Fostul ofițer de operațiuni în cadrul CIA, Marc Polymeropoulos, un veteran de 26 de ani al agenției, și-a servit țara în puncte fierbinți precum Bagdad și Kabul, dar și în numeroase alte locuri clandestine. În 2017, în timp ce se afla într-o călătorie de serviciu de rutină la Moscova – era prima sa vizită în Rusia – Polymeropoulos s-a îmbolnăvit violent, prezentând simptome ce corespundeau sindromului Havana. În următorii ani, el s-a chinuit să-și refacă sănătatea, luptându-se totodată cu angajatorul său pentru acces la tipul de îngrijire medicală pe care starea lui o reclama. Mai jos, o relatare la persoana întâi a încercării prin care a trecut fostu ofițer CIA. Polymeropoulos și-a scris povestea pentru The Insider.
Am fost ofițer de operațiuni pentru Agenția Centrală de Informații (CIA) timp de 26 de ani – vârful suliței pentru guvernul Statelor Unite, servind în mai multe zone de conflict. Mă credeam șmecher, pentru că eram. Am țintit sus. Mă simțeam diferit de Joe cel de rând. Eșuasem spectaculos, dar și reuşisem chiar mai mult. Există americani în viață astăzi datorită operațiunilor de combatere a terorismului în care am fost implicat. Cuvintele fostului director interimar al CIA, Mike Morell, au surprins asta cel mai bine:
- „Marc a fost unul dintre cei mai buni ofițeri CIA pe care i-am întâlnit în cariera mea… Dacă oamenii ar ști munca pe care a făcut-o în umbrele Orientului Mijlociu, Europei și Rusiei, ar dormi mai ușor noaptea”.
Pereții mei din subsol și cutia de trofee sunt un altar pentru eroii cu care am servit în Războiul Global împotriva Terorismului. Imagini din Irak, Afganistan și multe alte locuri. Făcând doar ceea ce era necesar pentru a-i proteja pe semenii noștri americani. Mi-a plăcut slujba și am iubit CIA. A făcut parte din identitatea mea. Mă trezeam în fiecare dimineață și dormeam în fiecare noapte considerând că fac parte dintr-o echipă de elită, cei mai buni dintre cei mai buni.
Și apoi lumea mea s-a prăbușit, după ceea ce crezusem că urma a fi o misiune temporară foarte obișnuită, la Moscova. Organizația pe care am iubit-o s-a întors asupra mea. Durerea cronică a devenit viața mea. În mod ironic, dacă CIA m-ar fi trimis la o simplă programare la medic, la începutul lui 2018, nu aș fi fost astăzi aici, spunând această poveste. Tot ce îmi doream până la urmă era să văd un doctor. Aceasta este călătoria mea.
Moscova, decembrie 2017
La miezul nopții, într-un hotel de cinci stele din Moscova, la începutul lui decembrie 2017, m-am trezit tresărind. Camera se învârtea, vertijul nu se oprea și aveam tinitus – un zgomot groaznic în urechi. Nu mă puteam ridica fără să cad la podea. Simțeam că îmi vvine să vomit și că voi leșina, în același timp. A fost înspăimântător și am suferit grav.
În mod ironic, petrecusem ani de zile în zone de război, pentru CIA. S-a tras în mine, s-au lansat rachete și am fost adesea în pericol. Orientul Mijlociu, Asia de Sud și Africa de Est – acestea au fost locurile în care m-am simțit confortabil. Le numeam „locul meu fericit”. Cu toate acestea, la Moscova, am cunoscut pentru prima dată panica și neputința. Nu era nicio îndoială în mintea mea că se întâmpla ceva îngrozitor. Întâlnirile operative de mare risc, pe alei dosnice, cu agenți, în Afganistan, sau al doilea la ușă într-un raid al Naval Special Warfare, în Irak, ori la vânătoare de ținte de mare valoare în locuri pe care ar fi bine să nu le menționez, au fost ca niște plimbări prin parc în comparație cu teroare pură cu care m-am confruntat în noaptea aceea, în cochetul centru al capitalei ruse.
Vertijul extrem s-a diminuat în următoarele câteva zile, deși am mai suferit un episod teribil la un renumit restaurant din Moscova, cunoscut de elita rusă. Am petrecut aproape toate ultimele 36 de ore ale călătoriei ascuns în camera mea de hotel din Moscova, întrebându-mă ce naiba e în neregulă cu mine. Speriat, practic singur și într-o țară ostilă. Am mers la un McDonalds local, cu echipa mea omniprezentă de supraveghere din Rusia. Eram în agonie, dar trebuia să depășesc bariera lingvistică și să comand un Quarter Pounder. Micile victorii ca aceea aveau să devină parte din viața mea pentru anii următori. Din fericire, am putut să urc într-un avion și să zbor acasă, în SUA, după cele 10 zile lungi în Rusia, care mi-au schimbat viața.
Ce făceam la Moscova? În decembrie 2017, eram șef adjunct al operațiunilor pentru Centrul de misiune în Europa și Eurasia al CIA. Am avut responsabilitatea unică de a supraveghea operațiuni clandestine ale CIA pe două continente. În calitate de specialist de lung parcurs în Orientul Mijlociu, călătoria mea de 10 zile la Moscova era pur și simplu ceea ce numim „familiarizarea cu zona”.
Chiar eram entuziasmat. Nu fusesem niciodată în Rusia, care desigur a fost cel mai mare adversar al Statelor Unite în timpul Războiului Rece. Voiam doar să vorbesc cu ambasada, să mă întâlnesc cu ambasadorul nostru de atunci, Jon Huntsman, și să am întâlniri de rutină cu oficiali ai guvernului rus. Aceasta nu eramuncă. I-am spus soției mele:
- „Asta nu este Irak sau Sudan. Nu sunt deghizat, într-o casă de siguranță, cu un Glock-19 la mine. Este o călătorie de afaceri. Voi purta costum și știi că urăsc să port un costum”.
Am subestimat în mod clar guvernul rus. Inițial au obiectat călătoriei, acuzându-ne pe colegul meu și pe mine că mergeam la Moscova din „motive operaționale”. Am ignorat acest lucru, deoarece era o acuzație ridicolă, și am plecat într-o stare de spirit grozavă. Nu m-am întors așa.
Întoarcerea acasă
M-am întors în SUA și am început o torturată și de mulți ani călătorie medicală, în esență pe cont propriu. Am văzut peste o duzină de medici din mai multe domenii. Meniul de specialiști a inclus neurologi, experți în boli infecțioase, alergologi, stomatologi, oftalmologi, specialiști în somn, chiropracticieni, terapeuți speciali în masaj și medici pentru dureri, gât și coloană vertebrală. Am trecut prin nenumărate runde de kinetoterapie, antibiotice, medicamente pentru durere, injecții cu steroizi și injecții dureroase cu plasmă regenerativă, în gât. Am făcut mai multe RMN-uri ale creierului și gâtului, tomografii și radiografii. Am plătit mii de dolari din buzunar pentru unele dintre costurile pe care asigurarea nu le acoperea. Din păcate, nu am primit nicio asistență de la medicii sau personalul CIA, cu excepția unui tânăr doctor CIA, care a manifestat o mare simpatie față de mine. Mai mult din povestea lui nu poate fi spusă public, deoarece cred că se teme pentru slujba sa la CIA, dar l-am considerat la acea vreme un erou în această poveste îngrozitoare. Știe că îi sunt veșnic recunoscător.
Rezultatul final a fost același de nenumărate ori: diagnosticul inițial de nevralgie occipitală – o migrenă – care nu a încetat, 24/7, timp de peste patru ani. Abia în februarie 2021, după o lungă luptă cu CIA pentru a obține tipul potrivit de îngrijire medicală, National Intrepid Center of Excellence (NICoE) de la Spitalul Militar Walter Reed m-a diagnosticat cu o leziune cerebrală traumatică ușoară (TBI), despre care au observat că fusese cauzată de un eveniment extern de expunere. Ce moment a fost acesta în călătoria mea. O echipă de medici și asistenți medicali – chiar de elită – m-a crezut de fapt. Dar să ne întoarcem la reacția inițială a guvernului SUA, când m-am întors de la Moscova.
Răspunsul inițial
La întoarcerea mea din Rusia, am fost examinat de Biroul de Servicii Medicale (OMS) al CIA. În 2016, mai mulți diplomați americani au fost supuși la ceea ce atunci se numea un „atac acustic” în timp ce serveau la Ambasada SUA din Havana, Cuba, ceea ce însemna că OMS avea cunoștințe semnificative despre aceste incidente, la momentul examinării mele. Din păcate, după câteva verificări foarte rudimentare, au stabilit că simptomele mele nu erau în concordanță cu ale celor răniți în Cuba.
Și așa am continuat să sufăr. Timp de câteva luni, am cerut în mod special tratament la Universitatea din Pennsylvania, unde guvernul SUA trimitea ofițeri răniți în Cuba. Cu toate acestea, solicitările mele au fost refuzate în mod repetat de personalul superior al OMS. Nu avea sens de ce ar respinge o cerere atât de simplă de îngrijire medicală. Din păcate, în martie și aprilie 2018, dezvoltasem ceață cerebrală și chiar îmi pierdusem vederea la distanță într-o asemenea măsură încât uneori nu puteam conduce. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri: o excursie la Orlando, Florida, pentru a-l vedea pe fiul meu jucând la un turneu de baseball al liceului. Eram treaz în miezul nopții și plângeam în patul meu. Nu puteam conduce și abia vedeam o minge lovită din interiorul terenului. Până la pensie, în iulie 2019, nu am putut merge la muncă mai mult de trei sau patru ore fără să mă confrunt cu dureri de cap brutale. Cu toate acestea, reacția repetată a OMS a fost că starea mea nu era în concordanță cu ceea ce prezentase cohorta Havana.
Eram terminat. Nu puteam lucra. Eram deprimat. A fost o perioadă îngrozitoare din viața mea. Cu toate acestea, erau doar etapele inițiale ale suferinței mele.
Ceva speranțe, mai multă disperare
A fost nevoie de intervenția unui manager de operațiuni de la CIA de rang foarte înalt, la jumătatea anului 2019, la doar câteva săptămâni de la pensionarea mea și la aproximativ 18 luni după incidentul de la Moscova, pentru ca în sfârșit personalul superior al OMS să accepte să mă trimită la Institutul Național de Sănătate (NIH) din Bethesda, Maryland, care desfășura un studiu de cercetare de o săptămână. Studiul a fost conceput pentru a observa o posibilă scădere a funcției în timp, dar nu a oferit nicio opțiune de tratament. Am fost bucuros să ajut la astfel de cercetări, dar medicii nu mi-au putut oferi o alinare.
Punctul culminant al timpului petrecut la NIH a fost să le dau în liniște medicilor și asistentelor mele mingi de golf CIA pe care le cumpărasem de la magazinul angajaților noștri. Agenția nu dorise să le dezvălui personalului afilierea mea, așa că acesta a fost protestul meu tăcut. Am devenit pacientul preferat al NIH (potrivit vorbelor unui medic, care în mod clar era un jucător de golf). Oricine mă cunoaște bine înțelege că pot găsi umor chiar și în cele mai negre momente. Dacă ajungeți vreodată la NIH și veși vedea o minge de golf CIA în cabinetul unui medic, veți ști că am fost acolo.
De la pensionarea mea, la jumătatea anului 2019, până în anul 2020, am aflat de alte cazuri ca al meu – ofițeri care lucraseră în Rusia și care erau loviți de atacuri similare. Nu voi uita niciodată momentul, chiar când mă pensionam, când un prieten și coleg de multă vreme s-a întors dintr-o călătorie în străinătate. Și-a băgat capul în biroul meu și a spus că trebuie să vorbească. Mi-a explicat ce tocmai i s-a întâmplat, iar povestea pe care a spus-o a fost aproape exact ca experiența mea de la Moscova. Simptomele lui erau remarcabil de asemănătoare. Ne-am uitat unul la altul într-o tăcere uluită, spartă doar de afirmația mea simplă: „Băi, ce naiba se întâmplă? Cine ne face asta?”
I-am spus să meargă imediat la OMS. Din punctul meu de vedere, părea că ceva groaznic i se întâmpla personalului nostru de peste mări. Astăzi, acest ofițer suferă de o formă rară de cancer (mi-a dat permisiunea explicită să dezvălui asta). I-am promis atunci și o reafirm acum: să-i fiu alături în timp ce trece prin chimioterapie și o intervenție chirurgicală brutală. Chiar m-am ras în cap atunci când el și-a pierdut părul. Dar, egoist, mă gândesc și la mine. Îi vor afecta astfel de tipuri de cancer și pe alți membri ai acestei cohorte? Sunt eu următorul? Am nopți nedormite îngrijorându-mă pentru asta.
Walter Reed/NICoE
Pe măsură ce continuam să mă lupt cu durerea cronică debilitantă, în 2019 și 2020, am solicitat, prin intermediul persoanelor de contact de la CIA, să primesc tratament la Walter Reed/NICoE, principalul centru al guvernului SUA pentru leziuni cerebrale traumatice (TBI). De fapt, fostul meu coleg (care a fost rănit la jumătatea anului 2019) primea îngrijiri acolo și dădea unele semne de recuperare. Vroiam să fiu pacientul numărul doi, dacă se poate. Cu toate acestea, răspunsul din parta OMS și a înalților oficiali CIA a fost întotdeauna un nu răsunător. Nu numai că, ofițerii superiori din OMS, împreună cu câțiva membri specifici ai echipei de conducere de la CIA, au tot repetat că pur și simplu inventam povestea pentru un câștig financiar, ca un truc pentru a primi compensații. Am auzit șoapte de genul:
- „Marc face asta pentru a-și umfla pensia”.
- „Marc are o rană existentă”.
- „Este doar isterie în masă”.
Am fost îngrozit auzind aceste declarații. Furios. Trădat. Înmărmurit. Cum de nu au văzut că sufăr constant din cauza durerilor de cap debilitante? Nu au înțeles ei ce am făcut pentru țara noastră de-a lungul carierei mele? Ani la rând în zonele de conflict, aproape trei ani fără familia mea, după 11 septembrie. Doamne, ce tupeu pe acești birocrați din Washington. Scrisi de fotoliu care nu fuseseră niciodată în arenă. Cum îndrăznesc? Am vorbit cu contactele mele oficiale de la CIA și am pledat din nou pentru îngrijire. Răspunsul lor a fost că lucrau la asta, dar pur și simplu nu puteau face progrese.
Un ofițer mi-a scris următorul mesaj privat: „Unii ofițeri superiori ar trebui să meargă la închisoare pentru că te tratează așa”.
Am simțit crescând o furie pe care nu o mai simțisem până atunci. Am fost rănit. Sufeream. Aveam nevoie de îngrijire medicală adecvată. Dar nu aveam unde să mă duc. Sincer, privind în urmă, am băut prea mult pentru a ușura durerea. Jameson a fost cârja mea. Mă uitam la sticla a doua zi dimineața, vedeam cât de mult consumasem și apoi încercam să pun cap la cap când mă dusesem la culacare.
Relațiile mele personale au suferit. Prioritățile mele în viață – membrii familiei mele – nu au primit atenția pe care o meritau. Desigur, familia m-a susținut pe măsură ce mă deterioram, dar nu fusese norma. Eu am fost mereu cel puternic. Eu am fost cel care avea întotdeauna răspunsurile și mi-am ajutat soția și copiii. Nu mai eram așa. A trebuit să mă bazez pe ei, uneori pentru asistență de bază. Lumea mea era cu susul în jos. Eram la capăt.
Ieșirea în public
Am ieșit public pentru a-mi pleda cazul, lucru care a fost o decizie extraordinar de dificilă, având în vedere rolul meu anterior. A merge în presă cu astfel de plângeri este anatemă, chiar și la pensie, deoarece încalcă un cod nescris conform căruia mass-media nu este locul potrivit pentru a difuza astfel de plângeri. Eram îngrijorat că aș putea fi portretizat ca nebun sau instabil mental. Totuși am simțit că nu am de ales. Am vorbit cu Julia Ioffe, jurnalist la Gentlemen’s Quarterly (GQ) și un adevărat expert în Rusia. Julia era citită pe scară largă în cercurile guvernamentale americane, deoarece s-a născut în Rusia, vorbește rusă, a fost neînfricată în reportajele ei și avea contacte incredibile în țară. Datorită expertizei ei, aproape că exista un cult pentru ea în cadrul Casei Rusia de la CIA – unitatea operațională dedicată urmăririi Rusiei – așa că eram încrezător că ea era cea potrivită și că îmi putea spune povestea.
Trebuie să subliniez că nu mi-am încălcat acordul de secret în nicio conversație cu Julia, pentru articol, deoarece am vorbit doar despre propria mea călătorie medicală. În prealabil, am informat mai mulți oficiali înalți ai CIA că fac public cazul meu și le-am spus același lucru vechilor mei prieteni și colegi. Niciunul nu a obiectat, pentru că toți au văzut că nu am altă opțiune. Un oficial foarte înalt din CIA m-a încurajat să fac acest pas. Această persoană știa că nu am primit nimic după cererea mea de îngrijire. Sfatul lor a fost esențial în dezbaterea mea internă privind publicarea: „Good, do it, fuck them all”.
Articolul din GQ a fost publicat în octombrie 2020 și a urmat o furtună mediatică. Spusesem că agenția m-a tratat prost, iar retalierea a fost severă. Colegii au susținut că avocații i-au instruit să se abțină de la a vorbi cu mine, ceea ce mi s-a părut atât trist, cât și cu greu ceva legal.
„Îmi pare rău omule, nu mai pot vorbi cu tine. Vin după tine, ești în vizorul lor”.
Serios? Ce naiba? Mi-a fost greață citind asta. Era de la un prieten apropiat, cu care am servit în tranșee. Pentru ani. Și nu am mai auzit de el. Până azi. Peste noapte, am trecut de la un ofițer de operațiuni superstar – unul dintre cei mai decorați din generația mea – la un paria total. Am fost ostracizat. M-am simțit teribil de singur. Așa că, pe lângă suferințele fizice de la durerile de cap, am dezvoltat un caz teribil de anxietate, care a fost ulterior diagnosticat oficial de Walter Reed/NICoE. Nu puteam să dorm, nu puteam să mănânc. Eram cuprins de frică și anxietate în fiecare zi. Lipsa somnului mi-a tocit simțurile. Cum am ajuns să dorm noaptea? Cu Jameson, în fața televizorului.
Soția mea, care la acea vreme era și ea membră Senior Intelligence Service la CIA, a avut de-a face cu un tratament prost la locul de muncă, din cauza acțiunilor mele. Am avut un sentiment teribil de vinovăție, deși Dumnezeu să o binecuvânteze, ea nu m-a învinuit niciodată.
În decembrie 2020, cu doar o lună înainte de a merge la Walter Reed/NICoE, am ajuns la fund. Aveam o anxietate atât de gravă încât abia puteam să trec peste zi, iar durerile de cap erau neîncetate. Aceasta a fost o perioadă cu adevărat groaznică pentru mine. Nu mă puteam concentra. Nu puteam gândi corect.
S-a întâmplat însă un lucru uimitor. Articolul din GQ a dus la o mișcare reală în problema Sindromului Havana, deoarece a jenat sincer agenția. Câțiva foști directori CIA m-au contactat imediat după ce a apărut povestea și mi-au spus personal că au contactat echipa de conducere a CIA în numele meu. Erau furioși pe agenție și nu puteau înțelege lipsa ei de acțiune sau compasiune. Mi-au comunicat:
- „Acest lucru este umilitor pentru agenție”.
- „Ce eșec elementar de leadership”.
- „De ce naiba nu te-au trimis pur și simplu la doctor?”
Erau supărați că CIA gestionase greșit cazul meu și, făcând asta, s-a pus într-o situație stânjenitoare. Apoi, pe 25 octombrie 2020, Washington Post a publicat un editorial pe această temă:
- „În revista GQ, Julia Ioffe povestește experiența chinuitoare a ofițerului CIA, Marc Polymeropoulos, care a ocupat o funcție de rang înalt. În timp ce se afla într-o vizită oficială la Moscova, în decembrie 2017, el a fost aproape incapacitat de ceva care îl lovise în camera sa de hotel din Moscova… A sosit timpul pentru mai multă deschidere din partea guvernului SUA – și mai mult ajutor pentru funcționarii publici răniți în exercitarea funcției”.
Ce naiba? Acesta era din cale afară din zona mea de confort. Un editorial cu numele meu în el. În Post. Una dintre cele mai admirate publicații de pe planetă. Pentru un ofițer al Direcției de Operațiuni cu 26 de ani în umbră, acest lucru era ceva dincolo de suprarealist. Ulterior, m-am întâlnit cu membri atât din cadrul Senate Select Committee on Intelligence (SSCI), cât și din House Permanent Select Committee on Intelligence (HPSCI), cele două organisme de supraveghere din Congres, și mi-am spus povestea pe deplin. Am angajat un avocat proeminent, Mark Zaid, care a reprezentat numeroși membri ai comunității de informații. El a pledat în numele meu pentru tratament. În cele din urmă, agenția a cedat și am intrat în programul intensiv de ambulatoriu de o lună al Walter Reed/NICoE, la mijlocul lunii ianuarie 2021 – la trei ani foarte lungi după ce fusesem rănit la Moscova.
Îngrijirea mea, eroii mei
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru Walter Reed/NICoE. Programul te învață de la început că nu ești singur. Cei 18 specialiști pe care i-am văzut în cadrul programului intensiv de o lună de ambulatoriu au oferit un sistem integrat de îngrijire care este pur și simplu imposibil de găsit în altă parte. Mi s-au alăturat mai mulți membri ai comunității de operațiuni speciale din SUA, care a fost lovită de aproape două decenii de război constant. Camaraderia cohortei noastre a fost una care poate să inspire, dar a faptul de a vedea în mod direct cicatricile sacrificiilor acestor eroi americani a fost ceva ce te trezește.
În timp ce erau efectuate controalele medicale necesare — imagistică, analize de sânge, somn, biofeedback, audiologie, psihiatrie și optometrie — ceea ce a fost cel mai util pentru mine a fost partea mai blândă a vindecării, una care se dovedește a fi bazată pe știință și dovedit a fi eficientă în tratarea TBI. În 2015, National Geographic a avut o copertă despredespre programul de terapie cu măști Walter Reed/NICoE, în care victimele TBI sunt încurajate de terapeuți care folosesc arta să se exprime prin crearea de măști. Am investit multă gândire și mult timp în a mea: o mască de Superman, care simbolizează statutul meu cândva invincibil de ofițer de caz, slujind cu curaj și cu distincție în Irak și Afganistan. Dar asta nu a fost tot. Masca mea a fost atașată de o placă de lemn – o placă cu fundalul sigiliului CIA crăpat în jumătate, reprezentând modul în care mai târziu a trebuit să lupt cu unii din agenție pentru a obține îngrijiri medicale adecvate. Un piolet trece prin mască, o amintire a durerilor de cap de care încă sufăr constant. De asemenea, am scris o poezie – în care am detaliat ce crezuse familia mea despre mine atât de mult timp – și am atașat-o de mască; se află și astăzi la Walter Reed/NICoE. Poezia conținea versul: „Am fost odată Superman-ul tău”.
Realizarea acestei măști și scrierea poeziei au fost o experiență profund cathartică pentru mine. Pe lângă faptul că am vorbit cu capelanul și cu alți profesioniști talentați în sănătate mintală, m-a ajutat să încep să mă vindec de vătămarea morală pe care o suferisem. Art-terapeuta a devenit cel mai de încredere membru al echipei mele de recuperare. O consider un înger trimis să aibă grijă de mine într-unul dintre momentele în care eram în cea mai mare nevoie. Copiii mei, după ce le-am povestit despre mască și poezie, mi-au trimis un text simplu, cu un singur rând: „Tată, încă ești superman-ul nostru”.
Wow. M-am uitat la telefonul mobil, paralizat. Apoi am scâncit ca un bebeluș. Cu toate acestea, gândindu-mă la călătoria mea, acest răspuns emoțional la sprijinul copiilor mei a avut sens. Am avut trei relații critice în viața mea: cu CIA, care m-a trădat, și cu soția și copiii mei, care m-au susținut și iubit necondiționat. Încă sunt supăerman-ul lor. Cuvinte pe care nu le voi uita niciodată.
De asemenea, nu-l voi uita niciodată pe „Chappy”, capelanul US MArine Corps de la Walter Reed, care m-a învățat despre iertare. Nu este psiholog sau un psihiatru calificat. Chappy m-a sfătuit în schimb să depășesc vătămarea morală pe care o suferisem. Meritau oare iertarea cei care m-au tratat ca pe un paria? Nu. Dar cheia este să eliberezi cumva furia și dezgustul. Dacă faci asta, ei nu vor câștiga. Amin. Chappy este pentru totdeauna unul dintre eroii mei.
Am și pictat la Walter Reed/NICoE. Băiete, am pictat. Colegul meu care a suferit și el de Sindromul Havana a luat o pânză uriașă, a pictat-o în totalitate neagră, apoi a aruncat în centru o găleată cu vopsea roșie. El a numit asta „The Gunshot”. Am râs tare în timp ce făcea asta. Eliberarea, senzația de eliberare de durere și suferință — ne-am simțit bine. Însemna cât de mult ne-am fi dorit cu toții să fim împușcați, deoarece o împușcătură, spre deosebire de Sindromul Havana, lasă o rană fizică incontestabilă. Am arătat tabloul în timpul diferitelor interviuri, inclusiv la CNN și CBS News, iar „The Gunshot” a devenit strigătul nostru.
Au fost și pași fizici pe care a trebuit să-i fac pentru a mă face mai bine. Somnul este o componentă principală a programului Walter Reed/NICoE, deoarece se dovedește că un procent mare dintre victimele TBI suferă de apnee în somn. Studiul meu de somn peste noapte în timpul etapelor inițiale ale programului a fost un spectacol de groază. Soseam noaptea târziu și eram conectat cu tot felul de fire pentru a se face controalele medicale necesare. Nu știu de ce, dar mi-a fost frică. M-am simțit claustrofob. Starea mea fizică și mentală era vraiște.
Schimbul de noapte a aruncat o privire asupra valorilor tensiunii arteriale și a încercat să nu o ia razna. 170/100. Am râs. Nicio surpriză. Sunt o mizerie. Medicii i-au spus să continue, dar să mă monitorizeze peste noapte. Abia am dormit în timpul studiului. Capul îmi bătea cu putere. Eram neliniştit. A venit dimineața și nu cred că dormisem mai mult de o oră. M-am întâlnit cu medicii, mai târziu în acea zi:
- „Indicele tău de apnee hipopnee este 43. Aceasta este apnee severă în somn. Nu e de mirare că adormi în timp ce conduci și îți bate capul. Vestea bună este că avem un tratament pentru tine. Cincizeci la sută dintre victimele TBI au apnee în somn”.
Ei bine, bun venit la clubul CPAP. Studiul somnului a fost un eveniment fundamental pentru mine. Utilizarea unui aparat CPAP, deși nu îmi ameliorează complet durerile de cap, rămâne totuși o componentă cheie a recuperării mele continue. Sunt mai revigorat și mai alert decât oricând în ultimii trei ani.
Terapia fizică a fost, de asemenea, importantă, deoarece leziunile nervoase din regiunea occipitală a capului mi-au cauzat dureri radiante în gât și spate. Specialiștii de acolo au fost grijulii, dar duri, iar acum am o rutină zilnică de exerciții care va fi esențială pentru recuperarea mea viitoare în lunile – poate ani – înainte.
Îngrijirea mea cotidiană poate dura ore doar pentru a face față durerii, dar aceasta este realitatea mea și o accept. Învățarea tehnicilor de meditație și respirație profundă a fost la fel de utilă ca medicamentele pentru durerile mele de cap. Sunt destul de încrezător că cei care au lucrat cu mine de-a lungul anilor nu și-ar fi imaginat niciodată că mă așez zilnic pe un scaun cu gravitate zero, folosind tehnici de biofeedback pentru a-mi regla respirația și ritmul cardiac. Dar o fac ca parte a rutinei mele de acum și funcționează al naibii de bine. Da, mi-am cumpărat un scaun cu gravitate zero și l-am pus jos în subsol – chiar lângă o bancă de antrenament care are peste 400 de kilograme de greutăți. Prietenul meu Matt, un fost polițist din echipa SWAT, a spus-o cel mai bine:
- „Marc, este timpul să destigmatizezi unele tratamente new age… Gata cu prostiile macho. Treci peste cuvântul P dacă vrei să ai grijă de tine”.
Yoga, meditație, respirație profundă. Cu asta mă ocup acum. Soția mea a practicat chestia asta de ani de zile. Ea a glumit cu dragoste:
- „Urmează să porți Birkenstock și o cămașă colorată în timp ce asculți Phish. Și să bei acel kombucha pe care ți-l cumpăr în continuare!”
Hei, de ce nu? Îmi place Jimmy Buffet. Fac orice pentru a fi mai bine. Marc, hippie-ul din epoca New Age. P.S. Acum iubesc kombucha!
Reabilitare
În cele din urmă, am primit un diagnostic oficial de la echipa medicală Walter Reed/NICoE. Iată câteva repere din raport:
- „Diagnostic: TBI ușoară..Tulburare severă de somn…Tulburare de anxietate….Insomnie…Expunere la dezastre, război sau alte ostilități… Dureri cervicale, dureri de cap cervicogene… nevralgie occipitală….”
Acest diagnostic a reprezentat un moment decisiv pentru mine, având în vedere luptele lungi pe csre le dădusem pentru a solicita îngrijiri medicale adecvate. M-am uitat la document și am plâns. La naiba, am plâns mult în acea lună. Diagnosticul l-am purtat la propriu cu mine, în buzunar, zile la rând. Suferința și nefericirea îndelungată nu mai erau un mister. Era ceva fundamentat.
Walter Reed/NICoE întruchipează tot ceea ce este în regulă cu America. Armata americană merită un credit enorm pentru crearea acestui centru pentru a-și trata cea mai prețioasă marfă: oamenii săi. Dacă și medicii CIA ar fi putut face același lucru.
Dar acesta nu a fost sfârșitul poveștii. Am fost agitat când s-a încheiat programul meu de o lună. Devenisem ușor dependent de rutina zilnică din timpul tratamentului. Ultimele lucruri scrise în jurnal, de la Walter Reed/NICOE, au fost atât de grăitoare și de puternice:
- „Am speranță acum.”
- „Dar pot să fac asta? Sunt gata să fiu pe cont propriu?”
- „Am un sentiment de pierdere. Personalul NICoE a devenit familia mea”.
Și trebuie să-mi laud familia reală încă o dată. La sfârșitul programului Walter Reed/NICoE, ei aduc membri selectați ai familiei pentru discuții comune de terapie. A participat soția mea, deoarece ambii copii erau la facultate.
În fiecare dimineață, la Walter Reed/NICoE, militarii Marinei puneau fiecărui pacient o întrebare specifică și directă: „Te-ai gândit recent să îți faci rău?” Nu m-am gândit niciodată prea mult la asta, pentru că pentru mine răspunsul a fost nu. Eram nefericit, sufeream de dureri și eram o epavă fizică și psihică, dar nu credeam că am tendințe suicidare.
Cu toate acestea, când au întrebat-o pe soția mea în ședința de terapie de familie dacă era îngrijorată pentru mine, ea a început să plângă, spunând că este. Ea a mărturisit că s-a gândit să ascundă armele de foc (securizate deja într-un dulap pentru arme) pe care le țineam acasă pentru apărarea casei. Am fost uimit. Am făcut câteva cercetări serioase după această sesiune. Concluzia mea este că, deși nu cred că am fost vreodată în pericol să mă rănesc cu adevărat, nu aceasta era ideea. Familia mea era speriată că o voi face. Acesta a fost efectul pe care l-a avut călătoria mea în domeniul sănătății asupra lor. Și nu a fost ceva frumos.
Un alt motiv pentru care sunt atât de recunoscător personalului și programului de la Walter Reed/NICoE: am lucrat la astfel de probleme. Soția mea a fost ușurată să-și ia greutatea asta de pe suflet. M-am uitat atent la mine și am convenit că comunicarea deschisă este o necesitate pentru viitor.
Calea de urmat
Directorul Bill Burns, după nominalizarea sa ca director CIA, la începutul lui 2021, m-a sunat. O voce feminină de la un număr necunoscut mi-a spus sec:
- „Marc Polymeropoulos? Acesta este biroul directorului, vă rog să așteptați…”
La început am crezut că era o glumă și aproape că am închis. Câțiva prieteni ai mei rămași de la agenție – care încercau mereu să mă înveselească – ar fi fost în stare să-mi facă asta. Putea fi asta real? După ce fusesem tratat ca un paria ani în șir, era dincolo de crezut că mă contacta directorul CIA. Dar iată că era acolo, pe fir.
În numeroasele noastre conversații de atunci, Burns a exprimat o compasiune și o empatie extraordinare pentru mine – două atribute care fostei echipe de conducere a CIA îi lipseau complet. În mai multe rânduri, chiar m-a primit să-l văd la sediul CIA. Am fost la fel de sincer cu el ca și în acest articol. Trebuie să existe responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat. I-am cerut lui Burns să se asigure că cei care ne-au tratat într-o manieră atât de groaznică au fost înlăturați de la lucrul la această problemă, având în vedere daunele pe care le-au provocat multora dintre noi. Și, desigur, tratamentul trebuie permis tuturor celor care au fost răniți. Rămân încurajat de angajamentul actualului director de a face acest lucru corect. Nu am neapărat aceeași încredere în CIA în general, dar am în Burns, care este un funcționar public onorabil. El înțelege ce înseamnă să conduci și să ai grijă de cei care sunt sub comanda ta.
În 2021, câțiva oficiali de top ai serviciilor de informații și ai administrației Biden au vizitat Walter Reed/NICoE. Ei au auzit de la medicii mei că refuzul constant al CIA de a acorda îngrijiri medicale și istoricul remarcilor denigratoare au fost extrem de dăunătoare, atât fizic, cât și emoțional, celor dintre noi care suferim. TBI nu se îmbunătățește în timp, iar oficialii Walter Reed/NICoE i-au declarat în mod specific unui oficial superior al serviciilor de informații:
- „Ești la o sinucidere distanță de o mare problemă”.
Am rămas uluit când am auzit asta. La naiba, puteam avea și eu legătură cu asta. Mi s-a mai spus că înalții oficiali au petrecut mult timp privindu-mi masca, împreună cu poemul însoțitor. Din cauza comportamentului detestabil al agenției de a nu trata victimele, poate că cuvintele mele au însemnat ceva. În cele din urmă, cred că administrația Biden a luat în serios nevoia unei schimbări în ceea ce privește îngrijirea medicală.
Aveam o listă lungă de dușmani din cauza carierei mele legată de operațiuni de combatere a terorismului, dar nu credeam că indivizi din CIA – organizația pe care o iubeam (și cumva o iubesc încă) s-ar fi opus atât de activ pentru a mă ajuta să obțin îngrijire. Am lucrat zeci de ani în cele mai întunecate colțuri ale lumii pe baza unui simplu pact pe care l-am încheiat cu conducerea CIA: slujim această țară pentru a face aproape imposibilul și, dacă lucrurile se înfundă vreodată, ne așteptam să fim îngrijiți. În cazul meu, acest pact a fost încălcat teribil. Cred că directorul Burns înțelege că trebuie să continue să rectifice acest lucru.
Administrația în care se află a făcut câțiva pași pozitivi. HAVANA Act a fost semnat de președintele Biden la 8 octombrie 2021. Această legislație a oferit ajutor financiar victimelor care, în unele cazuri, au cheltuit mii de dolari din buzunar în timp ce încercau să-și găsească singuri un tratament. Într-un comunicat de presă, Biden a declarat:
- „Astăzi, am fost încântat să semnez HAVANA Act, pentru a ne asigura că facem tot posibilul pentru personalul guvernului SUA care s-a confruntat cu incidente de sănătate anormale. Le mulțumesc membrilor Congresului pentru că l-au adoptat cu sprijin unanim bipartizan, trimițând mesajul clar că ne îngrijim de ai noștri… Asumăm toate resursele guvernului SUA pentru a pune la dispoziție asistență medicală de primă clasă celor afectați și pentru a da de capăt acestor incidente, inclusiv pentru a determina cauza și cine este responsabil”.
Agenția ripostează
Cu toate acestea, CIA nu s-a lăsat fără luptă. În ianuarie 2022, agenția a emis un raport intermediar privind incidentele de sănătate anormale (AHI) – noua denumire pentru Sindromul Havana. Acest raport a fost extrem de problematic pentru multe dintre victime.
În 2021, guvernul SUA a lansat un apel de date în masă pentru a afla câți dintre angajații săi de pe glob bănuiau că suferă de simptome compatibile cu sindromul Havana, iar exercițiul a avut ca rezultat aproape 1.000 de atacuri revendicate. Apoi, un grup de lucru guvernamental a „rezolvat” majoritatea acestor cazuri în timp ce a admis că un număr de ordinul zecilor – cohorta inițială, în care am fost inclus și eu – au fost mult mai dificil de explicat. Am fost foarte vocal legat de disconfortul meu față de ceea ce se întâmpla, deoarece titlurile din majoritatea instituțiilor media insinuau că agenția discredita în esență ideea că Sindromul Havana era o problemă reală.
Cu toate acestea, se pare că CIA nu a coordonat acest raport intermediar cu alte elemente ale comunității de informații. Se pare că nici nu au primit acordul unui grup de experți medicali și științifici care au lansat ulterior o declarație în care a remarcat că un atac energetic dirijat rămâne teoria lor principală cu privire la ceea ce sa întâmplat cu cei din grupul meu. Din punctul meu de vedere, acesta a fost încă un episod stânjenitor pentru CIA și, din nou, a fost autoprovocat. Încă o dată, un sentiment de îndoială a pătruns în mintea victimelor cu privire la angajamentul real al agenției de a da de capătul problemei. Mie mi-au revenit sentimentele de trădare. I-am spus sotiei mele:
- „Iarăși fac asta. Vor să albească totul. Vor încerca să mă stânjenească pe mine și pe alții”.
Ceea ce m-a durut cel mai tare este că îi cunosc pe mulți dintre acești ofițeri de la CIA, cei care s-au aflat în spatele acestei abateri. Au fost prietenii și colegii mei – deși în trecut. Cum ar putea face asta? La mijlocul anului 2022, am aflat că ofițerii implicați în investigarea efectivă a grupului de lucru asupra sindromului Havana plănuiseră să organizeze un happy hour în spațiile lor de birou. Era conceput pentru a mai lua capacul de pe oală, o necesitate normală în mediul de mare stres de la CIA. Totuși, ceea ce mi-au sugerat apoi să fac a fost șocant și dăunător. De fapt, le-au cerut colegilor de birou să se comporte ca și cum ar fi fost afectați de Sindromul Havana. În esență, au spus următoarele: „Hai la petrecere și clatină-te, ca și cum ai fi fost lovit”.
Vai. Ce naiba? Am fost revoltat. Am ars de furie. Aceștia erau vechii mei colegi și își bateau joc de rănile noastre. Își bat joc de mine? M-am gândit să-l sun pe directorul Burns, dar nu se putea face nimic cu adevărat. Agenția nu mai era un loc sigur pentru mine. În schimb, câțiva dintre noi au informat în cele din urmă Casa Albă cu privire la acest comportament flagrant. Nu am auzit niciodată dacă happy hour a avut loc, dar asta nu a contat. Prejudiciul fusese făcut – mie și celorlalte victime care au văzut asta drept încă o trădare. Dacă foștii colegi din acest grup de lucru ne batjocoreau de fapt, cum am putea avea încredere în obiectivitatea lor în vreo investigație?
Un pic de salvare
În timp ce CIA punea la îndoială veridicitatea afirmațiilor noastre, Congresul și Casa Albă încă spuneau lucrurile corecte. Am primit chiar și o scrisoare personală semnată de Președinte. Odată am fost stagiar pentru senatorul de atunci, Biden, în 1991, după ce am absolvit Cornell, și l-am întâlnit ani mai târziu în timpul uneia dintre vizitele sale la o ambasada SUA în Orientul Mijlociu. Așa că poate se potrivea cumva atunci când, în 2022, am primit următorul mesaj de la liderul lumii libere:
- „Dragă Marc. De-a lungul istoriei noastre, americani devotați ca tine s-au dedicat îndeplinirii promisiunii Națiunii noastre față de cetățenii săi și ai lumii. Știu că nu a fost ușor și îți mulțumesc pentru angajamentul tău față de serviciu – de la zilele de stagiu în biroul meu de la Senat până la cariera ta remarcabilă în Agenția Centrală de Informații. Chiar contează. Păstrează-ți credința. Joe Biden”.
Ce recunoaștere extraordinară a faptului că guvernul nostru trebuie să procedeze bine cu cei care au fost răniți în îndeplinirea datoriei. Scrisoarea se află într-o cutie de sticlă din sufrageria mea – o reamintire constantă pentru mine că unor oficiali guvernamentali din SUA poate că le pasă. Președintele inclus.
Acum, însă, le revine diferitelor agenții să adopte prevederile HAVANA Act. Pe baza experienței și având în vedere istoria răspunsului Washingtonului, rămân oarecum sceptic. Dar cu siguranță sper că vor lua aminte la intenția Congresului și la cuvintele președintelui Biden, de a oferi într-adevăr ajutor financiar victimelor care au suferit atât de teribil. Pentru acei ofițeri ai Departamentului de Stat și ai CIA de nivel junior și mediu care se confruntă cu probleme medicale de o viață, această compensație va face diferența.
Cu siguranță a făcut-o pentru mine. Duminică, 26 februarie 2023, am primit un apel de la Mark Zaid, avocatul meu, care a spus pur și simplu:
- „Vei primi”.
Aproape că am scăpat telefonul. Mark, care a fost atât de important în bătălia mea, mi-a fost alături la greu, mi-a dat vești despre care nu aș fi putut crede că ar fi fost posibile, cu câteva luni înainte. Agenția urma să aprobe pachetul meu de compensare HAVANA Act. Exteriorul meu dur maschează într-adevăr o latură sentimentală ascunsă (v-o pot spune cei din familia mea, plâng în timpul Peanuts Christmas specials), dar sunt sigur că Mark nu era pregătit să cedez chiar acolo la telefon. Abia l-am putut ține când i-am mulțumit. Și apoi am închis și am plâns o oră.
Cinci ani am luptat. Stigmatul. Trădările. Iar acum, guvernul admitea că ceea ce doctorii de la Walter Reed puseseră pe hârtie era adevărat. Am suferit de TBI. Nu din cauza unor condiții preexistente. Medicii mei aveau dovezi medicale despre ceea ce s-a întâmplat. Și după toate acestea, CIA recunoștea în sfârșit un accident de muncă.
În ciuda aparentei acceptări a realității de către CIA, la 1 martie 2023, Directorul de Informații Naționale (DNI) a produs un memoriu atât în versiuni clasificate, cât și neclasificate. În concluzie, DNI a apreciat că este „foarte puțin probabil ca un adversar străin să fie responsabil pentru AHI”.
În mai multe interviuri, am subliniat principiul noncontradicției al lui Aristotel, care afirmă că contrariile nu pot fi adevărate simultan. Am primit despăgubiri pentru un TBI pe care l-am suferit la Moscova, în exercițiul funcțiunii. Cu toate acestea, DNI precizează că, de fapt, nu mi s-a întâmplat nimic. Destul spus.
Spre ce ne îndreptăm de aici?
Trebuie să existe responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat în interiorul guvernului SUA în ultimii șase ani. Las asta în seama diferitelor organe de supraveghere, inclusiv inspectorilor generali din cadrul agențiilor de securitate națională și comitetelor de supraveghere a informațiilor din Deal, care acum au o înțelegere aprofundată a minciunilor și faptelor greșite care au avut loc între 2016 și astăzi. Acest impuls de responsabilitate pe care noi, victimele, îl cerem acum este un rău necesar, dar neplăcut, deoarece au fost atât de multe greșeli care au fost comise asupra funcționarilor publici dedicați. Ofițerii ca mine au suferit inutil.
Am fost chemat să depun mărturie în ocazii separate în fața HPSCI și SSCI – comitetele de supraveghere ale Congresului. A fost o audiere neclasificată cu potențialul de a defini problema pentru generații și, în timp ce inima îmi bătea cu putere, am rostit cu mândrie și forță următoarea declarație:
- „Îi fac pe câțiva oficiali ai CIA direct responsabili pentru suferința mea. TBI nu se îmbunătățește în timp. Am suferit, ani de zile, din cauza lor”.
Și i-am numit. La naiba. De ce nu? De ce am mers pe acest drum? Pentru că mi-a trebuit luat ani de zile ca să obțin în sfârșit îngrijirea medicală pe care o meritam și, chiar și cu acest tratament, durerea rămâne o problemă majoră în viața mea. În opinia multora dintre victime, înalții oficiali din această perioadă trebuie să fie trași la răspundere. Personalul CIA urmărește. Victimele nu se vor odihni până când nu vor fi trași la răspundere. Cu siguranță eu nu mă voi odihni.
De asemenea, trebuie să continuăm să promovăm o paradigmă de asistență medicală în care ofițerilor răniți li se acordă imediat îngrijire. Directorul CIA, Burns, merită credit pentru că a făcut schimbări reale și semnificative în protocoalele noastre medicale, insistând că ofițerii sunt luați în serios și îngrijiți. Dar mai trebuie lucrat. Intelligence Authorization Act din 2022 a cerut o revizuire a standardelor prin care CIA angajează medici OMS. Faptul că Congresul a considerat că este necesar să introducă un astfel de limbaj este un blestemat de rechizitoriu pentru OMS. Sper că nefericita istorie a răspunsului CIA la Sindromul Havana să motiveze schimbări în cadrul personalului nostru medical.
În continuare, trebuie să manifestăm același nivel de angajament față de această problemă pe care l-am arătat în lupta împotriva terorismului (CT) după 11 septembrie. Paradigma CT care s-a dovedit atât de succes – detectarea, întreruperea și descurajarea atacurilor teroriste asupra americanilor – trebuie să se traducă în modul în care ne protejăm personalul aflat în prezent pe linia de foc. Îmi amintesc de sute de ofițeri care lucrau la o singură amenințare teroristă, în timpul petrecut la CIA. Am mutat munți pentru a proteja poporul american. Același ethos trebuie să fie aplicat în problema acestor atacuri. Cred că directorul Burns a încercat să facă acest lucru, dar i s-au opus buzunarele de gândire îngustă, birocratică și litigioasă care rămân în interiorul CIA. Înțeleg că ancheta se transferă către Departamentul Apărării. Este probabil ideal, având în vedere că, din păcate, CIA a eșuat în eforturile sale. Sprijinul public și al Congresului pentru aceste eforturi este esențial, la fel și un impuls din partea Casei Albe.
În sfârșit, establishement-ul securitate națională trebuie să înceapă să se gândească la ce se întâmplă atunci când aflăm cine s-a aflat în spatele acestor atacuri, pentru că eu cred că au fost acte de război. Vorbesc cu mulți dintre colegii mei de peste mări din diferite agenții guvernamentale din SUA. Sunt îngrijorați când își văd colegii doborâți, adesea răniți și fără speranță de recuperare, în toată lumea. Ei văd șase ani de incompetență și inacțiune și se întreabă: „Este sigur să servești peste mări?” Conform rapoartelor de presă, există copii ai diplomaților americani care au fost răniți permanent de aceste atacuri. Unii oficiali sunt speriați, iar alții sunt supărați – deopotrivă pe cei care fac asta și pe guvernul nostru pentru că nu a făcut suficient pentru a-i respinge. Singurul răspuns corect la aceste întrebări va fi găsit atunci când vom determina culpabilitatea și vom răspunde agresiv împotriva adversarilor care au comis aceste atacuri.
Rusia nu este prietenul nostru
Așadar, haideți să ne adresăm elefantului din cameră – cine a făcut asta? Personal, cred că sunt rușii. Au un istoric de lucru la astfel de arme cu energie dirijată. Asta nu este pus la îndoială. Există o mulțime de informații open source care documentează acest lucru. Mai mult decât atât, Uniunea Sovietică și ulterior Rusia i-au supus pe diplomații noștri de la Moscova unui rău de nespus în ultimele câteva decenii. Vechiul meu coleg de la CIA, John Sipher, a declarat într-un interviu din 2022:
- „Serviciile de securitate ruse erau cunoscute în timpul Războiului Rece că au inundat Ambasada SUA la Moscova cu radiații electromagnetice… au concentrat microunde și impulsuri electronice împotriva Ambasadei în încercarea de a intercepta mașinile de scris, computerelor și conversațiile americane”.
El a adăugat, într-un alt interviu:
- „Rușii au întreprins acțiuni care au afectat sănătatea diplomaților și ofițerilor de informații americani”.
În plus, președintele rus, Putin, nu are nicio reținere în privința încălcării normelor de comportament acceptabil. Putem vedea acest lucru din evenimentele recente din Ucraina, unde forțele ruse au comis crime de război odioase la scară apocaliptică. Putin însuși este un criminal de război. În plus, după cum se menționează în relatările de presă, guvernul SUA a folosit tactici de geofencing neclasificate pentru a determina că ofițerii de informații ruși se aflau în apropiere în momentul unora dintre atacuri. Nu am cunoștințe despre anchetă, deoarece sunt în afara guvernului din 2019. Dar pe baza acestor rapoarte din presă, aș spune că există un caz circumstanțial puternic că Rusia este responsabilă.
De asemenea, sunt încurajat că firmele de investigații open source se pregătesc să abordeze problema. Având în vedere succesul unor organizații precum Bellingcat de a descoperi abuzurile rusești în întreaga lume, sper că această linie de anchetă va da roade. Vorbind cu colegii mei în retragere, care au fost cei mai importanți experți în serviciile de informații rusești, nu există nicio îndoială în mintea lor cine este vinovatul. Înalți oficiali ai serviciilor de informații americane le-au spus victimelor, în privat, că împărtășesc acest punct de vedere. Cred că povestea Sindromului Havana se află undeva adânc în fișierele restricționate ale serviciilor de informații ruse. Poate că într-o zi un agent sau un dezertor va aduce astfel de documente la CIA. Sper că există o mare recompensă pentru oricine alege acest curs de acțiune.
Aceasta este o parte din mine, că-mi place sau nu
Vorbesc zilnic cu victimele. Este tragic să auzi poveștile lor despre boală, anxietate, depresie, tristețe și trădare. Cu toate acestea, știu că am un rol de jucat. O victimă, care a fost rănită în Asia Centrală, m-a contactat și mi-a spus că a scăpat de alte vătămări „coborând de pe X”, ceea ce înseamnă că s-a îndepărtat rapid de zonă în timp ce avea loc atacul, pentru că și-a amintit imediat povestea mea. Mi-a spus:
- „Dacă nu ai fi fost tu, cred că toți – inclusiv soția și copilul meu mic – am fi fost grav răniți. Ne-ai ajutat să ne salvăm. Mulțumesc. Mulțumesc”.
Mă gândesc la comentariile lui în fiecare zi. Aceste cuvinte rămân extrem de importante pentru mine. Făcusem ceva bine. După toată încercarea teribilă prin care trecusem – luptele cu agenția, statutul de paria, suferința mea fizică și psihică – chiar ajutasem un coleg ofițer prin faptul că am ieșit public.
Așa că iată-mă în 2024, ca avocat al asistenței medicale. Din punctul meu de vedere, acesta este Agentul Portocaliu, Sindromul Războiului din Golf și Gropile de ardere ale timpului nostru. Aceste alte incidente de probleme de sănătate misterioase – care au fost de asemenea negate la început de guvernul SUA – s-au dovedit a fi atât reale, cât și teribil de dăunătoare pentru americanii care își serveau țara. Serviciul public este cea mai nobilă dintre profesii. Dacă vrem ca următoarea generație să servească, trebuie să ne demonstrăm angajamentul de a avea grijă de cei răniți în îndeplinirea datoriei. Pur și simplu, America le datorează celor care s-au ridicat și au spus „trimite-mă” și care acum au nevoie de îngrijiri critice.
În ceea ce mă privește, după o carieră petrecută în serviciul țării mele în unele dintre cele mai fierbinți locuri de pe glob, fac tot posibilul să duc lupta bună.
„Ce naiba faci în fiecare zi?” Mă întreabă tatăl meu de 83 de ani? „Ești plictisit?”
Ha, ce întrebare! Răspunsul este un nu categoric. Durerile mele de cap au devenit mai puțin severe, dar chiar și după tratamentul continuat am doar aproximativ două ore de lățime de bandă în fiecare zi pentru a întreprinde activități intelectuale serioase. Sunt foarte conștient de limitările mele și trebuie să fiu puternic în a respecta ceea ce corpul meu poate și nu poate face. Îmi încep ziua cu o cafea și fac exerciții cu religiozitate, deoarece, din fericire, durerea se disipează. Plimbările și ridicarea greutăților – cele două W – sunt ritualul meu zilnic. O vizitez pe fiica mea, s-a mutat înapoi în Virginia de Nord după ce a terminat facultatea. Îl privesc pe fiul meu jucând baseball la un mic colegiu din Virginia. Eu sunt responsabil pentru pregătirea prânzului – soția mi-a dat această sarcină. Ea este stânca mea în acest calvar. Cuvintele nu pot exprima dragostea mea pentru ea, rămânând cu mine în momente cu adevărat îngrozitoare.
Mai am câțiva prieteni pensionari de la agenție. Stăm la cârciuma local, „The Vienna Inn”, faimos pentru spionii în vârstă care stau pe scaunele de bar și pentru chili cheese dogs serviți cu zecile. Vorbesc tot timpul cu cel mai bun prieten al meu, care de fapt mi-a făcut cunoștință cu soția mea și care nu a șovăit niciodată în sprijinul lui. Am alergat odată pe străzi împreună, de la Bagdad la Beirut. Acum, la pensie, putem doar să ne amintim despre operațiunile care odată au salvat lumea – și să ne certăm despre soarta Boston Red Sox. Toți ceilalți care mi-au stat alături cu curaj în cele mai rele vremuri – și știți cu toții care sunteți – voi definiți despre ce înseamnă prietenia. Sunt oarecum rupt. Dar nu bătut. Nu voi lăsa Sindromul Havana să ia ce e mai bun din mine.
Cele câteva ore din zi în care mă pot concentra cu adevărat sunt petrecute vorbind despre o carte pe care am scris-o, „Clarity in Crisis: Leadership Lessons from the CIA.”. Publicată în iunie 2021 de Harper Collins, m-a dus de la studiourile de televiziune ale lui Morning Joe de la MSNBC să fiu „Person of the Week” la Fox News Sunday cu Chris Wallace. Sunt voluntar pentru unele organizații de caritate și scriu și pentru diverse instituții media. În 2022, am fost numit membru senior nerezident la Atlantic Council. Specialitatea mea este în războiul hibrid: modul în care țările folosesc mijloace unice, sub pragul unui război real, pentru a le face rău adversarilor. Ce subiect potrivit pentru mine și experiențele mele teribile cu Sindromul Havana.
Un bun prieten, fost membru al comunității de operațiuni speciale din SUA și lider al proiectului Atlantic Council, a spus-o cel mai bine când mi-a cerut să vin în board. După cum am menționat mai devreme, există întotdeauna umor în cele mai întunecate vremuri. Trebuie să încerc să zâmbesc și să râd, cât pot de bine. El a glumit:
- „Omule, ți-au zburat capul rușii. Cine e mai bun decât tine să spună povestea războiului hibrid?”
