De la lăcomia Rusiei la lăcomia celor bogați, de la egoismul alegătorilor la vanitatea noastră colectivă pe rețelele sociale, nelegiuirile omenirii ar trebui să ia o pauză.
Este din nou Yom Kippur – ziua în care evreii religioși ispășesc păcatele din anul care se va termina. Evreii seculari și neamurile ar putea încerca și ei o versiune a acesteia, pentru care nu este nevoie de Dumnezeu. Este suficientă o conștiință, păcatul e peste tot și iadul nostru poate fi pe pământ.
Deși este nevoie de contemplare, am considerat că iudaismul merge prea departe cu lista sa de rugăciunea ca de cumpărături, numită vidui (mărturisire), a cărei formulare implică vinovăția generală a fiecărei persoane. Nemulțumitul din mine spune că acest lucru nu poate fi corect: nici Vladimir Putin nu a fost vinovat de toate cele douăzeci și ceva de păcate, în fiecare an calendaristic. Bine, poate că Putin a fost, dar cu siguranță nu și eu sau tu.
Oricum ar fi, anul 5782, pe ducă, a fost un altul în care nelegiuirile și nebunia omenirii s-au expus morbid. Acestea au fost menționate în mod repetat în propriile mele eseuri Substack, așa că, pe post de serviciu public în Ziua Ispășirii, voi trece în revistă doar câteva dintre ele. Și după ce l-am menționat deja pe Putin, să trecem direct la Păcătosul Anului.
ÎNFULECARE (Uimitoarul înfulecat al giganților)
Acesta este anul în care cea mai mare țară din lume, care se întinde pe 11 fusuri orare și aproximativ dublul dimensiunii Statelor Unite, a simțit nevoia să apuce un pic de teritoriu de la un vecin. Când rezultatul a fost o crimă în masă, haos economic global și statutul de paria pentru făptuitor, Putin a mărit miza, anexând un teritoriu ocupat și încă un pic în plus, și amenință cu război nuclear. El a transformat Rusia dintr-o democrație falsă într-un stat totalitar, iar pagubele aduse lumii sunt atât de gigantice încât până și China, un tovarăș lacom care râvește Taiwanul, este nemulțumită. Deși Putin nu a atins încă lacomia la nivelul lui Hitler, el concurează cu Stalin pentru medalia de argint a istoriei moderne; nu există challengeri printre liderii țărilor recunoscute.
LĂCOMIE (Da, Big Tech ar trebui să plătească mai mult pentru știri)
Echivalentul individual al lăcomiei naționale este lăcomia celor uber-bogați, care au exploatat perturbarea, globalizarea, liberalizarea și tendința digitală către monopol (cunoscută sub numele de efect de rețea) pentru a acumula un decalaj toxic și periculos față de societățile lor (Figura A : cazul bizar al lui Elon Musk). Luați în considerare faptul că industria ziarelor din SUA a adus anul trecut puțin sub 10 miliarde de dolari din publicitate (poate o treime din totalul mondial), în timp ce motorul de căutare Google, care face bani din „utilizarea corectă” a știrilor, a adus peste 200 de miliarde de dolari. venituri din reclame digitale. Google și Facebook reprezintă împreună aproape trei sferturi din totalul publicității digitale, dublul cotei lor de acum cinci ani. Cu toate acestea, atunci când directorii Big Tech negociază acorduri de licențiere cu mass-media de știri cărora le-au mâncat prânzul, ai crede că în joc e viața lor. Una e o civilizație care lasă deoparte mașinile de scris și agențiile de turism, iar alta este să rămână fără ceea ce Carl Bernstein numea „cea mai bună versiune a adevărului care poate fi obținută”. Reglementare, legislație, impozitare – urmează stoarcerea și va fi din plin meritată.
AROGANȚA (Stânga poate câștiga dezbaterea avortului)
Cunoscătorii într-ale aroganței vor găsi puține versiuni mai pure decât cele expuse de cei șase membri conservatori ai Curții Supreme a SUA. Implantați într-o funcție pe viață prin trucurile murdare ale unei mișcări care nu se bucură de o majoritate națională, dar care a învățat să joace sistemul, sunt hotărâți să impună poziții politice republicane, cum ar fi accesul absurd la arme (ceea ce a făcut din America cea dezvoltată lider mondial, ca magnitudine, la decesele cauzate de arme), unei majorități moderate captivă. Anul acesta, au încălcat promisiuni exprese, răsturnând decizia „Roe v. Wade”, o mișcare care va ucide multe femei și căreia i s-a opus o super-majoritate din toată țara. Nu numai că nu le pasă, dar se împăunează cu asta, pentru că consideră că înghite cineva faptul că sunt înțelepți din sfera juridică, nu unelte de partid. Sondajele arată că majoritatea americanilor nu au acum încredere în instituție. Criza de legitimitate arată că există o limită a credulității. Mândria lor zâmbitoare va fi venit înainte de toamnă? Alegerile de la jumătatea termenului, de la jumătatea lunii noiembrie, vor oferi indicii.
INFLEXIBILITATEA (mandatul lui Liz Truss, de prim-ministru al Marii Britanii, ar putea fi unul scurt)
Un văr al aroganței, inflexibilitatea (deseori confundat cu o statornicie mai curajoasă), este peste tot în aceste zile. Un prim exemplu este Partidul Conservator al Marii Britanii. Exploatând un sistem electoral ciudat care umflă enorm majoritățile în stare brută, ei s-au întors la putere în 2010 și s-au apucat rapid să-i sărăcească pe britanici cu o obsesie de austeritate prost concepută. Apoi, neintenționat, au intrat în Brexit, au greșit grav în COVID și, în ultimele zile, aproape au șters planurile de pensii ale țării și au aruncat la gunoi moneda cândva mândră, printr-o schemă absurdă care a implicat, desigur, reduceri de taxe nefinanțate, pentru bogați. Cea mai recentă neclaritate a venit de la noul premier Liz Truss, care s-a opus Brexit-ului în timpul referendumului din 2016 (ca trei dintre cei patru lideri de atunci, celălalt dând cu banul). Dar, precum toți, ea nu va admite niciodată că părăsirea Uniunii Europene se află în spatele scăderii precare a PIB-ului Marii Britanii. Truss va insista că totul este așa cum ar trebui să fie și nu va spune niciodată că îi pare rău. Această aspirantă la titlul de Margaret Thatcher s-ar putea să constate în curând că alegătorii o vor refuza.
EGOISM (democrația liberală nu este atât de populară)
În ultimele săptămâni, Italia a ales un nou prim-ministru al cărui partid, Frații Italiei, are rădăcini fasciste. Georgia Meloni se alătură liderilor autoritari precum Donald Trump, Jair Bolsonaro, Recep Tayyp Erdogan, Benjamin Netanyahu și Viktor Orban, care rămân toți populari, în ciuda faptului că sunt dușmani jurați ai democrației liberale. Democrația liberală verifică puterile majorității prin garantarea drepturilor minorității cu principii precum libertatea de exprimare. Aceste principii sunt adesea impuse de „elite” prin intermediul „constituțiilor” – dar majoritățile de pretutindeni din multe locuri ne spun că le place mult să fie constrânși. Oamenii care gândesc în acest fel poate că vor să vorbească cu rușii care se chinuie în prezent să-și părăsească țara după ce au făcut o descoperire sumbră: regimurile iliberale care disprețuiesc protecția minorității se vor întoarce în cele din urmă și asupra majorității. În sfârșit vor veni după tine și atunci va fi prea târziu.
VANITATE (Condamnatul și disperatul meu război reality TV)
Rețelele de socializare au profitat de vanitatea noastră, cu rezultate devastatoare, dar păcatul inițial a fost reality TV. Proștii de orice tip vor renunța la demnitate pentru a apărea în aceste emisiuni, care celebrează frumusețea mai mult decât inteligența, jocul de scenă mai mult decât creativitatea, popularitatea mai mult decâ valoarea. Unii vor spune că războiul meu cu genul acesta și furnizorii lui trădează aroganța – un păcat, așa cum am menționat mai sus. S-ar putea să aibă dreptate (unii văd aroganță în numeroasele mele amintiri ale propriilor mele întâlniri cu lideri mondiali recent răposați, preacum cea cu Gorbaciov). Dar păcatele mele sunt un fleac. Amprenta-mamut pe care acești păcătoși au atins-o, între timp, a învățat o nouă generație că aspectul este esența, impresia este cheia, celebritatea este scopul și a câștiga este tot ceea ce contează. De acolo avea să fie întotdeauna o călătorie scurtă până la epidemia de selfie-uri prelingându-se, Insta-modele pentru adolescenți și pornografie alimentară fără rost. Idiocrația pare la câteva TikTok-uri distanță. Ne-am putea descurca mult mai bine, dar tot aici suntem.
* * *
Vanitatea ne face, oricât de ilogic este, să luăm numele lui Dumnezeu în zadar. Nu îl consider un păcat – cu greu îl consider pe Dumnezeu un lucru – dar este cu siguranță o încălcare a uneia dintre cele zece porunci. Prietenul meu rabin, Heshy Grossman, și cu mine am dezbătut pe aceste pagini, în ianuarie anul trecut, dacă Holocaustul a dovedit că nu există Dumnezeu. Unul dintre noi ar fi putut irita presupusa zeitate – dar cine? Am fost eu, care am susținut că niciun Dumnezeu adevărat nu poate fi complice la toate păcatele, sau Heshy, care a găsit scuze? Nu voi fi atât de arogant încât să presupun.
- Articolul original, în limba engleză – AICI
- Dan Perry este partener director al companiei de comunicații Thunder11 din New York. A fost editor, din Cairo, pentru Orientul Mijlociu și editor, din Londra, pentru Europa/Africa al Associated Press. Poate fi urmărit pe Twitter la: twitter.com/perry_dan
Rusia e dovada vie: nu vă culcați pe-o ureche când e în joc democrația
