost dezgustat” de astfel de atacuri. Noua generație de jihadiști, a concluzionat el, a rătăcit drumul.
În iarna 2010-2011, revoltele care au devenit cunoscute sub numele de Primăvara Arabă i-au dat, inițial, lui bin Laden o oarecare speranță. S-a delectat cu succesul a ceea ce a numit „revoluționarii” (thuwar) care au dărâmat regimurile autocratice din Tunisia, Egipt și Libia. Dar, în curând, a devenit tulburat. În conversațiile cu familia sa, s-a arătat îngrijorat că „revoluțiile s-au născut prematur” și s-a plâns că Al Qaeda și alte grupări jihadiste s-au aflat în mare parte pe margine. S-a resemnat că „nu putem face altceva decât să ne intensificăm rugăciunile”.
Cu toate acestea, bin Laden era hotărât să „protejeze aceste revoluții” și intenționa să consilieze protestatarii prin declarațiile sale publice. Singurul său răspuns la primăvara arabă a trecut prin cel puțin 16 draft-uri înainte de a face o înregistrare inițială a acestuia. Iar fiicele sale, Sumayya și Maryam, care au fost în mod efectiv co-autori ai majorității mesajelor publice pe care Bin Laden le-a transmis de-a lungul anilor, au preluat o mare parte din greutatea compunerii textului. La sfârșitul lunii aprilie 2011, plănuiau să-i facă încă o rundă de editări înainte de înregistrarea finală, dar au rămas fără timp: trupele SEAL ale marinei americane au atacat complexul Abbottabad înainte de a avea șansa să-l mai lustruiască. Guvernul SUA a ajuns să lanseze declarația, probabil pentru a ajuta la stabilirea faptului că raidul a avut loc efectiv și a submina afirmațiile contrare ale adepților teoriei conspirației.
Raidul a fost planificat și executat cu măiestrie. „S-a făcut dreptate”, a declarat președintele american, Barack Obama, la anunțarea morții lui bin Laden. Cu omul din spatele atacului din 11 septembrie eliminat și cu protestatari în mare parte pașnici și laici în marșul împotriva tiranilor din Orientul Mijlociu, păruse pentru o clipă că mișcarea jihadistă își urmat cursul. Dar acel moment s-a dovedit trecător.
Un califat cu viață scurtă
La Washington, administrația Obama renunțase la denumirea de „război împotriva terorii”, dată de către Bush. Dar Obama a menținut concentrarea excesivă a predecesorului său asupra Al Qaeda, iar echipa sa nu a reușit să discearnă diviziunile din jihadism, care au și produs urmările lor. Când a optat pentru a intra în război cu Irak, administrația Bush exagerase conexiunile Al Qaeda cu țara respectivă și a supraestimat beneficiile antiteroriste ale răsturnării regimului lui Saddam. Administrația Obama, la rândul său, a supraestimat efectele pozitive pe care le-ar avea moartea lui Bin Laden și retragerea SUA din Irak asupra luptei împotriva jihadismului. „Diminuarea prezenței în Irak ne-a permis să reorientăm lupta împotriva Al Qaeda și să obținem victorii majore împotriva conducerii sale, inclusiv a lui Osama bin Laden”, a declarat Obama, în octombrie 2011. În acel moment însă, ISI, fostul aliat al Al Qaeda în Irak, a fost energizat de o nouă generație de lideri. Administrația Obama și alte guverne occidentale nu reușiseră să vadă pericolul în creștere.
În 2010, ISI ajunsese sub conducerea unui irakian anterior obscur, Abu Bakr al-Baghdadi. Sectarismul și corupția guvernului irakian au oferit teren fertil pentru reconstruirea și creșterea ISI. În 2010-2011, Bagdadi a declanșat un val de atacuri teroriste asupra creștinilor și șiiților irakieni. Această campanie i-a înfuriat pe liderii Al Qaeda. „Nu înțeleg”, s-a supărat Zawahiri într-o scrisoare pe care i-a scris-o lui Bin Laden cu câteva luni înainte de raidul de la Abbottabad. „Nu sunt frații mulțumiți de numărul dușmanilor lor actuali? Sunt dornici să adauge alții noi pe lista lor?” El l-a îndemnat pe bin Laden să le scrie conducătorilor ISI și să îi instruiască să înceteze „să-i țintească pe șiiți fără discriminare” și să „pună capăt atacurilor lor împotriva creștinilor”. Dar Bin Laden nu mai avea nicio influență asupra ISI. Grupul irakian a continuat.
Între 2011 și 2013, ISI s-a extins în Siria, inserându-se în războiul civil sângeros care începuse acolo după ce regimul lui Bashar al-Assad a zdrobit o revoltă de primăvară arabă. În iunie 2014, după ce ISI a cucerit vaste zone atât în Irak, cât și în Siria, purtătorul de cuvânt al grupului, Abu Muhammad al-Adnani, l-a proclamat pe Baghdadi conducătorul unui nou califat, iar grupul și-a redenumit statul islamic, renunțând la toate referințele geografice din numele său. Extinderea sa teritorială a determinat grupările jihadiste din mai mult de zece țări să se angajeze să fie credincioase noului calif. La rândul său, Statul Islamic (cunoscut și sub numele de ISIS) a desemnat aceste grupări fie ca „provincii”, fie „soldați ai califatului”.
După moartea lui bin Laden, Al Qaeda a continuat să funcționeze sub comanda lui Zawahiri, dar acum fusese pe deplin eclipsat de ISIS. Totuși, la fel cum bin Laden ignorase limitele terorismului, Baghdadi s-a dovedit a fi lipsit de idei atunci când a ajuns să conducă un stat, să nu mai vorbim de un „califat” care urmărea să cucerească alte țări fără a deține un singur avion de vânătoare. În septembrie 2014, administrația Obama a format o coaliție din 83 de țări „pentru a degrada și învinge în cele din urmă ISIS”. Până în 2016, ISIS începuse să se prăbușească. Administrația președintelui american Donald Trump a continuat lupta, iar coaliția, în cele din urmă ,a cucerit controlul asupra întregului teritoriu al ISIS. Baghdadi respinsese strategia lui Bin Laden de a lupta din umbră în favoarea construirii imperiului și reușise să-l înlocuiască pe bin Laden ca față a jihadismului global. Dar cei doi bărbați au avut o soartă similară. În octombrie 2019, forțele SUA au atacat complexul lui Baghdadi din provincia Idlib, în nord-vestul Siriei. Câinii militari americani l-au urmărit pe Baghdadi într-un tunel care se înfunda. Încolțit, califul a detonat o vestă sinucigașă. „Lumea este acum un loc mai sigur”, a declarat Trump.
Futilitatea terorii
În cei doi ani de la dispariția lui Baghdadi, ceea ce proclamase Trump s-a menținut. Peisajul jihadist este încă împărțit. Organizațiile jihadiste continuă să prolifereze, dar niciun grup nu domină așa cum o făcuseră odată Al Qaeda și ISIS. Capacitățile lor variază de la simple strigăte de amenințare, la aruncarea de cocktail-uri Molotov, la operațiuni sinucigașe sau aruncarea în aer a mașinilor, până la preluarea controlului teritorial- cel puțin pentru o perioadă.
Când vine vorba de următoarea fază a luptei, toate privirile sunt îndreptate asupra Afganistanului. Al Qaeda, ISIS și o serie de alte grupări mențin operațiuni în țară, dar sunt umbrite de conflictul mai amplu care se desfășoară între guvernul afgan și talibani, două tabere care se luptă pentru controlul țării după retragerea Statelor Unite. În 2020, Statele Unite și talibanii au ajuns la un acord de pace în care talibanii au promis „să împiedice orice grup sau persoană, inclusiv al-Qaeda, să folosească solul Afganistanului pentru a amenința securitatea Statelor Unite și a aliaților săi”.
Își vor îndeplini talibanii promisiunea? Judecând după documentele recuprate din Abbottabad, nu toți membrii grupării talibane erau egali în ochii Al Qaeda, care bănuise de multă vreme că unele facțiuni talibane căutau apropierea de Statele Unite. Încă din 2007, Atiyah i-a scris lui Bin Laden că „forțele talibane se distanțează de Al Qaeda pentru a eluda acuzația de terorism”. Și în 2010, Zawahiri și-a exprimat alarma într-o scrisoare adresată lui Bin Laden, cum că talibanii păreau „pregătiți psihologic” să accepte un acord care să facă impotentpAl Qaeda. Facționalismul talibanilor după 11 septembrie sugerează că ar putea fi dificil pentru liderii grupării să asigure respectarea condițiilor acordului lor cu Statele Unite.
Facționalismul talibanilor se poate dovedi a fi o problemă de nerezolvat pentru Statele Unite. Dar experiențele Al Qaeda de după 11 septembrie sugerează că același facționalism va complica lucrurile și pentru teroriștii care caută refugiu în Afganistan. Nici măcar un regim de gazdă empatică nu este garanția unui refugiu sigur. Bin Laden a învățat acea lecție pe calea dură, iar Baghdadi a aflat mai târziu că controlul teritoriului era și mai greu. Dar Washingtonul și aliații săi au ajuns să-și dea seama (sau cel puțin ar trebui să o fi făcut) că un război deschis împotriva terorismului este zadarnic și că o politică antiteroristă de succes trebuie să abordeze nemulțumirile politice legitime pe care Al Qaeda le susține – de exemplu, sprijinul SUA pentru dictaturi, în Orientul Mijlociu.
Washingtonul nu poate pretinde victoria împotriva Al Qaeda și a celor din jur, care își păstrează abilitatea de a inspira atacuri mortale, chiar dacă la scară mică. Cu toate acestea, ultimele două decenii au arătat clar cât de puține pot spera să realizeze grupările jihadiste. Au șanse mult mai mari de a obține viața veșnică în paradis decât de a pune SUA în genunchi. >>
