Pentru președintele Vladimir Putin și conducerea rusă, istoria, în special, evenimentele cheie ale celui de-al doilea război mondial și epoca Stalin, sunt din ce în ce mai mult o armă politică folosită pentru a-și legitima guvernarea și a mobiliza publicul rus. Drept urmare, mulți ruși uită acum, colectiv, evenimentele istorice care erau un loc comun mai acum două decenii, scrie Andrei Kolesnikov, într-o analiză publicată pe Carnegie Moscow Center, pe care o redăm pe larg.
Pe 9 mai, Rusia marchează a 75-a aniversare a victoriei sovietice asupra Germaniei naziste în al doilea război mondial. Acesta va fi mai mult decât un act de comemorare personală și de amintire pentru rușii obișnuiți. Va fi – chiar și în absența forțată a evenimentelor publice – o ocazie extrem de politică pentru un regim care a făcut din victoria asupra nazismului o piatră de temelie a ideologiei și legitimității sale naționale.
Kremlinul a amânat principala paradă a Zilei Victoriei din 9 mai, din cauza pandemiei de coronavirus, dar nu a anulat-o, din cauza importanței sale politice. Trei sferturi din publicul rus urmărește în mod tradițional parada la televizor, întărind un sentiment de unitate națională. De data asta, pe 9 mai vor exista doar un spectacol aerian și un foc de artificii.
A fi mers înainte cu un eveniment public, în timp ce Moscova este lovită de pandemie ar fi putut provoca reacții critice la adresa președintelui. Prin organizarea paradei mai târziu în acest an, când se speră că vârful infecției va fi trecut, Kremlinul își propune să-și păstreze puterea de a aduna rușii „în jurul pavilionului” și de a mobiliza sprijinul pentru președintele Vladimir Putin și planurile sale de revizuire a Constituției care resetează contorul care pentru ocuparea fotoliului de președinte.
Putin are un interes personal puternic în această problemă. El acordă o asemenea atenție formării unui nou discurs istoric legat țară, încât poate fi considerat în mod rezonabil istoricul național al Rusiei. Evident, cu aprobarea sa, un grup național de lucru care elaborează noi amendamente constituționale a propus un nou amendament la Constituție, care stipulează: „Federația Rusă onorează memoria apărătorilor Patriei și protejează adevărul istoric. Nu este permisă minimalizarea eroismului poporului în apărarea Patriei”.
Rusia este departe de a fi un caz unic prin obsesia de a-și contura un discurs istoric național. Multe țări europene sunt acum angajate în războaie ale memoriei. Fiecare stat își construiește propriul panteon de eroi și victime, ierarhii istorice și ceea ce istoricul francez Pierre Nora numește „situri ale memoriei”. Multe guverne încearcă să fie custozi ai memoriei colective.
Rusia se remarcă sub două aspecte: în primul rând, prin refuzul său categoric de a discuta despre problemele istorice inconfortabile; în al doilea rând, prin tonul extrem de agresiv al discursului său cu privire la problemele istorice, care acționează ca un fel de mobilizare politică pe probleme contemporane.
Un război al istoriei pe două fronturi
Kremlinul duce o bătălie cu istoria pe două fronturi, atât împotriva presupușilor „falsificatori ai istoriei” din Rusia, cât și împotriva celor din străinătate, considerați că vin cu „distorsiuni istorice” și sunt percepuți ca denigrând Rusia.
Guvernul rus folosește un întreg arsenal de resurse pentru a continua această dublă luptă. Mobilizează publicul cu produse din cultura de masă, cum ar fi filme istorice patriotice precum T-34 sau Stalingrad, și pune în scenă parade militare, reconstituiri istorice și comemorări colective. Religia e folosită din ce în ce mai mult religia pentru a consolida mesajul patriotic. O procesiune a avut loc la Sankt Petersburg, în septembrie 2019, pentru a marca 295 de ani de la transferarea sfintelor moaște ale Sfântului Alexandru Nevski. O nouă catedrală ortodoxă, construită într-un parc de la marginea Moscovei pentru a comemora Ziua Victoriei, e dotată cu scări făcute din fierul provenit de la arme naziste capturate de sovietici. Avea și un mozaic înfățișându-l pe Putin, membri ai anturajului său și pe Stalin (între timp, Putin a cerut eliminarea figurii sale din mozaic: nu vrea să pară ridicol într-un moment în care popularitatea lui a scăzut).
Cu proiecte grandioase ca acestea, liderii regimului urmăresc legitimarea practicilor lor autoritare, prin sacralizarea puterii statului. Ele limitează istoria la realizările țarilor și ale conducătorilor politici și militari și tratează oamenii ca resurse dispensabile în vâltoarea istoriei.
În acest proces, chiar amintirile personale trebuie cooptate pentru a se potrivi unui discurs istoric organizat. De exemplu, statul a preluat controlul asupra marșurilor „Regimentului Nemuritor”, o inițiativă care se dorea a fi non-politică, în cadrul căreia familiile comemorează persoanele dragi care au murit în război, de Ziua Victoriei, purtându-le fotografiile în procesiuni.
Oficialitățile ruse sunt preocupate să restaureze istoria „Marelui Război Patriotic” (așa cum este cunoscut al doilea război mondial în Rusia) prin aceleași contururi propagandistice simplificate pe care le-a avut în vremurile sovietice. Recent, Duma de Stat a aprobat un proiect de lege care mute data comemorării sfârșitului oficial al războiului din 2 septembrie 1945, în 3 septembrie 1945, așa cum fusese în epoca sovietică. Mesajul astfel transmis: Uniunea Sovietică a luptat cu o zi mai mult decât aliații occidentali. Însă manevra i-a și jignit pe mulți în Rusia, întrucât atacul terorist de la Beslan, din 2004, este comemorat în aceeași zi.
Un caz încă și mai controversat este cel al notoriului protocol secret, Pactul Molotov-Ribbentrop, din august 1939, în cadrul căruia Germania și Uniunea Sovietică au împărțit Europa de Est în „zone de influență”, iar URSS a ocupat statele baltice și părți din Polonia și România.
În perioada sovietică, însăși existența protocolului secret era ascunsă, întrucât era considerat rușinos. Apoi a venit glasnostul, iar în 1989, noul parlament sovietic, Congresul Deputaților Poporului, a condamnat pactul și protocolul său secret drept „deficitar din punct de vedere juridic și invalid”. Acum pendulul s-a întors și documentul e înfățișat ca o victorie a diplomației și a lui Stalin personal.
În august 2019, Serghei Narîșkin, care combină postul de director al Serviciului de Informații Externe al Rusiei cu șeful Societății Istorice Ruse, a publicat un articol în ziarul oficial al guvernului, Rossiiskaia Gazeta, intitulat „Nu a existat altă cale”. Narîșkin a susținut că „refuzul ofertei lui Ribbentrop ar fi putut pune Uniunea Sovietică într-o situație politică și militară mult mai rea, după cum au demonstrat evoluțiile ulterioare. Pe 23 august, ministrul de atunci al Culturii, Vladimir Medinski, a descris condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop de către cel de-al doilea Congres al Deputaților Poporului, din 1989, drept „demonizare isterică”.
Luna următoare, aparent drept răspuns la acest nou discurs istoric, a izbucnit o dispută după ce Putin nu a fost invitat la Varșovia pentru a 80-a comemorare de la izbucnirea războiului. Absența invitației a fost, în mod clar, o gafă politică. Aceasta a provocat un val de sentimente anti-poloneze în rândul clasei politice ruse și a marcat un nou pas în politizarea istoriei în Rusia.
Putin s-a interesat personal de povestea Pactului Molotov-Ribbentrop. El a condamnat în mod repetat o rezoluție a Parlamentului European din septembrie 2019, care a declarat că pactul și protocolul său secret au jucat un rol decisiv în declanșarea celui de-al doilea război mondial.
În 2009, Putin s-a întrebat retoric, în ziarul polonez Gazeta Wyborcza: „Nu au început să se prăbușească granițele din Europa mult înainte de 1 septembrie 1939?”, sugerând că Uniunea Sovietică nu făcea nimic neobișnuit prin perfectarea unui acord cu Hitler.
Cu toate acestea, în articolul său din 2009, Putin a condamnat pactul, numindu-l „inacceptabil din punct de vedere moral”, și s-a referit cu simpatie la Polonia ca fiind „lăsată fără ajutor”. Putin a mai spus atunci: „Este extrem de nociv și iresponsabil, totuși, să exploatezi memoria, să diseci istoria și să cauți pretexte pentru plângeri reciproce și resentimente”. După zece ani, președintele rus a abandonat această abordare prudentă și a mutat spre Polonia.
Modificarea memoriei colective
Narațiunea istorică modificată de Putin schimbă radical percepțiile poporului rus asupra propriei istorii. Acesta este un proces în două etape.
În prima etapă, dispare cunoașterea largă a unui eveniment istoric. În 2005, 31% dintre respondenții unui sondaj spuneau că nu au „auzit nimic” despre protocolul secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, în timp ce în 2019 acest număr a crescut la 40%.
În cea de-a doua etapă, publicul larg află despre eveniment din propaganda oficială. Când vine vorba de cunoașterea celui de-al Doilea Război Mondial, acesta a reprodus un clișeu stalinist din 1939: 53% dintre respondenții unui sondaj realizat de Centrul Levada credeau, în 2019, că „Armata Roșie a ocupat o parte din estul Poloniei în septembrie 1939 pentru a ajuta localnicii ucraineni și populația din Belarus. „Doar 16% dintre cei întrebați știau că Stalin și Hitler și-au împărțit Polonia între ei, în timp ce 30% dintre aceștia au considerat că este greu să răspundă la o asemenea întrebare.
Un alt exemplu este cel al masacrului de la Katyn, din 1940, în care aproximativ 22.000 de ofițeri polonezi, polițiști și intelectuali au fost executați de poliția secretă sovietică. Uniunea Sovietică a avut nevoie de aproape cincizeci de ani pentru a recunoaște crima. Deși publicul rus a devenit mai bine informat despre masacru după ce a fost deschis un memorial la fața locului, un discurs istoric semi-oficial rus reafirmă acum versiunea falsă stalinistă a evenimentului, sugerând că polonezii au fost masacrați de germani.
În cazul unor episoade din istoria recentă, memoria istorică a fost chiar ștearsă, cum ar fi războiul din Afganistan. Conform sondajului Levada, în 1991, doar 3% dintre respondenți credeau că invazia sovietică din Afganistan din 1979 a fost justificată. Douăzeci și opt de ani mai târziu, în 2019, acest procent a crescut la 22%, în timp ce ponderea celor care au considerat războiul nejustificat scăzut de la 88 la 55%.
Regimul încearcă să restabilească imperiul pierdut al țării – cel puțin în mintea publică – prin aceste imagini istorice. Narațiunea imperială copiază o strategie dezvoltată în 1941, când discursul marxist-leninist nu mai era considerat suficient pentru a uni poporul sovietic moral și politic, iar conducerea sovietică a reabilitat figuri eroice din istoria Rusiei.
Panteonul de astăzi al eroilor istorici ai Rusiei constă în aceleași nume pe care Stalin le-a enumerat în discursul său care a marcat Revoluția din octombrie, la parada din 7 noiembrie 1941, din Piața Roșie. De acolo, mulți dintre soldații aflați la paradă s-au dus direct la război. „Să vă inspire în acest război imaginile valoroase ale marilor noștri strămoși – Alexander Nevski, Dmitri Donskoi, Kuzma Minin, Dmitri Pozharski, Alexander Suvorov și Mihail Kutuzov!”
Însuși Stalin, care fusese anatemizat la sfârșitul anilor ’80 și ’90, este din nou frecvent adăugat la această listă. Până acum, actualul regim nu l-a exonerat deschis și oficial pe Stalin de crimele sale, dar nici nu s-a opus reabilitării înfiorătoare a lui. Conform datelor sondajului, în doar un an, „respectul” publicului pentru Stalin a crescut cu 12 puncte procentuale: de la 29%, în 2018, la 41% până în 2019. Numărul celor care cred că Stalin a jucat un rol pozitiv în țară a crescut constant, ajungând la 70%, în 2019, în timp ce doar 19 procente dintre respondenți au avut o opinie negativă.
Această creștere fenomenală a atitudinilor pozitive față de Stalin poate fi explicată de politica actuală. Pe de o parte, rușii se pronunță în favoarea unei mâini forte. Într-un sondaj recent, realizat de Centrul Levada și Carnegie Moscow, 45% dintre respondenți au susținut ideea concentrării puterii în mâinile unei singure persoane. În mod paradoxal, pe de altă parte, alți ruși își afirmă sprijinul pentru Stalin întrucât sunt nemulțumiți de starea actuală a țării.
Sondajele arată că, pentru mulți ruși, Stalin întruchipează un model de „ordine” (un concept atrăgător, dar abstract) și de „dreptate” (în special justiția socială, întrucât nu exista o discrepanță accentuată între bogați și săraci atunci când era el la putere). Actuala clasă conducătoare a Rusiei încurajează în mod intuitiv o reabilitare discretă a lui Stalin, pentru a beneficia de asocierea celor două concepte: dacă un politician îl sprijină pe Stalin, atunci, implicit, este și pentru ordine și dreptate.
Acest lucru poate explica de ce Stalin și Putin își consolidează reciproc popularitatea. Când Putin se comportă într-o manieră mai autoritară, Stalin devine, de asemenea, mai popular: o tendință care ajută la explicarea creșterii favorabilității pentru Stalin, după anexarea Rusiei din Crimeea, în 2014.
Disputele memoriei
Războiul memoriei este cel mai vizibil în disputele legate de monumente și documente de arhivă. În ultimii ani, s-a înregistrat o creștere a relatărilor privind „inițiative populare” apărute prin regiunile Rusiei pentru ridicarea monumentelor închinate lui Stalin. În general, acestea sunt mai dese în districtele controlate de aleșii Partidului Comunist, cum ar fi Novosibirsk și Volgograd.
Pe măsură ce unele monumente sunt ridicate, altele sunt dărâmate. La sfârșitul lunii noiembrie – începutul lunii decembrie 2019, parchetul regional din orașul Tver și-a propus să scoată plăcile memoriale dintr-o clădire ocupată acum de academia medicală a orașului. În martie 1940, clădirea a găzduit sediul poliției secrete NKVD din oraș, în care au fost uciși 6.925 de prizonieri polonezi de război. Autoritățile municipale de azi au pus la îndoială acest lucru.
Simultan, Societatea Militar-Istorică pro-Kremlin efectuează săpături în apropierea unui sit memorial pentru victimele represiunii politice din Sandarmokh, Karelia, pentru a demonstra că finlandezii au împușcat soldații Armatei Roșii acolo în timpul Războiului de Iarnă: o mișcare care va scoate la iveală mesajul că rușii au fost victimele acelui război. Istoricul local Iuri Dmitriev, care a investigat mormintele staliniste din regiune, se află în arest preventiv pentru ceea ce sunt consideratea fi acuzații falsificate de pedofilie.
Monumentele dedicate războiului au devenit, de asemenea, o componentă majoră a disputelor Rusiei cu vecinii săi europeni. Țările est și central europene din fostul Pact de la Varșovia sunt puncte inflamate pentru regimul Putin.
Acum, că influența reală s-a îndepărtat, lupta se dă pe arena istoriei. Moscova le amintește periodic acestor țări că Uniunea Sovietică (acum personificată de Rusia) i-a eliberat de fascism în 1945. Monumentele de război din epoca sovietică sunt markeri ai fostei prezențe a Rusiei, care pretinde să își afirme autoritatea morală.
Rusia și Republica Cehă au ajuns recent la confruntare pe acest subiect. În noiembrie 2019, Pavel Novotni, șeful suburbiei pragheze, Řeporyje, s-a angajat să ridice acolo un monument sau o placă memorială pentru Armata de Eliberare Rusă, care ajutase la eliberarea Pragăi în 1945, cu prețul a aproape 200 soldați. Problema fusese că înainte de eliberarea Pragăi, armata rusă de eliberare colaborase cu germanii și este considerată în Rusia ca o armată de trădători. Decizia a declanșat reacție și condamnări în Rusia.
Acum, cehii și rușii sunt în conflict din cauza deciziei de a muta un mare monument al mareșalului Ivan Konev. Konev a condus forțele sovietice care au eliberat Cehoslovacia în 1945, dar acum este considerat un simbol al ocupației comuniste și al politicii externe actuale a lui Putin.
Materialele arhivistice au fost de asemenea folosite ca armă politică în ultimii doi ani. În ianuarie 2020, Ministerul rus al Apărării a publicat documente declasificate despre revolta de la Varșovia. Ministerul s-a angajat într-o dezbatere veche cu privire la eșecul Armatei Roșii în acest episod.
Ministerul rus al Apărării a însoțit publicarea materialului de arhivă cu observații potrivit cărora revolta a fost slab pregătită și au fost supraestimate capacitățile Armatei Roșii. Mai mult decât atât, s-a dat de înțeles faptul că liderii revoltei ar fi putut chiar să-și prgătească în mod intenționat înfrângerea. Polonezii au luat asta ca pe o insultă la adresa memoriei celor care au murit în revoltă și la adresa identității naționale poloneze.
Concluzii
Noua Rusie își definește identitatea istorică în principal în termeni negativi. Dacă destrămarea Uniunii Sovietice a fost „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”, după cum a spus Putin, atunci Federația Rusă, care a apărut din resturile sale, nu este un stat cu drepturi depline. Asta înseamnă că Rusia poate renaște numai după ce devine din nou mare. Trebuie să se străduiască să semene cu Uniunea Sovietică, după ce a moștenit și binecuvântat oficial miturile și narațiunile istorice ale țării.
În acest spirit, o nouă campanie de propagandă a statului rescrie acum istoria Uniunii Sovietice, lăsându-i pe mulți ruși ignorați cu privire la adevăratele detalii ale evenimentelor cheie din timpul celui de-al doilea război mondial, stalinism și perioada sovietică târzie.
Această campanie de informare alimentează mândria în țară, dar, cu excepția victoriei din 1945, o face în termeni negativi și defensivi. Rușii sunt încurajați colectiv să retrăiască evenimentele istorice ca pe o narațiune a traumelor și a umilinței. De exemplu, într-un discurs ținut la Forumul Mondial al Holocaustului din Ierusalim, în 2020, Putin a echivalat asediul Leningradului cu o traumă națională de nivelul Holocaustului. Statul își propune să monopolizeze atât dreptul la mâhnire, cât și natura durerii.
Putin vorbește și acum despre anii ’90 exclusiv ca despre un moment al turbulenței și umilinței naționale.
Această imagine simplificată îi permite să se zugrăvească drept omul care a condus personal poporul rus dintr-o perioadă de probleme într-o epocă în care măreția Rusiei a fost restaurată.
O glumă sumbră, dar populară în rândul anumitor intelectuali ruși, spune: „Trecutul nostru întunecat este viitorul nostru luminos”. Ceea ce sugerează este faptul că liderii ruși de astăzi încearcă, cu bună știință, să creeze un viitor modelat după trecutul sovietic, cu toate ororile sale binecunoscute.
Istoria Rusiei din ultimul secol a fost atât de turbulentă și traumatizantă, încât eșecul de a o confrunta cu ea însăși închide dezbaterile esențiale despre ce fel de societate are nevoie de Rusia și cum ar trebui să-și construiască relațiile cu vecinii săi europeni, pentru a evita să rămână prinsă într-o înțelegere stalinistă a propriei istorii.
Așa cum au remarcat istoricii Ivan Kurilla și Nikita Sokolov, în timpul discuției despre versiunea rusă a acestei lucrări, istoria Rusiei nu este acum atât o chestiune despre trecut, cât mai degrabă despre viitor, despre prioritățile politice ale țării în anii următori. Întrebarea principală este: „De ce fel de trecut are nevoie viitorul rus?”
Cu alte cuvinte, este vorba despre prioritățile politice ale Rusiei.
