- O analiză semnată de jurnalistul Marc Champion, publicată de Bloomberg și The Nightly. Marc Champion este editorialist la Bloomberg Opinion, unde acoperă Europa, Rusia și Orientul Mijlociu. Anterior, a fost șeful biroului din Istanbul al Wall Street Journal.
Danemarca era deja îngrijorată de intențiile SUA față de Groenlanda și înainte ca Donald Trump să-și trimită trupele și bombardierele în Venezuela la sfârșitul săptămânii trecute, dar acum danezii sunt cu adevărat alarmați — și pe bună dreptate.
Chiar dacă acest vast teritoriu insular nu este următorul pe lista de achiziții a președintelui american (pe care, cu siguranță, se află Columbia), el pare hotărât să îl ia înainte de a părăsi funcția.
Motivele de îngrijorare ale Danemarcei merg chiar dincolo de cererile repetate ale lui Trump de a ceda insula, făcute cu atât mai reale chiar înainte de Crăciun, prin numirea guvernatorului Louisianei, Jeff Landry, drept emisar special însărcinat să facă acest lucru posibil.
Mesajul nu a fost subtil: Louisiana e numele dat vastei achiziții de teritorii de la Franța din 1803, iar Landry a declarat clar că s-a oferit voluntar „pentru a face Groenlanda parte a Statelor Unite”.
Pentru prim-ministrul Danemarcei, Mette Frederiksen, problema este aceeași ca pentru Europa în ansamblu: are puține cărți de jucat în lumea dreptului celui mai puternic, pe care Trump tocmai o instaurează.
Europenii și-au construit întreaga poziție economică și de securitate pe ordinea bazată pe reguli și alianțe pe care SUA o creaseră pentru prietenii săi după al Doilea Război Mondial. Acum ei depind prea mult de armele americane pentru a rezista în timp ce el demontează această ordine, cu un ajutor consistent din partea unor lideri precum Vladimir Putin.
Frederiksen a încercat din greu să respingă noile revendicări ale lui Trump asupra Groenlandei, dar limbajul pe care l-a folosit este revelator.
Ea a subliniat că SUA nu au niciun drept, conform dreptului internațional, să confiște teritoriu danez, că cele două națiuni sunt aliați apropiați, că Trump nu are nevoie să dețină insula pentru a garanta securitatea americană și că, dacă ar încerca, ar acționa împotriva voinței democratice a celor aproximativ 57.000 de locuitori ai teritoriului autonom danez.
Toate acestea sunt incontestabil adevărate. Dar ignoră complet ceea ce acțiunea lui Trump din weekend, în Venezuela, a cristalizat atât de clar — că nu îi pasă de nimic din toate astea.
Ca în Crimeea, ca Putin
Asta nu înseamnă să excludem posibilitatea ca acțiunile lui Trump de a-l înlătura pe președintele Venezuelei, Nicolás Maduro, să nu se dovedească benefice pentru țară — nivelul la care dictatorul coborâse ștacheta era criminal de jos. Dar acest lucru cu siguranță nu ar fi valabil pentru Groenlanda. De fapt, poate fi mai util să privim cazul acesteia în termenii Crimeei, mai degrabă decât ai Venezuelei.
Crimeea este peninsula pe care Putin a smuls-o Ucrainei în 2014, folosind orice mijloc în afară de un război declarat și invocând orice motiv posibil, în afară de cel real.
Aceste motivații țineau de proiectarea puterii ruse într-o regiune pe care Moscova o vede ca sferă legitimă de influență, dacă nu ca pe o posesiune imperială, și controlul resurselor, inclusiv al câmpurilor de petrol și gaze din apele teritoriale ale Crimeei.
Trump a făcut afirmații la fel de înșelătoare despre obiectivele sale, spunând că a acționat în Venezuela din cauza implicării lui Maduro în traficul de droguri către SUA (deși Venezuela este un jucător minor în acea piață) și că trebuie să dețină Groenlanda din motive de securitate națională.
Europa este vulnerabilă pentru că rămâne dependentă de vechea ordine mondială condusă de SUA
Însă dacă acest lucru ar fi fost adevărat, atunci ar fi mărit deja numărul trupelor americane din Groenlanda de la actualul nucleu scheletic de 150 la 200; în timpul Războiului Rece, fuseseră acolo până la 6.000 de soldați americani. Danemarca a spus că este deschisă negocierilor pentru a discuta orice creștere propusă.
Personalul Forțelor Aeriene ale SUA și alte cadre operează la Baza Spațială Pituffik, pe coasta de nord-vest a Groenlandei, în baza unui tratat din 1951 care depinde de faptul ca ambele țări să rămână aliate în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Dar lui Trump nu îi pasă de alianțe, iar securitatea nu este obiectivul său principal în Groenlanda.
Ca și în Venezuela, și ecou al lui Putin în Crimeea, ceea ce îl interesează este accesul la resurse și restabilirea unei sfere de influență exclusive în emisfera vestică.
Nu e o chestiune de „dacă”, ci de „cum”
Groenlanda are o suprafață de trei ori mai mare decât Texasul, sub care se crede că există cantități mari, neexploatate — deși greu accesibile — de pământuri rare, alături de alte minerale pe care Trump le dorește.
Această insulă vastă are, de asemenea, petrol și gaze sub apele sale teritoriale necontestate și mai multe în interiorul revendicării teritoriale arctice — de dimensiunea aproape a Venezuelei — pe care Danemarca a depus-o la Comisia ONU pentru Limita Platoului Continental. Cererea daneză intră, în grade diferite, în conflict cu cereri concurente din partea Canadei, Norvegiei, Rusiei și SUA.
Pentru un posibil calendar al unei acțiuni americane privind Groenlanda, e de presupus că ar putea avea loc înainte de alegerile la jumătatea mandatului din noiembrie pentru Congres.
Cât despre metodă, mă îndoiesc încă știe cineva, chiar șiTrump, la fel cum trimiterea forțelor speciale pentru a-l extrage pe Nicolás Maduro nu fusese nici ea prima lui opțiune pentru a obține ceea ce dorea acolo (mai întâi a încercat o plecare negociată a dictatorului venezuelean).
Dar ceea ce pare mai probabil pentru Groenlanda este o variantă a utilizării hibride de forță, bani, presiune politică și dezinformare, pe care Putin a folosit-o pentru a pune mâna pe Crimeea aproape fără să tragă un foc.
Casa Albă i-ar putea plăti până la 1 milion de dolari fiecăruia dintre locuitorii insulei pentru ca, mai întâi, să voteze pentru independență și apoi să se alăture Statelor Unite — ceea ce ar costa cam cât bugetul anual al Departamentului de Stat. Dar este foarte puțin probabil să fie nevoie să se meargă până la o astfel de cheltuială.
Danemarca nu are mijloacele de a concura nici militar și nici economic cu SUA — lucru pe care Frederiksen îl știe. De asemenea, Copenhaga este, la fel ca restul Europei, expusă represaliilor americane în privința comerțului, sprijinului pentru Ucraina și propriei securități, în sens mai larg, ceea ce face ca o confruntare cu Washingtonul să fie de nepermis din punct de vedere al costurilor.
Ceea ce devine tot mai clar e faptul că Europa este vulnerabilă întrucât rămâne dependentă de vechea ordine mondială condusă de SUA, și este vulnerabilă într-un mod în care mare parte din restul lumii nu mai este; acordurile comerciale dezechilibrate, manevrele legate de Ucraina și acum amenințările lui Trump de a lua Groenlanda sunt pur și simplu cazuri-test care dovedesc acest lucru.
În același timp, nu avem încă o nouă „ordine” mondială care să o înlocuiască, ci doar zvârcolirile mortale, urâte, ale celei vechi. Pare clar că ne îndreptăm înapoi spre o formă de competiție între marile puteri de tip secol XIX, dar fără — deocamdată — vreun mecanism precum Concertul Europei, de după Napoleon, care să limiteze rivalitatea și tendința spre război pe care aceasta le va implica.
Vor exista nenumărate întrebări pe care un asemenea aranjament va trebui să le rezolve.
Cât din Europa, de pildă, ar trebui să se afle în sfera de control a Rusiei? Unde, în Pacific sau Himalaya, ar trebui să se termine sfera Chinei și să înceapă cele ale Americii și Indiei? Ce se va întâmpla cu Taiwanul și cu industria sa vitală de cipuri? Și care vor fi consecințele în Balcanii de Vest, unde, în anii 1990, SUA și Europa au împiedicat Serbia, puterea regională dominantă, să schimbe frontierele cu vecinii săi prin forță armată și epurare etnică? Va reuși Uniunea Europeană — ordinea internațională bazată pe reguli prin excelență — să se reînarmeze și să rămână suficient de unită pentru a supraviețui într-o formă recognoscibilă?
Niciuna dintre aceste întrebări nu poate primi deocamdată un răspuns complet, deoarece războiul din Ucraina continuă, iar încercarea lui Trump de a impune o nouă, „Doctrina Donroe”, în propria curte a Americii nu se ridică încă la nivelul unei noi ordini internaționale. Toate aceste chestiuni — dar și altele — sunt însă acum pe deplin în joc.
