Umorul ne ajută să preluăm controlul și să ne conectăm, două lucruri pe care le-am pierdut în lupta noastră împotriva pandemiei, notează The Atlantic, într-un material dedicat… râsului în vremuri atât de complicate.
Telefonul meu luminează intermitent. Un nou videoclip a apărut în grupul WhatsApp al familiei. Pare să fie un filmuleț cu un sul de hârtie igienică este filmat, deci trebuie să fie de bine. Cineva răspunde cu un videoclip al unui bărbat gol, care merge pe bicicleta. Nămolul i s-a întins pe tot spatele. Apoi, o altă glumă de toaletă. În alt videoclip, un copil plânge pentru că s-a închis McDonald’s-ul, iar de acum va trebui să mănânce din ceea ce gătesc ai lui. Și multe altele.
Pandemia declanșată de coronavirus a declanșat o reacție în lanț de evenimente, unele previzibile, altele mai puțin. Liderii europeni le-au cerut oamenilor să stea în case, măsură care s-a bucurat de o largă aprobare. Pentru moment, politicienii de dreapta și-au „socializat” economiile naționale.
Dar, una peste alta, pe măsură ce lumea se scufundă, amenințată de cea mai gravă criză globală de sănătate din 100 de ani, s-a produs o revărsare bancuri, amintiri, meme-uri, videoclipuri amuzante. Poate că suntem speriați, dar parcă suntem hotărâți să continuăm să râdem.
Dar ce poate fi atât de amuzant la o tragedie? De ce mă trezesc pe Twitter seara, uitându-mă alternativ la tabelele cu ratele de deces ale COVID-19 și meme-urile de bideu? Cum pot găsi ceva atât de înfricoșător acum, iar peste o clipă atât de amuzant? Și ce poate avea atât de special o astfel de criză, pentru a genera o asemenea producție de umor?
Chiar în timp ce scriam aceste articol, privind de la fereastra mea Londra ferecată, un vecin mi-a trimis un videoclip în care apare o grămadă de cutii golite de bere cântă „Nessun dorma”. Este un fel de isterie?
Umorul a fost mult timp un mister. Pentru filozofii antici, precum Platon și Aristotel, era un fenomen periculos, ceva care avea potențialul de a submina autoritatea și buna ordine a societății. Râsul oficialilor era o problemă serioasă (și rămâne, în continuare, în alte părți ale lumii). Astăzi, în societățile democratice, știm importanța batjocoririi celor aflați la putere și o sărbătorim, sâmbătă seara, în direct, la Saturday Night Live, în SUA, ori la Have I Got News for You, în Marea Britanie.
Duminică, după ce Boris Johnson – diagnosticat recent cu COVID-19 – a anunțat că va trimite fiecărei gospodării din Marea Britanie o scrisoare prin care îi va îndemna pe oameni să urmeze recomandările privind distanțarea socială, am primit o fotografie prelucrată, care-l înfățișa pe premierul britanic având nas roșu și ochi umezi, lingând un plic. Pe imagine scria: „Orice-ar fi, nu deschide plicul de la Boris”.
Într-un eseu tipic pentru Vanity Fair, regretatul Christopher Hitchens, scriind despre relația dintre putere și râs, argumenta că umorul a fost „o parte a blindajului” umanității, protejându-ne de realitatea sumbră a vieții. Realitate în care, în cele din urmă, moartea câștigă. Glumim, pentru că dacă nu am face-o, am plânge.
Regretatul Robert R. Provine, profesor la Universitatea Maryland care a devenit unul dintre cei mai importanți experți din lume în râs, a ajuns la concluzia, după un deceniu de studiat cum și de ce râd oamenii, că era de fapt un mod de a rămâne în legătură. „Majoritatea oamenilor consideră râsul ca un simplu răspuns la comedie sau ca un mântuitor cathartic”, scria el. „În schimb … am ajuns la concluzia că râsul este în primul rând o vocalizare socială care leagă oamenii”. Râdem cu ceilalți pentru a ne oferi „plăcerea acceptării”, argumenta Provine – pentru a arăta că suntem la fel.
Simon Stuart, psiholog clinic din Marea Britanie, arată că, din perspectivă evolutivă, râsul este înrădăcinat în această capacitate de conectare. Ar fi un semnal social împărtășit.
Râdem apoi ca să preluăm controlul și să conectăm – două lucruri pe care le-am pierdut în lupta noastră împotriva coronavirusului. Nu numai că nu suntem în măsură să oprim valul de infecții care se abate peste noi, dar suntem nevoiți să suportăm această realitate singuri, în propria noastră casă. Neputincioși și izolați, descoperim că gluma este acum cel mai de încredere scut și pătura noastră cea mai călduță.
Comediantul și scriitorul britanic, David Baddiel, zicea că experiența sa i-a tocmai că oamenii apelează la comedie în astfel de momente. În cel mai recent turneu său public de stand-up, înainte ca Marea Britanie să restriccționeze adunările publice, Baddiel își deschidea unul dintre numere cu o temă legată de coronavirus: „Este minunat să văd că sunteți gata să vă strângeți într-un număr atât de mare în această etapă a apocalipsei”. „Oamenii vor glume”, crede David Baddiel. Ele sunt o ușurar, elimină pericolul, parțial pentru că sunt o modalitate de procesare a experienței și, da, parțial pentru că… aceasta este o experiență masivă împărtășită”.
Râdem apoi trebuie să preluăm controlul și să ne conectăm – două lucruri care le îngrijesc le-am pierdut în lupta noastră împotriva coronavirusului. Nu putem decât să ne aplicăm valul de infracțiuni care să se îngrijească de peste noi, dar nu ne putem împărtăși în sprijinul acestei realități. Neputincios și izolat, descoperit că este cel mai încărcat de încredere mai scut – și să avem parte de ceai mai caldă de confort.
„Glumele ne oferă un sentiment de putere asupra amenințării”, crede Tim Minchin, comediantul, actorul și compozitorul anglo-australian.
Râdem cu oamenii cu care ne identificăm și râdem de cei pe care îi excludem.
În criza noastră actuală, umorul este peste tot pentru că și frica e peste tot. Râsul ne unește împotriva unui inamic comun. Glumele și meme-urile împărtășite nu sunt (încă) semnificative sau excluzive, în parte deoarece amenințarea este universală. Însă sunt abia primele zile – în Marea Britanie, închiderea a început abia săptămâna trecută. Glumele încă se referă în cea mai mare parte la absurditatea vieții închise, la preocupările absurde. Sunt glume despre rutină și de experiența video-conferințelor, despre provocările de a lucra de acasă și, desigur, despre hârtie igienică. Dar poate că ar trebui să fim în gardă în cazul în care glumele se transformă, iar acestea vor începe să vizeze persoanele vulnerabile sau bolnave sau minoritățile care ar putea fi acuzate că au provocat criza.
Umorul nu atinge, de asemenea, anumite subiecte, chiar dacă fac parte din frica noastră colectivă. Potrivit comediantului Matt Forde, sincronizarea este importantă: „Dacă glumești despre cât de plictisitoare este izolarea, atunci când rata mortalității este relativ scăzută, probabil că nu va jigni prea mulți oameni”. Acest lucru se poate însă schimba pe măsură ce mor mai mulți oameni și starea de spirit națională se schimbă.
Cercetătorii Peter McGraw și Caleb Warren au descoperit că glumele care împing distracția spre marile boli ale lumii rămân amuzante, de obicei, doar dacă sunt considerate „benigne”. Observațiile despre comportamentul oamenilor pot fi amuzante dacă vizează o normă socială care este încălcată într-un mod relativ neofensiv. Dacă gluma se referă la alte tipuri de comportament de încălcare a regulilor, văzute ca neatrăgătoare sau dezgustătoare și supărătoare, este mult mai greu să fie amuzant. De exemplu, nimeni nu face meme despre oameni fără ventilatoare, care mor în agonie. Sau nu râdem de faptul că abuzul asupra copiilor poate crește în perioadele de izolare domestică impusă, ori violența domestică asupra femeilor.
Umorul poate uni și diviza oamenii, dar rămâne parte a naturii umane. Avem nevoie de el, râdem chiar și când ne speriem.
